Sfantul Gheorghe.Religie,mitologie,basme

Sfântul Gheorghe in religie

Despre viața celui care va deveni Sfântul Gheorghe nu se știu prea multe. S-a născut într-o familie creștină de origine greacă din Cappadocia și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Tradiția spune că Sfântul Gheorghe s-a înrolat în armata împăratului și a ajuns ofițer; s-a remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele.

In anul 303 Dioclețian a dat un decret împotriva creștinilor, urmărind un război împotriva acestora, promițând daruri celor care vor renunța la religia creștină. Sfântul Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordinul împăratului, a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința. Deși a suferit chinuri teribile nu a cedat. In final, a fost decapitat.

Pentru români, este unul dintre cei mai prezenți sfinți - multe biserici poartă hramul său. Există orașe cu numele Sfântului și unul din brațele Dunării se numește Sfântul Gheorghe. Este ocrotitorul Forțelor Terestre ale României.

Variațiuni ale prenumelui Gheorghe sunt multe, și între acestea se numără Iorgu, și Iordache (eu am aflat ieri).

Iconografie

Icoanele creștine îl reprezintă pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur. Acest balaur ar putea simboliza pe diavol sau Imperiul Roman in luptă împotriva creștinilor.

In general, e reprezentat călare, purtând o mantie roșie - culoare tradițională pentru martiri - dar și ca războinic pedestru sau ca tribun militar purtând diadema, cu platoșă sub mantie, ținând în mâna dreaptă o cruce și în stânga o sabie.

Legenda potrivit căreia Sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară e o legendă târzie, medievală, cu origine (presupusă) in mitologiile antice (mituri erou-balaur). In unele icoane creștine apare și o femeie care asistă, în depărtare, la lupta dintre sfânt și balaur.

Sunt și icoane in care apare alaturi de alți doi sfinți militari: Teodor-Tiron și Dimitrie.

Balaurul e menționat și în Biblie, in Cartea Apocalipsei 12:3,4,9,14... În Vechiul Testament creaturile mitice precum balaurul sunt folosite in sens metaforic pentru a descrie vrăjmașii lui Dumnezeu - Psalmul 74:14, de exemplu.

Sfântul Gheorghe in mitologie

Cea mai cunoscută faptă a Sfântului Gheorghe este cea a uciderii balaurului. Undeva lângă cetatea Beirut, nu departe de Lida, era un iezer mare unde viețuia un balaur înfricoșător care ucidea mulți oameni pentru a se hrăni. Pentru a nu pieri toți oamenii au hotărât să dea ca hrană balaurului, prin tragere la sorți, pe copiii lor. Când a venit rândul fiicei împăratului a apărut Sfântul Gheorghe și a salvat-o, rănind balaurul cu sulița și omorându-l cu sabia. Se crede că, in reprezentarea iconografică, balaurul ucis de Sfântul Gheorghe nu închipuia altceva decât forțele ostile ale universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul (Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006).

Legenda circulă in mai multe variante, nu foarte diferite, fiind plasată pentru prima dată în Cappadocia, primele surse apărând în secolele al XI-lea și al XII-lea, dar a fost transferată în Libia în Legenda de Aur din secolul al XIII-lea. Două variante mai jos:

1. Intr-o legendă se spune că un balaur (dragon sau crocodil) și-a făcut bârlog deasupra unui izvor de unde luau apă oamenii din orașul Silene. Pentru a le permite să ia apa, balaurul le cerea locuitorilor ofrande: animale, mâncare. Când au rămas fără bunuri de dat, balaurul a cerut fecioare - acestea erau trase la sorți. Într-o zi soarta a hotărât că e rândul unei prințese; a fost dusă la balaur, dar chiar atunci a apărut Sfântul Gheorghe, care s-a apărat cu semnul crucii, a înfruntat și a omorât balaurul. Văzând minunea, oamenii din Silene s-au convertit la creștinism.

2. Un balaur imens a poposit lângă orașul Selena (Silene) din Libia și locuitorii erau obligați să-i ofere zilnic oi pentru a-și potoli foamea. Când localnicii nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Un viteaz creștin s-a oferit să răpună balaurul. In unele icoane timpurii prințesa e înfățișată in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o suliță se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul, a salvat prințesa, a dus-o la palatul împăratului, care i-a oferit jumătate de împărăție și pe fiica lui de soție. Viteazul a refuzat pentru că mai avea multe de îndeplinit in lupta sa pentru apărarea bisericii, pentru ajutorarea celor săraci și celor nedreptățiți. Le-a spus că numele lui e Gheorghe și și-a văzut de drum.

Narațiunea are origini precreștine: Iason și Medeea, Perseus și Andromeda, Thyphon etc. Până a fi atribuită in mod specific Sfântului Gheorghe a fost amintită și în viețile altor sfinți - Sfântul Teodor-Tiron, de exemplu, in secolele al IX-lea și al X-lea; mai apoi, uciderea balaurului a fost atribuită Sfântului Gheorghe (amintită într-un text georgian).

Răspândită prin sfera culturală bizantină a ajuns la tradiția creștină occidentală prin cruciade (secolul al XII-lea). Cavalerii primei cruciade credeau că Sfântul Gheorghe, împreună cu sfinții săi soldați (Dimitrie, Mauriciu, Teodor și Mercurius) au luptat alături de ei la Antiohia și Ierusalim. La început, legenda a fost legată doar de romantismul cavaleresc, iar în secolul al XIII-lea a devenit subiect literar preferat și al pictorilor, in Evul Mediu târziu și în Renaștere fiind parte a tradiției creștine - orientale și occidentale - legate de Sfântul Gheorghe.

Sulița folosită de Sfântul Gheorghe in lupta cu balaurul avea un nume in povestirile romantice din Evul Mediu: Ascalon, de la orașul Ashkelon din Levant.

Uciderea balaurului (dragonului) poate fi considerată parabolă.

Mitul eroului care ucide balaurul e considerat de mai mulți cercetători ca fiind indo-european, supraviețuind sute de ani in cântece, balade și basme care relatează istoria unei lighioane uriașe care face mult rău și care trebuie răpusă de erou.

