Ouăle roșii de Paști

Oul se numără printre cele mai vechi simboluri ale omenirii. În esența sa, oul conține toată diversitatea ființelor și este întâlnit în aproape toate culturile ca simbol al vieții, fecundității, perfecțiunii, prosperității, renașterii - un simbol universal, altfel spus, și nu apare doar în mitologia popoarelor ci și în alchimie. Oul este și cel mai cunoscut simbol al Paștelui.

Între altele, oul ascunde una dintre enigmele existenței: Cine a fost primul: Oul sau Găina?

Profesorul universitar Dominuț Pădurean (n.11.07.1947 - d. 07.04.2021) spunea că, în creștinism, ouăle simbolizează stânca ce închidea mormântul lui Isus, dar și învierea și reînnoirea vieții. Culoarea roșie semnifică sângele vărsat de Hristos. Oul e nelipsit de pe masa de Paște. La creștini simbolizează recrearea Luminii, începută prin jertfa supremă a lui Isus pe Golgota și de sângele scurs, în urma răstignirii, peste ouăle de lângă cruce. La evrei, oul simbolizează ofranda făcută în zilele Templului.

În cultura populară, Joia Mare este ziua în care se înroșesc ouăle. Se crede că ouăle înroșite sau încondeiate în această zi nu se strică tot anul și că cele înroșite care sunt îngropate „la moșie” o feresc de piatră.

Legende despre ouăle roșii. Există mai multe legende (sau variante a unei legende) despre ouăle înroșite. În una se spune că, întâlnindu-se cu fariseii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Ei au zis că atunci când va învia Hristos se vor înroși ouăle din coșul ei - și imediat ouăle s-au făcut roșii. O altă variantă vorbește despre cum, după Înviere, fariseii aruncau cu pietre în Maria Magdalena și pietrele se prefăceau în ouă roșii. Legenda pe care o cunoșteam este despre cum Maria Magdalena a pus un coș cu ouă sub crucea pe care a fost răstignit Hristos și acestea s-au înroșit de la sângele care curgea din rănile Lui (în altă variantă Maica Domnului așezase acolo coșul cu ouă).

În altă legendă se spune că în noaptea de sâmbătă spre duminică, după Vinerea Patimilor, Pilat din Pont a organizat un ospăț la care au participat înalți demnitari romani și mai marii Sinedriului. La un moment dat, un centurion speriat intră în sală și strigă că Hristos a înviat. Pilat, ținând în mână un ou, a zis: „Va învia Hristos când se va înroși oul acesta”. Oul s-a înroșit pe loc, spre mirarea și spaima tuturor celor prezenți.

Culoarea ouălor. Ouăle se vopsesc azi și în alte culori (albastru, verde, galben, combinații etc. folosind diverse tehnici) și simbolizează bucuria revenirii naturii la viață (bucuria primăverii). Culoarea albastră a ouălor simbolizează cerul infinit, universul, viața veșnică; verde simbolizează revenirea naturii la viața; galben e culoarea belșugului, a recoltei, a grâului copt, a pâinii euharistice. Unii vopsesc și în negru ouăle - simbol al chinurilor și durerea suferite de Hristos pe cruce.

Ouăle încondeiate (închistrite) sunt simbolul Mântuitorului și se mai numesc „ouă muncite” (sau „ouă necăjite”) - dedicând patimilor lui Hristos efortul depus pentru a le face atât de frumoase.

Cine nu reușește să înroșească ouăle în Joia Mare (și nu face pasca și cozonacii tot atunci) ar trebui să o facă în Sâmbăta Mare, dimineața, nicidecum în Vinerea Mare, deși sunt zone în care se înroșesc vinerea - vopsitul (numai în roșu) simbolizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului (alții spun să fie vopsite cel mai târziu în Vinerea Mare). Unii folcloriști spun ca în Vinerea Mare trebuie să fie făcute numai pasca și cozonacii, nimic altceva. Preoții ortodocși spun ca ouăle pot fi înroșite în oricare dintre aceste zile - important este să fie vopsite. În timp ce se vopsesc ouăle trebuie spusă o rugăciune - de regulă „Tatăl nostru”.

În noaptea de Înviere (Sâmbăta Mare) se duce la biserică un coș cu ouă roșii, pască și cozonac pentru a fi sfințite. După slujbă, dar și în zilele următoare, obiceiul este să se ciocnească ouăle; în general, cel mai vârstnic bărbat de la masă e primul care ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de un comesean și se rostește „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde „Adevărat a Înviat”. Oul a cărui coajă crapă e oferit celui care l-a spart. În unele zone exista credința că cei care ciocnesc ouă se vor vedea unii cu alții și în viața de dincolo. Ciocnitul ouălor simbolizează jertfa lui Hristos și e permis numai după noaptea de Înviere și până la Înălțare. Se spune că e bine să fie aruncate cojile ouălor pe pământ (pentru fertilizarea holdelor) sau pe ape curgătoare, pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paștele.