În miturile străvechi românești se spune că de Sângiorz este și Paștele Blajinilor. Blajinii sunt semidivinități care ajută sufletele morților să treacă în lumea cealaltă, ajutându-i să treacă vămile și apa Sâmbetei. Blajinii țin post și se roagă pentru oameni, îi ajută să fie buni, drepți; luptă împotriva marilor distrugeri naturale (cutremure, întunecarea Soarelui și a Lunii, inundațiilor); trăiesc la marginile pământului, pe un alt tărâm, in afara Pământului, in Ostroavele Albe ale apei Sâmbetei, apa morții. Pentru a susține Pământul pe apele cosmice au întărit cerul cu stâlpi din piatră scumpă.

Cândva, de Paștele Blajinilor aveau loc ritualuri complexe, dar care acum se mai păstrează în unele locuri ca folclor.

Sfântul Gheorghe in tradiția populară

In tradiția populară Sfântul Gheorghe e cunoscut sub numele de Sângiorz (Sângeorz) și e considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și oilor. Ion Ghinoiu scrie că 23 aprilie înseamnă și începutul Anului Nou Pastoral și că peste un zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și holdelor semănate (...), Cavalerul trac, creștinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, numit și Sângiorz, care împarte anul pastoral in două anotimpuri simetrice: vara între Sângiorz și Sânmedru, și iarna între Sânmedru și Sângiorz. (din Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Universul Enciclopedic Gold, București, 2020).

Odată cu această sărbătoare are loc Alesul Oilor, formarea turmelor pentru vărat, dar și Măsurișul Laptelui - se calcula fiecărui sâmbraș brânza cuvenită la spargerea stânei. Pe vremuri, la acest praznic se încheiau învoieli, de unde zicala: Sfântul Gheorghe tocmește și Sfântul Dumitru plătește.

Legende și basme

In legendele populare și in basme, Sfântul Gheorghe este considerat străjer al timpului, alături de Sfântul Dumitru. Se spune că Dumnezeu le-a încredințat cheile vremii și aceștia pot închide sau deschide vremea in funcție de purtarea oamenilor. Amândoi sunt reprezentați călare: Sfântul Gheorghe, când aleargă călare face iarba și copacii să înverzească, deschide pământul și aduce primăvara, iar Sfântul Dumitru desfrunzește copacii și aduce frigul, zăpada, iarna. Între cei doi ar exista un legământ pe viață și pe moarte: dacă nu e codrul înfrunzit in 23 aprilie, Sâmedru (Sfântul Dumitru) îl omoară pe Sângiorz (Sfântul Gheorghe), și invers, dacă de ziua lui Sâmedru (26 octombrie), Sângiorz va găsi frunze pe ramurile copacilor.

Se spune că atunci când broaștele cântă pentru prima dată Sângeorz ia cheile de la Sâmedru (Simedru, Sânmedru, Sumedru) pentru a deschide drumul naturii spre viață.

Sfântul Gheorghe mai este numit și capul primăverii. El poate învinge vrăjitoarele sau le poate zădărnici vrăjile, poate arăta aleșilor locul comorilor; e garantul tuturor învoielilor, patronul tinerilor și al armoniei in familie.

In mai toate poveștile, basmele, filmele apare un erou negativ care pune în valoare eroul pozitiv. In multe basme românești (și nu numai) balaurul este unul dintre personajele negative, un monstru uriaș, cu aspect oribil, de șarpe sau crocodil (sau combinație) cu aripi și picioare, cu trei, șapte, nouă și chiar douăsprezece capete (cifre magice in basme și credințe), care poate viețui în munți, prăpăstii, fântâni, lacuri adânci, păduri.

Se poate spune că este una dintre cele mai înfricoșătoare apariții din basmele românești, întruchipare a răului - se aseamănă cu dragonul din alte mitologii mai ales când scoate flăcări pe nări, dar și cu hidra din mitologia greacă.

Mai mult sau mai puțin îmi amintesc basmele copilăriei, dar numai Balaurul cu șapte capete, de Petre Ispirescu, are ca erou negativ clar numit un balaur care trăiește într-o prăpastie (parcă).

In folclorul românesc, balaurul apare și ca Laur-Balaur - zic folcloriștii, eu nu-mi amintesc să fi citit acest nume. Când Laur-Balaur iese din fântâna unui sat poate fi ucis numai de Sfântul Gheorghe; balaurul de văzduh este alungat de Sfântul Ilie și numai Balaurul din prăpăstii (de pământ) poate fi învins de Făt Frumos (personaj de basm cu rol pozitiv).

Etnologul, folcloristul, scriitorul Tudor Pamfile (11.06.1883-21.10.1921) identifică în mitologia românească trei tipuri de balauri: 1. de apă - trăiește în fântână satului și este ucis de Busuioc sau de Sfântul Gheorghe; 2. de uscat - trăiește prin prăpăstii și făurește piatra scumpă; 3. de văzduh - alăturați norilor de furtună și controlați de către un solomonar. (Mitologie românească, Tudor Pamfile, Editura All, 1997).

Balada Iovan Iorgovan

Aceasta baladă românească e larg răspândită mai ales în partea de sud a României.

Aproape toate variantele baladei descriu întâmplarea cu trei surori care merg prin pădure și, la un moment dat, se opresc pentru odihnă. Cea mică adoarme și surorile ei o părăsesc. Când se trezește singură in pădure fata roagă cucul s-o ajute sa găsească drumul de întoarcere, dar cucul refuză să răspundă. Fata aude răgetele balaurului și începe să strige. O aude Iovan și se grăbește să o salveze, depășind anumite încercări până să ajungă la ea. Înainte de a incepe lupta cu balaurul acesta îl avertizează pe Iovan că de va fi ucis din capul lui va ieși o muscă foarte rea, care poate omorî cai, vaci și chiar oameni. Iovan îl asigură că-i va învăța pe oameni cum să ucidă musca și să scape de pericol. Iovan ucide balaurul. In unele variante, eroul vrea să se însoare cu fata, dar ea își dă seama, după asemănarea dintre ei, că sunt frate și soră, căsătoria fiind un păcat în aceste circumstanțe.

Balada cuprinde anumite motive mitice: somnul - intrarea pe un alt tărâm, instrucțiunile despre cum va fi ucisă musca - erou civilizator, și altele.

Enache Nedelea și Mihai Florea au adunat în volumul Iorgovan - mit, legendă, baladă (Casa Editorială Cuget, Simțire și Credință, București, 1995) 43 de variante ale baladei populare dedicate acestui erou mitic asemănat cu Hercules de unii autori.

In tradițiile indo-europene, balaurii reprezintă simboluri ale elementelor haotice din natură, iar eroii și zeii legendari trebuie să lupte cu ei și să-și impună puterea asupra acestor forțe distrugătoare pentru a restabili ordinea cosmică.

Credințe și superstiții de Sfântul Gheorghe

Sunt mai multe superstiții și credințe, cam ca la toate sărbătorile religioase, pentru că înainte de credința creștină oamenii credeau în diferiți zei și/sau ființe magice.

Se credea că în ziua de 22 aprilie și noaptea ce urma ajunului sărbătorii e un timp in care bântuie duhurile rele, putând lua mana vitelor cu lapte, rodul câmpului, visul fetelor etc. și atunci feciorii aprindeau focul viu, în hotarul satelor, pentru a purifica spațiul, pentru a avea noroc, pentru a fi feriți de calamități - săreau peste el și rosteau descântece. Din cenușa acestui foc amestecată cu anumite plante se pregăteau leacuri pentru bolile de piele.

Se spunea în popor că numai în noaptea Sfântului Gheorghe înfloresc nucii. Tot în această noapte se zice că se aprind focurile de pe comori și unii oameni le pot zări.

In ajun de Sângeorz (noaptea dintre 22 și 23 aprilie), se credea că fetele de măritat își pot vedea ursitul privind într-o cofă plină cu apă.

Tot in ajun, tinerii mergeau într-o dumbravă cu o cofă cu apă neîncepută; la răsăritul soarelui privea fiecare în cofa sa - cel care vedea un fir de iarbă in apă urma să se însoare cu aleasa inimii; cel care vedea o floare uscată nu se căsătorea in anul respectiv; dacă în apă era pământ se credea că feciorul respectiv va muri curând.

Înainte de răsăritul soarelui oamenii se cântăreau pentru a fi feriți de farmece.

În dimineața zilei de Sângeorz, capul familiei așeza la stâlpii porților și caselor, la ferestre și uși (la case și grajduri), în grădini și pe morminte ramuri verzi, pentru a proteja oamenii, gospodăria și animalele de forțele malefice. Aceste ramuri verzi erau păstrate pentru a fi folosite ca leacuri împotriva bolilor sau puse în hrana animalelor.

Femeile căsătorite mergeau în pădure și culegeau anumite plante, pe care le adăugau in hrana vitelor pentru ca vacile să dea lapte mult și bun.

Tot de dimineață, fetele mergeau în pădure pe furiș și culegeau două plante anume pe care le puneau în pod sau sub streașină ca să aibă pețitori bogați. Tot fetele, tot dimineață, puneau în mijlocului drumului brazde verzi împodobite cu coronițe pentru a observa care fecior va călca peste ele - dacă flăcăii nu călcau coronițele era semn că fetele se vor mărita in acel an.

In Bucovina, dimineața, fetele strângeau roua de pe câmp curat și se spălau pe ochi pentru a fi frumoase și atrăgătoare.

Dimineața, flăcăii căutau iarba fiarelor, o plantă miraculoasă care putea deschide lacăte.

In ziua de Sfântul Gheorghe se obișnuia ca părinții să-și urzice copii pentru a fi iuți, harnici, sănătoși și pentru a-i feri de dureri de oase (reumatism).

Nimeni nu dormea în timpul acestei zile dacă nu voia să fie somnoros tot anul.

In prima zi de luni după Duminica Tomii (prima duminică după Paște), femeile își plângeau morții și dădeau drumul pe ape curgătoare la coji roșii de ouă și firimituri de colăcei, ca să ajungă și în lumea Blajinilor.

Se pare că, dintre multele obiceiuri se mai păstrează - mai ales în unele comunități sătești - doar tradiția împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi.

Sursa foto Wikipedia.

Alte cărți consultate: Balada populară română, de Gheorghe Vrabie, editura Academiei Republicii Socialiste, 1966; Istoria credințelor și ideilor religioase, de Mircea Eliade, Editura Științifică, București, 1991.

Patru cugetari comentate-pasiunea

Citind cugetările una după alta - in general, despre orice - constat că se contrazic. Evident, depinde din ce perspectivă privește pasiunea (în acest caz) un autor sau altul. Pe mine mă derutează - e ca și cum aș primi sfaturi total opuse într-o situație urgentă. 

Anumite cuvinte au mai multe sensuri și, în funcție de context, deducem sensul potrivit? Ar trebui...

1. Cea mai utilă stăpânire e aceea de a porunci pasiunilor noastre; e mai de preț să te conduci pe tine decât să cârmuiești pe alții și e mai mare cinste a respecta legile decât a le impune altora. (Pittacus, 650-569 i.e.n.)

Pittacus din Mytilini (Mitilene, capitala insulei Lesbos) e considerat a fi unul dintre Cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Între altele, a fost general militar, reformator legislativ.

Ceea ce a zis e de bun-simț, ușor de priceput și bun de urmat sfatul. Cine se lasă pradă pasiunilor poate da in gard, chiar dacă numai in anumite domenii ale vieții. Sunt și pasiuni care distrug nu doar pe cel care se lasă pradă, dar și pe cei din apropierea acestuia. Chiar și în iubire... O iubire pasionala poate distruge pe cel care iubește - pentru că nu i se răspunde cu aceeași intensitate și sufera - dar distruge și persoana iubită, sufocand-o (in general la figurat).

Apoi, citesc:

2. Izgoniți din sufletul vostru aceste patru pasiuni, dacă voiți să cunoașteți adevărul în chip lămurit și să trăiți în spirit de dreptate: bucuria, tristețea, frica și nădejdea, deoarece unde pasiunile acestea stăpânesc, spiritul e lipsit de lumină și inima de libertate. (Boethius, 480-524)

Boethius este considerat ca fiind filosof creștin, unul din primii doctori ai Bisericii. Papa Leon al XIII-lea, in 1891, l-a beatificat.

În spirit creștin, ar putea fi așa cum zice, in anumite situații, să zic așa. In Biblie scrie: Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul... (Coloseni 3:23) Din toată inima = cu pasiune; pasiune înseamnă și entuziasm. Apoi... Cine se îndreaptă către Dumnezeu nu o face cu bucurie? Cine se îndreaptă spre Dumnezeu nu are speranța (nădejdea) că va fi ajutat, că va fi salvat?

Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să vă înmulțiți in nădejde. (Romani 15:13)

Absolut de acord cu alungarea fricii. Frica ucide mintea - cum zice Frank Herbert, in Dune. Și nu doar mintea... 