La Înălțare se repetă înroșirea ouălor ca readucere aminte ca Hristos, Cel ce Se înalță la cer, va reveni pe pământ la Judecata de apoi.

Altele: Ouăle de ciocolată; Iepurașul; Copac de Paște;

Image by Sofie Zbořilová from Pixabay

Joia Mare. Săptămâna Patimilor

După trei ani și jumătate în care a predicat și predat, Isus știa că nu peste mult timp viața sa pe pământ avea să se sfârșească. Conducătorii religioși plănuiau să-l omoare, dar se temeau de o revoltă din partea poporului, care-l considera pe Isus Profet, așa că trădarea lui Iuda le-a picat tocmai bine.

Din Betania, Isus și ucenicii lui ajung la Ierusalim. Iuda e prezent lângă Domnul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă, doar că acum pândește un moment prielnic pentru nelegiuirea sa.

În Joia Mare au avut loc masa de Paști (Cina cea de Taină) și trădarea lui Iuda. În această zi de joi este amintită și spălarea picioarelor ucenicilor - ca pildă de smerenie. E ziua în care încep patimile prin vinderea Domnului.

La Cina cea de Taină ucenicii au întristat din nou pe Domnul, provocând o discuție despre întâietate, cu prilejul ocupări locurilor la masă, făcându-L să repete învățătura despre adevărata demnitate în împărăția lui Dumnezeu.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalității iudaice și orientale deoarece se stătea la masă într-o intimitate necunoscută de multe alte popoare și igiena era foarte importantă. La mesele prelungite, cu un caracter mai intim sau solemn, înainte de a începe să mănânce, erau spălate nu doar mâinile (cum cerea legea mozaică), ci și părul și picioarele. De regulă, acest serviciu al spălării picioarelor era îndeplinit de un servitor sau servitoare dar nici un israelit - chiar dacă era sclav - nu putea fi obligat să o facă, spălarea picioarelor altuia era un serviciu prea umilitor pentru un fiu al lui Avraam. Isus, deși Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, Învățător și stăpân pentru ucenici, om desăvârșit, n-a ezitat să spele picioarele ucenicilor, cu solemnitate și dragoste.

Cu doar câteva clipe înainte Isus a spus ucenicilor: Împărații păgânilor domnesc peste ei și cei ce-i stăpânesc se cheamă binefăcători; dar între voi să nu fie așa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și căpetenia ca acel ce ne slujește. Căci cine este mai mare: cel ce șade sau cel ce slujește? Iar Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește. (Luca 26: 25-27)

Ioan Evanghelistul descrie cum Apostolii îl văd pe Domnul ridicându-se de la masă, înainte de aducerea bucatelor, scoțându-și haina, luând un ștergar și încingându-se cu el, turnând apă în lighean, aplecându-se la picioarele fiecărui ucenic, spălându-le cu mâinile Lui și ștergându-le cu ștergarul pe care-l avea la brâu. Numai Iuda nu a fost impresionat de acest gest de dragoste și smerenie, deși pentru el însemna mai mult decât pentru oricare alt Apostol - Isus știind că va fi trădat de acest ucenic.

Petru refuză, inițial, ca Isus să-i spele picioarele, dar când acesta îi zice: de nu te spăl, n-ai parte cu Mine, Apostolul înțelege că fără ascultare desăvârșită comuniunea cu Hristos este cu neputință, iar pentru a-și arăta devotamentul cere să i se spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Isus i-a spus: Cel ce s-a scăldat n-are trebuință decât picioarele să i se spele, căci este curat tot. ȘI voi sunteți curați, dar nu toți. (Luca 13: 6-11)

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină e o pildă de dragoste și un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire și iubire de aproapele, nemaiavând valoarea unei curățiri exterioare, ci simbolizează purificarea sufletelor.

Evanghelistul Luca descrie astfel Cina cea de Taină: Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei I-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra. Și spuneți stăpânului casei: Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile.

Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.

Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut! Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta? (...) Și, ieșind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, și ucenicii l-au urmat. (Luca 22, 7-39)

Momentul în care Iuda părăsește sala Cinei, la cererea lui Isus, marchează începutul Patimilor Domnului. Trădătorul se duce la preoții principali; aceștia au adunat gărzile aflate în subordinea lor și o trupă de soldați. Toți aceștia, conduși de Iuda, se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, unde trădătorul știe că Isus și apostolii s-au oprit deseori - în drumul dintre Betania și Ierusalim - în grădina Ghetsimani. Fiind trecut de miezul nopții, oamenii din trupă au cu ei și torțe, fiind hotărâți să-l găsească pe Isus. Dar cum să-l recunoască soldații romani care nu l-au văzut niciodată? Iuda le spune: Cel pe care-l voi săruta, acela este. Să-l arestați și să-l duceți sub pază.