In Biblie se face referire la două feluri de frică:

a) Frica de Domnul - in sens de respect; teama că nu respecți Legea și asta te-ar putea îndepărta de Dumnezeu. Această frică e începutul înțelepciunii, in universul creștin.

b) Duhul fricii - 2 Timotei 1:7: Căci Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Un duh plin de frică nu vine de la Dumnezeu. In paginile Bibliei sunt presărate multe încurajări care să ajute credinciosul in lupta sa cu duhul fricii. Un exemplu - Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni? (Psalmul 56:11) Cine și-a pus încrederea în Dumnezeu nu se mai teme de ceea ce i s-ar putea întâmpla: Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura și se vor înveseli întotdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău. (Psalmul 5:11)

Să alungăm tristețea, spune Boethius... In Biblie scrie: Mai bună este tristețea decât râsul, căci, prin întristarea feței, inima se face mai bună (Ecleziastul 7:3)

Și, uite așa, nu prea înțeleg ce vrea să transmită Boethius. Pe de altă parte, îl pot înțelege mult mai bine gandindu-ma la... buddhism. Pentru a obține iluminarea, un buddhiste trebuie sa se detașeze de karma și de ciclul reincarnărilor, deci trebuie sa continue sa facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la dorința, ignoranță, poftă, iluzie, egocentrism sau credința într-un sine veșnic și ură, să devină impersonal.

Pe scurt: Boethius o fi scris fragmentul cu renunțările într-un anumit context, la care nu am acces.

3. Niciun pas nu s-a făcut în istorie fără ajutorul pasiunii. (G. V. Plehanov, 185-1918)

Cine îl poate contrazice pe acest revoluționar rus, teoretician marxist care a avut contribuții în domeniul filosofiei și al rolului artei și religiei în societate (din punct de vedere - bleah! - marxist)? De ce am ales să-l citez?! Pentru că nu m-am interesat de hramul lui înainte de a-mi spune are dreptate. De ce am ales să las citatul aici? Pentru că omul are dreptate, și pentru a-mi fi învățătura de minte - să deschid ochii minții bine înainte de a mă aventura. Nu-mi place ideea de marxism, dar pentru a recunoaște eventuale semne e instructiv să am unele cunoștințe despre, deci mă informez.

Fără pasiune în comuna primitivă - cel mult - am fi ajuns. Fără pasiunea unora ar fi fost Biblia, Tora, Coranul, Vedele etc. și așa mai departe ceea ce sunt azi? Fără pasiunea unora ar fi existat piramidele din Egipt, catedralele? Ar fi existat automobilul, computerul, telefonul mobil și toate celelalte?

Pe de altă parte, fără pasiunile unora ar fi pace, armonie, echitate...

4. Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e un urmaș a lui Adam. (proverb persan)

Adevărat sau fals? Din nou, răspunsul e... variabil, in sensul: depinde pe cine întrebi. Pasiunea, însă, e o caracteristică a oamenilor și nu e nimic greșit în avea pasiuni - cât timp aceste pasiuni nu conduc/distrug pe cel care le are și nici pe cei din jurul lor. Părerea mea. 

Cele mai multe maxime, cugetări, citate, sunt scoase, cel mai adesea, dintr-un anume context - motiv pentru care ar putea părea contradictorii luate în ansamblu (dar chiar și separat, când le analizam in virtutea concepțiilor proprii, ale informațiilor pe care le avem). Altfel spus, pentru a înțelege ce a vrut să spună autorul ar fi indicat să citim/vedem/analizăm în contextul acela. Când nu e posibil, personal (îmi plăcea să cred) iau totul sub beneficiu de inventar, nu ca litera de lege sau ca adevăr universal valabil. In caz contrar... ajung să citez un (bleah!) marxist ca fiind bun exemplu. Sigur că are dreptate, dar au spus și alții același lucru, fără a fi marxiști sau te miri ce alte chestii bleah, in general. Altfel spus: consider că nu e ok să mă reped a-mi însuși ce zice/scrie etc. o persoană până nu aflu (pe cât posibil) că pot avea încredere în acea persoană (indiferent că există doar în istorie sau e in viață).

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/openclipart-vectors-30363/

Darurile magilor

În vremea aceea, a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toți se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa și din seminția lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. (Luca 2:14)

*

Când Dumnezeu le-a prezentat planul întrupării Mântuitorului, Iosif și Maria au ascultat în toate detaliile, asumându-și toate riscurile implicate. Când Cezar August a dispus recensământul populației, ei au plecat din Nazaret spre Betleem să se înscrie. Distanța dintre cele două localități era mare și se parcurgea în câteva zile în vremea aceea, iar Maria era însărcinată (și aproape să nască) când a pornit în călătorie pe un măgăruș, alături de Iosif, ceea ce înseamnă că a durat mai mult călătoria lor, femeia având nevoie de popasuri mai dese pentru a se odihni.

Când au sosit la Betleem au găsit orășelul plin de mișcare și zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Cineva i-a spus lui Iosif că grajdurile pentru caravane, tăiate în partea laterală a stâncii și situate dedesubtul hanului, erau golite de animalele lor și curățate pentru primirea de clienți. Lăsând măgarul în curte, Iosif a luat pe umeri sacii cu veștminte și cu provizii, și a coborât cu Maria treptele de piatră ce duceau la adăpostul lor. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârșită, Mesia va veni în lume.

În timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor (afară din Betleem), din cer au venit niște îngeri care au vestit nașterea Mântuitorului. Imediat ce au aflat această veste păstorii au plecat repede spre Betleem, fără a le mai pasă ce se întâmplă cu turmele.

Cei trei Magi de la Răsărit îl căutau pe regele profețit de Valaam (scris și Balaam), un profet din Vechiul Testament, care a prezis că sosirea lui Mesia va fi marcată de o stea: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi. (Numeri 24:17)

Magii – oameni înțelepți, buni cunoscători ai astrologiei și astronomiei - au ajuns la Betleem călăuziți de steaua care strălucea pe cer și pe care au interpretat-o ca fiind cea din profeția lui Valaam. S-au închinat înaintea Pruncului și i-au oferit daruri: aur, tămâie și smirnă.

Aurul simbolizează faptul că magii au recunoscut în Isus un rege al cărui regat nu poate fi distrus de puterile pământești. Într-o lucrare atribuită Sfântului Beda (secolul al VII-lea), se zice că darul aurului a fost oferit de magul Melchior, un om vârstnic, cu barbă.

Din cele mai vechi timpuri, aurul a fost considerat un metal foarte rar și a fost asociat cu regalitatea, dar și cu nemurirea – datorită rezistenței sale. În vremea aceea era un dar oferit zeilor sau regilor.

Într-o altă interpretare a simbolismului darurilor pentru Prunc, aurul este semnul milosteniei. Milostenia este cheia care deschide ușile raiului. Prin porunca milosteniei, Dumnezeu ia în grijă săracii și se îngrijește de ei. Cei ce jertfesc o parte din agoniseala și avutul lor pentru ajutorarea și îndestularea celor săraci și oropsiți arată că, de fapt, îl iubesc pe El, care s-a identificat cu cei aflați în nevoi și suferințe și și-a dat viața pentru oameni, iar la judecata viitoare îi va chema la El zicându-le: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. (Matei 25:40).

Tămâia oferită Pruncului îl adevereau pe acesta ca Înalt Preot. Magul care a adus tămâia e descris de Sfântul Beda ca fiind un tânăr roșcat, fără barbă; era Gaspar.

Tămâia este o rășină extrasă din Boswellia, o specie de arbuști originari din Arabia de Sud și India, care nu se găsea în Israel dar era importată pentru a fi folosită în temple. Făcea parte din ofrandele de mâncare oferite în semn de recunoștință și laudă lui Dumnezeu; amestecată cu ulei, era utilizată pentru ungerea preoților. La vremea aceea era foarte valoroasă.

În altă interpretare, tămâia este simbolul jertfei și al slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Cei ce aduc lui Isus tămâie sunt cei ce valorifică darurile sufletești în scopul obștesc, spre bunăstarea spirituală și materială a comunității în care trăiesc și/sau își desfășoară activitatea.

Smirna, ca dar venit din partea magilor, prevestea patimile, moartea și învierea lui Isus. Magul care a dăruit smirna Pruncului era Baltazar, un om cu pielea întunecată și cu barbă deasă, scrie în "Excerpta et collectanea", lucrarea atribuită Sfântului Beda Venerabilul.

Se spune că în timpul răstignirii lui Isus i s-a oferit smirnă și vin pentru a-i alina suferința.

Smirna simbolizează durerea, moartea și viața de apoi.

În acea vreme smirna era mai prețioasă decât aurul. Era obținută din arbori originari din Arabia de Sud și din unele locuri din Africa, fiind folosită că analgezic și ca o componentă esențială în procesul de îmbălsămare.

Smirna are o aromă mai puternică decât tămâia, însă la gust este mai amară. În altă interpretare, reprezintă necazurile, amărăciunile, lacrimile și suferințele oamenilor; simbolizează poarta cea strâmtă a răbdării și a încercărilor prin care trebuie să treacă toți credincioșii creștini pentru a ajunge la limanul mântuirii, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Matei 24:13). Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniți (II Timotei 3:12), spune Sfântul Apostol Pavel.

❤️ Crăciun fericit! ❤️

❤️

Imagine de Jeff Jacobs de la Pixabay

Simbolul mielului de Paște

Atunci când se apropie Paștele îmi vine în minte titlul romanului „Tăcerea mieilor”. Nu e la fel de cumplit cum era în copilărie când pe la unele dintre blocurile și casele din zonă se tăiau porcii și aveam sentimentul că-mi sunt smulse bucăți din inimă auzind țipetele de agonie ale animalelor sacrificate. Nu sunt "carnivor", în adevăratul sens al termenului (dacă e carne, mănânc, dacă nu-i, nu simt nevoia) dar nici "erbivor" nu-s - nu cred că mi-ar fi bine hrănindu-mă doar cu plante și, eventual, produse lactate (și nici nu vreau să aflu dacă mi-ar fi bine sau ba), așa că mă declar "omnivor". 😏

Carnea de miel nu este singura pe care o refuz - nu pentru că nu mi-ar plăcea gustul (am mâncat în copilărie, până când am văzut un miel viu și m-am jucat cu el). Nici carne de iepure nu mai pot mânca - nu pot înseamnă că numai la gândul să iau o bucățică simt cum se strânge stomacul. Și tot așa, cu multe animale, inclusiv cu văcuțele (dar mai puțin).

Revenind la mieii despre care unii afirmă că trebuie tăiați și mâncați de Paști. Din ce-am înțeles, nu trebuie! Această tradiție datează din secolul VII, obiceiul fiind condamnat de Sinodul Trulan. În lucrarea sa, „Vârstele timpului”, Ion Ghinoiu scrie: Tăierea mielului la Paște nu e altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreștine. Altfel spus, obiceiul tăierii (jertfirii) mieilor are rădăcini păgâne, în creștinism dându-i-se o semnificație nouă: trupul Mântuitorului Isus Hristos care a murit pe cruce ca un miel nevinovat, jertfindu-se pentru oameni, pentru iertarea păcatelor acestora. Mielul e simbol al blândeții, al simplității, al inocenței și purității, unul dintre simbolurile lui Hristos.

Exista un obicei pastoral străvechi de a sacrifica un miel când turmele erau duse în transhumanță.

Unii spun că tradiția de a consuma carne de miel e de pe vremea dacilor. Dacii, însă, nu asociau consumul cărnii de miel cu Paștele; fiind și crescători de oi e aproape logic să fi consumat și carne de miel. Totuși, e posibil ca practicanți ai cultului mozaic - ajunși în zonă datorită negustoriei - și care au trăit pe teritoriul Daciei, între daco-romani, din cele mai vechi timpuri, să fi împrumutat băștinașilor unele dintre obiceiurile lor.

După eliberarea evreilor din robia egiptenilor (care e data Paștelui evreiesc) și conducerea lor, de Moise, prin Marea Roșie, la fiecare Pesah evreii mâncau carne de miel așa cum le-a spus Dumnezeu, dar mielul sacrificat prefigura atunci pe Mesia. Azi, pentru că Templul nu mai există nu se mai face acest sacrificiu și carnea din seara de Seder poate fi nu doar miel ci și pui sau capră - fiecare ce are, ce-i place, cât timp e kosher. La creștini, sărbătoarea pascală are altă semnificație: trecerea lui Isus de la moarte la viață, și nu e condiționată de jertfirea mielului și consumarea cărnii acestuia. Având în vedere că primii creștini proveneau în special din societatea iudaică e posibil să fi rămas fideli unor practici care erau, încă, foarte vii în mintea lor și astfel obiceiul cu sacrificarea mielului pascal să se fi transmis peste timp. La acea vreme, Apostolul Pavel observând această cutumă i-a sfătuit pe creștini: (...) iată Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (I Corinteni 5, 7-8). Apostolul insistă pe dorința dezrobirii de patimi și nu pe ritualuri pentru că scopul este de a învia din moartea păcatului la o existență plăcută Mântuitorului.

De regulă, în Sâmbăta Mare avea loc sacrificarea mieilor.

Nu este voința Bisericii jertfirea și consumarea mielului de Paști. La sfârșitul Liturghierului, în noaptea de Înviere, printr-un ritual desfășurat de obicei afară sau în pridvorul locașului de cult, slujitorul Domnului binecuvântează coșurile cu merinde aduse de credincioșii care orice vor să guste de Paști să fie luminat de prezența Duhului Sfânt. Sunt rostite două rugăciuni și coșurile cu merinde sunt stropite cu aghiazmă. Printr-o primă rugăciune se binecuvântează brânza și ouăle și prin a două mâncărurile cu carne: „Caută, Doamne, Iisuse Hristoase, spre mâncărurile acestea de carne şi le sfințește precum ai sfințit berbecul pe care Ţi l-a adus credinciosul Avraam, mielul pe care Ți l-a adus jertfă Abel şi vițelul cel gras care ai poruncit să fie junghiat pentru fiul cel rătăcit şi apoi întors către Tine. Şi, precum acela s-a învrednicit a se îndulci de harul Tău, aşa şi pe noi ne învredniceşte să luăm cele sfinţite şi binecuvântate de Tine, spre hrana noastră a tuturor…”. Se poate spune că e limpede: carnea nu trebuie să fie numai de miel, ci orice fel de carne: miel, vițel, pește, porc, curcan, pui etc. (scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc pe site-ul crestinortodox).

Mai mult. În seara zilei de joi, la Cina cea de taină, când Isus mânca pentru ultima dată cu apostolii, El a luat o pâine, a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt pâinea și a împărțit-o ucenicilor, s-o mănânce, spunând: Acesta este trupul meu, care urmează să fie dat pentru voi. Continuați să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea (Luca 22:19). Apoi Isus a luat un pahar cu vin, a mulțumit lui Dumnezeu, și le dă ucenicilor, și ei beau din el. Isus zice: Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu, care se varsă pentru voi (Luca 22:20).

Pe scurt: obiceiul de a sacrifica și consuma miel de Paști nu e unul cerut de rânduielile bisericești și nici Biblia nu îl amintește în Noul Testament.

Îmi doresc să nu înțeleagă cineva că îi critic pe cei care consumă carne de miel de Paști. Nu-s vegetarian, vegan nici atât (n-am de gând să devin, dar cine știe ce se poate întâmpla), dar mi-ar plăcea să nu mai încerce unii să mă convingă că așa cere datina creștină și greșesc mâncând carne de porc (sau altceva) în loc de miel cu ocazia sărbătorii pascale.

Image by StockSnap from Pixabay

Duminica aspiranților. Floriile

Această zi a fost numită și „duminica aspiranților” sau a „candidaților la botez” deoarece catehumenii (adulți care primesc învățătura religioasă în vederea botezului) mergeau la episcop și ii cereau permisiunea de a fi admiși la botez - cei acceptați primeau de la acesta „Simbolul credinței” spre învățătură. Ritualul catehumenatului se făcea cândva separat de botez (ca și azi, în cazul adulților care vor să îmbrățișeze religia creștină). Catehumenatul - treapta de tranziție dintre starea de necreștin și cea de creștin - dura mai mult sau mai puțin timp; cel care dorea să fie creștinat trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică prin botez (doxologia). Pe scurt: candidatul la botez, înainte de a fi botezat este făcut catehumen. În cazul pruncilor ritualul catehumenatului se face, de regulă, împreună cu botezul (în funcție de religia cel puțin a unuia dintre părinți, presupunându-se că părintele creștin va învăța pe copil ceea ce trebuie să știe).

Ziua de Florii a fost numită și „Duminica grațierilor”, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.

Superstiții de Florii

În această zi credincioșii obișnuiesc să ducă la biserică ramuri de salcie înmugurite, care vor fi sfințite de preot și peste an vor fi utile în unele ritualuri, conform credinței locului. Oamenii le puneau pe pomi fructiferi, să le ajute rodul - se spune că nu se plantau pomi înainte de Florii de teamă ca aceștia să nu rămână fără rod. Stupii erau împodobiți cu ramuri de salcie sfințite pentru ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele zone mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.

Se spune că e ziua în care trebuie aerisite hainele. Cine își spală părul azi, fără apă descântată și sfințită riscă să albească înainte de vreme, iar cei care nu respectă ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui. Ziua lui Lazăr e sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor (Moșii de Florii, Sâmbăta Morților) - în aceasta zi plantele de orice fel încep să-și dezvăluie proprietățile magice.

Vitele ar trebui să mănânce câteva ramuri de salcie, să rămână sănătoase.

Cum va fi vremea de Florii așa va fi și de Paști, se mai spune.

Există mai multe tradiții și superstiții de Florii, în funcție de zonă.

Gânduri de bine tuturor celor care azi își serbează onomastica!

Image by mohamed Hassan from Pixabay

Protecția împotriva deochiului(4)

Deochiul este cauzat de un dușman necunoscut sau de gelozia divină de tip Nemesis și reprezintă o primejdie nevăzută ce-i pândește mereu pe cei vii și căreia este important să i se poată contracara efectele. Percepția naturii fenomenului, a cauzelor sale și a posibilelor măsuri de protecție variază între triburi și culturi. Ochiul rău este un talisman care este menit să protejeze de deochi. Acest talisman - sub toate formele în care apare - nu trebuie confecționat la o anumită oră, după anumite caracteristici, dintr-un anumit material, cum e în cazul celor mai multe talismane.

În Egiptul antic, Ochiul lui Horus (cunoscut și sub denumirea de wadjet sau udjat - caligrafiat în mai multe feluri - care poate fi tradus ca „ochiul fardat”) era îngropat cu faraonii pentru a-i proteja în viața de apoi, dar era menit și pentru a alunga răul, în general. În prevenirea efectelor funeste ale deochiului, oamenii se bizuiau pe sprijinul zeilor. Textele antice egiptene arată însă că nici zeii și nici regii nu erau la adăpost de asemenea atacuri și era indicat să fie preîntâmpinate prin formule eficace: „Rostesc pentru tine formulele ce alungă deochiul în zorii zilei, iar puterea lor minuni va face cu el”. Marinarii antici egipteni și din Orientul Mijlociu pictau frecvent simbolul pe vasele lor pentru a asigura deplasarea în siguranță pe mare.

Vechii fenicieni puneau simboluri cu ochi pe mărgele pe care le purtau sub formă de coliere.

La daci, animalul clasic de apărare împotriva deochiului era șarpele.

În Europa medievală era considerat ghinionist cel care era lăudat sau ai cărui copii erau lăudați și imediat după laudă se obișnuia a se rosti ceva de genul „Dumnezeu să binecuvânteze” sau „așa cum vrea Dumnezeu” pentru a se contracara imediat efectul unui eventual deochi. În România, pe lângă descântece și amulete, se mai spune „Ptiu, să nu-ți fie de deochi”, imediat când cineva aduce o laudă altcuiva.

Între adepții hinduismului și islamului din Asia de Sud, când o mama observa că cineva aduce laude excesive copilului său se obișnuia să încerce neutralizarea efectului ochiului rău înconjurând de câteva ori capul copilului cu ardei iuți roși, apoi arzând ardeii.

Un „ochi rău” este un talisman sau amuletă în formă de ochi, în mod tradițional în culorile albastru sau verde, care indică protecție spirituală. Aceste talismane sau „repelenți” („care resping”) pentru „ochi rău” pot fi purtate în mai multe moduri: ca pandantive, brățări, cercei, inele etc.. Amuleta mai poate fi agățată sub formă de mărgele de sticlă (șirag) deasupra ușii principale sau la intrarea casei pentru a menține vatra protejată.

Măsurile luate pentru a îndepărta efectele ochiului rău variază foarte mult între culturi. De exemplu, unii cercetători sugerează că scopul îmbrăcării rituale - o practică care a fost observată în ceremoniile de căsătorie din unele părți ale Indiei - este de a evita deochiul. Copiilor asiatici li se înnegresc, uneori, fețele, mai ales lângă ochi, pentru protecție.

Alte mijloace de protecție, comune multor tradiții, includ consumul de alimente sau decocturi de protecție; purtarea de texte sacre, amulete sau talismane (care pot fi, de asemenea, agățate și la animale, pentru protecția acestora); utilizarea anumitor gesturi cu mâinile; și afișarea de desene sau obiecte rituale.

Este încă o tradiție în Turcia să se aducă un talisman împotriva ochiului rău copiilor nou-născuți, ceea ce reflectă convingerea că cei mici sunt adesea cei mai sensibili la blestem.

Amuleta numita nazar a existat în diferite forme de mii de ani, blestemul pe care îl respinge fiind foarte vechi și greu de urmărit. „Nazar” provine din limba arabă, și înseamnă vedere, supraveghere, atenție și alte concepte înrudite. E o amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului. Anumite popoare (între care hindi-urdu - indian, pakistanez - bengali, kurzi, persani, punjabi, turc, afgan) au împrumutat termenul, cu anumite variațiuni. Amuletele nazar sunt folosite și cu „ziceri” obișnuite precum „un ochi pentru un ochi” - un alt ochi poate fi folosit pentru a proteja receptorul privirii malefice. Un nazar tipic este realizat din sticlă, cu cercuri concentrice sau sub formă de lacrimă în albastru închis, alb, albastru deschis și negru, ocazional cu margine galben sau auriu.

Doamna Neşe Yildiran, profesor de istorie a artei la Universitatea Bahçeșehir din Istambul e de părere că cea mai veche versiune a amuletelor împotriva deochiului datează din anul 3300 i.Hr., fiind descoperite în Tell Brak, unul dintre cele mai vechi orașe din Mesopotamia (Siria de azi) - idoli abstracți, din alabastru, cu ochi incizati. Amuletele din sticlă albastră, cu iterații, au început să apară în jurul Marii Mediterana prin jurul anului 1500 i.Hr. Dr. Yildiran presupune că pandantivele albastre cu Ochiul lui Horus excavate în Egipt ar putea fi privite ca fiind cel mai influent predecesor al nazarului modern.

Amuleta Hamsa este în formă de palmă deschisă cu un ochi în mijloc și e întâlnită la evrei, creștini și la musulmanii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde simbolul apare la intrarea în case, pe pereții unor magazine, pe pandative, pe obiecte de decor, bijuterii etc.. Numele acesteia provine de la numele arab al cifrei cinci: hamsi. Musulmanii o numesc mai ales „Mâna Fatimei” (Fatima a fost fiica Profetului), la creștini „Mâna Fecioarei Maria”, la evrei Mâna lui Miriam (sora profeților Moise și Aaron). La evrei, ochiul poate fi înlocuit de steaua lui David sau alte simboluri iudaice. Amuletele sunt, desigur, destul de diferite de la unii la alții, „constanta” fiind palma deschisă.

Cel mai adesea e folosită ca protecția împotriva deochiului și poate fi împodobită cu diferite simboluri religioase.

În islam - ca și în multe alte culturi - există și incantațiile care apară de deochi și de demoni; inclusiv în Coran este o Sura dedicată răului cauzat prin mijloace mai puțin obișnuite și împotriva căruia se poate lupta numai cu ajutor divin. După tradiție, există mai multe „mijloace de apărare” împotriva deochiului: valul, desene geometrice, obiectele strălucitoare, fumigațiile care exaltă mirosuri, sarea, coarnele, potcoavele, semiluna și, desigur, Mâna Fatimei (Hamsa).

Ochiul Providenței, adesea îmbrățișat de francmasoni, e menit să simbolizeze atotștiința divinității; e un ochi (ochiul atotvăzător) în centrul unei piramide înconjurate de raze de lumină. Despre Ochiul Providenței unii cercetători afirmă că e de inspirație egipteană (după Ochiul lui Horus sau după Ochiul lui Ra).

În Italia, bărbații și băieții poartă ca amuletă protectoare un mic pandantiv în formă de corn (cornicello), confecționat tradițional din coral roșu, dar are aceleași efecte dacă e din aur sau argint, sticlă sau material plastic. Istoricii afirmă că o amuletă asemănătoare era purtată încă din vremea Romei antice, când era numită fascina, și care ar implica un simbol falic, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi.

Amuleta recomandată în creștinism, împotriva deochiului (și nu numai), este cruciulița (și rugăciunea are rol de protecția).

Panglicile sau șnururile de culoare roșie - culoarea sângelui, adică viața, după cum interpretează, tradițional, etnologii.

Potcoava - care are o formă oarecum asemănătoare cornului de taur sau Lunii; oglinjoare - acestea reflectă, „trimit înapoi”, privirea malefică; semințe sau pietre prețioase cu desen concentric, care sugerează ochiul.

În tradiția românească există fel și fel de metode de protecția, între care se distinge „firul roșu” (care pare acceptat și de Biserică) pe care ar trebui să-l poarte la mână mai ales bebelușii, până când vor fi botezați. În Oltenia (Vâlcea), exista obiceiul ca nou-născuților să li se pună scuipat pe buric; în Mehedinți, unei persoane cu ochi albaștri nu i se permitea să vadă copilul înainte de a fi botezat; în Gorj, copiii nu trebuiau lăsați să se privească în oglindă până la vârsta de un an (se credea că se pot deochea singuri); în zona de est a Ardealului și în Moldova se făcea pe fruntea copilului un semn cu cenușa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat sau cu funinginea din horn - acest semn din mijlocul frunții trebuia făcut numai de mama copilului (acest gest poate fi regăsit și la evrei, dar e pomenit și la vechii greci și la arabii din Asia Mică). Alte metode de prevenție: purtarea bijuteriilor din aur (care „captează” privirea rea) - remediu regăsit și în alte culturi; purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau un cățel de usturoi în buzunar. Și, desigur, există descântecele.

Gesturile protectoare au legătură, în special, cu reproducerea, cu fertilitatea (afirmă mai mulți experți). Fiind pericol pentru sănătate/viață, deochiul trebuie contracarat prin gesturi care semnifică viața, perpetuarea acesteia. În Italia, de exemplu, gesturile cele mai cunoscute sunt:

- mano cornuto - degetul arătător și cel mic întinse, cu celelalte adunate. Unii autori explică semnificația ca fiind „coarne de taur”, taurul fiind un vechi simbol al fertilității. Alții cred că este vorba despre Luna Nouă, Luna fiind considerată în multe culturi protectoarea copiilor mici, a mamelor și a animalelor domestice;

- mano fico - degetul mare este trecut printre arătător și mijlociu, gest care ar trimite, în viziunea unor cercetători, la actul sexual.

Un alt gest este de a „scuipa” asupra celui lăudat pentru a-l feri de un eventual deochi.

„Urâțirea” simbolică a copiilor, pentru a nu fi lăudați sau priviți cu admirație excesivă sau cu invidie - semne de fard negru, funingine sau praf pe față (cum se obișnuia în India, Bangladesh dar și prin Orientul Mijlociu).

Dacă amuleta nu și-a făcut efectul sau dacă omul neprotejat a fost deocheat există unele remedii care par „a lua răul cu mâna”. Toate aceste ritualuri implică, în principal, apa, în funcție de regiune: ulei de măsline turnat în apă, tăciuni aprinși stinși în apă (mai nou se folosesc chibrituri aprinse stinse în apă), ceară picurată în apă - și în acest timp se rostește un descântec.

În America Latină, ochiul rău e cunoscut ca „mal de ojo” și credința e răspândită mai ales în zonele rurale. În Puerto Rico nou-născuților li se oferă o amuletă numită azabache (o piatră prețioasă neagră, un tip de lignit), pentru a-i proteja de deochi. Amuletele, in general,  simbolizează un ochi și sunt, de regulă, albastre - culoarea simbolizând cerul sau evlavia. Pentru protecție - sau ca leac - se fac și farmece, poțiuni și vrăji. Usturoiul este la fel de bun și în unele părți se crede că numai rostirea cuvântului „usturoi” oferă protecție. Cei care cred că au fost vătămați de deochi caută șamani, vrăjitori, vindecători spirituali pentru a scăpa de blestem.

Există mai multe moduri de vindecare. În Mexic, de exemplu, se utilizează un ou crud. Oul e un simbol universal al purității și nașterii; se spune că absoarbe energiile malefice. Oul se trece peste fruntea și corpul celui presupus deocheat apoi e spart în apa dintr-un vas și formele rezultate sunt examinate - dacă apare o formă ovală sau de ochi e semn că puterea ochiului rău a fost contracarată cu succes. În India se aprinde un foc cu al cărui fum este afumat cel presupus deocheat; în Iran se folosesc semințele unei plante care, aruncate în foc pocnesc și se sparg, împrăștiind un fum mirositor folosit pentru a-i afuma pe cei deocheați (se spune că, uneori, ritualul se desfășoară și în restaurante, preventiv, pentru că acolo oamenii sunt expuși privirii multor străini). Cele mai simple protecții din tradiția românească par a fi atingerea călcâiului, apoi fruntea copilului, spunând, la ieșirea din casă: Când s-o deochea călcâiul, atunci să se deoache și copilul sau „scuipatul” în sân spunând: Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi.

Azi, amuletele de apărare împotriva deochiului au devenit aproape o modă. E posibil ca, în timp, semnificația și istoria acestor amulete să se piardă. Unele interpretări actuale (utilizarea lor în modă, de exemplu) au stârnit temeri de însușire culturală, în special cu privire la amuleta hamsa, care deține un loc sacru atât în iudaism cât și în islam.

Profesorul Yildiran este de părere că nu e o problemă reală acest aspect, simbolul având capacitatea să depășească granițele - fie acestea culturale, geografice sau religioase - și e mai mult decât un decor. „Ochiul rău” e o rămășiță din chiar zorii civilizației, care se referă la cele mai profunde și durabile credințe ale umanității. În plus, spune profesorul, cine poartă o astfel de amuletă fără a cunoaște semnificația nu numai că ar putea face inutile abilitățile de protecție dar ar putea atrage un blestem și mai puternic - desigur, pentru cei care, în general, cred în blesteme.

Surse:

* https://www.livescience.com/40633-evil-eye.html

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_of_Horus

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamsa

* https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

Image by Peter Lomas from Pixabay (Ochiul lui Horus)

Mâna Fatimei

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Khamsa_pendant.jpg

autor: https://en.wikipedia.org/wiki/User:Leandros

Mâna lui Miriam aceeași sursa wiki: Hamsa