În această joi este amintită și rugăciunea din grădina Ghetsimani. Din grupul de ucenici a ales pe Petru, Iacov și Ioan, și s-au îndepărtat în adâncul grădinii. Acolo, le-a spus că "sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte", rugându-i să vegheze până El se va întoarce. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl în rugăciune, cei trei ucenici au adormit, fiind cuprinși de un somn adânc.

Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: Așa, n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine! Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Iarăși ducându-Se, a doua oară, S-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Și venind iarăși, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiați. Și lăsându-i, S-a dus iarăși și a treia oară S-a rugat, același cuvânt zicând. Atunci a venit la ucenici și le-a zis: Dormiți de acum și vă odihniți! Iată s-a apropiat ceasul și Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor. (Matei 26: 36-45)

În grădină, Iuda îl vede pe Isus alături de apostolii săi și merge direct la El: Salutare, Rabi! spune Iuda și îl sărută. Prietene, de ce ești aici? îl întreabă Isus, și tot el răspunde: Iuda, îl trădezi pe Fiul Omului cu o sărutare? Apoi nu i se mai adresează trădătorului, ci celor care au venit, înarmați, să-l prindă. Pe cine căutați? îi întreabă. Pe Isus Nazarineanul. V-am spus că eu sunt. Dacă pe mine mă căutați, lăsați-i pe aceștia să plece. Isus ar fi putut să se piardă în întuneric la un moment dat, dar n-a făcut-o. El nu-și va trăda ucenicii fideli și cere ca ei să fie lăsați să plece. Când soldații merg spre Isus apostolii înțeleg ce se întâmplă. Doamne, să lovim cu sabia? întreabă ei. Înainte ca Isus să poată răspunde, Petru scoate sabia și rănește urechea lui Malcus, un sclav al marelui preot. Isus atinge urechea și rana se vindecă. Îi poruncește lui Petru: Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri. Isus îi lasă pe soldați să îl aresteze: Oare nu trebuie să beau cu orice preț paharul pe care mi l-a dat Tatăl?

Soldații îl prind pe Isus și-l leagă. Apostolii fug. Doar Marcu rămâne în mulțime și-l urmează pe Isus, dar când oamenii îl recunosc și încearcă să-l prindă își lasă veșmântul și fuge.

Imagine de falco de la Pixabay

Dezvoltare personala. Un citat pe zi

Ziua de joi i-a fost atribuită lui Jupiter datorită echilibrului pe care îl insuflă acesta, armoniei în familie, cumpătarii în toate, dar insuflă şi simţul critic dezvoltat, tradiţionalist şi conservator - zic astrologii.

Dacă poţi să-ţi începi ziua fără o ceaşcă de cafea, să te bucuri de viaţă şi să nu iei în seamă durerile sau oboseala, să te abţii de la văicăreli şi să nu-i oboseşti pe cei din jur cu problemele tale, să mănânci în fiecare zi aceeaşi mâncare şi să fii recunoscător pentru asta, să-l înţelegi pe omul drag, chiar şi atunci când el n-are timp pentru tine, să nu iei în seamă învinuirile omului iubit, atunci când lucrurile nu merg chiar cum ai fi vrut tu, să-ţi păstrezi calmul, atunci când eşti criticat, să te porţi la fel cu un prieten bogat ca şi cu unul sărac, să te descurci fără minciună sau înşelătorie, să-ţi controlezi stresul fără doctorii, să te relaxezi fără băutură, să adormi fără tablete, să spui sincer că n-ai idei preconcepute faţă de culoarea pielii cuiva, convingerile religioase, orientarea sexuală sau politică, asta înseamnă că ai atins nivelul de dezvoltare al câinelui meu. 

Ziua de Joi

Joi e bărbat, si probabil de aceea se zice că din ouăle puse sub cloșcă în această zi a săptămânii vor iesi numai cucosei. E zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai - cei care se nasc joia vor fi norocoși. E una dintre zilele bune, prielnice iubirii, în care e bine să speli icoana Maicii Domnului cu busuioc, apoi să te speli cu apa aceea și s-o arunci pe flori, pentru dragoste. Este ziua în care fetele își spală părul înainte de răsăritul Soarelui pentru a fi frumoase și iubite. Joi e bine întotdeauna să te piepteni, pentru dragoste; să scuturi, să grijești în casă, ca toti să te iubească; acea zi e a dragostei. (Elena Niculita-Voronca)

Joia e considerată zi benefică pentru începerea unui lucru nou, favorabilă logodnelor și chiar nunților. Din acest motiv unii etnologi au avansat ipoteza că în vechime această zi era considerată și respectată ca sărbătoare a săptămânii. În a doua zi de joi din Postul Crăciunului, calendarul popular sărbătorește pe Climata Vântul, divinita­te meteorologică răspunzătoare de vânturile periculoase. În satele din Bucovina se obișnuia să se pună în apă o crenguță de vișin și, în funcție de cum înflorea până în ziua de Crăciun, se citea soarta și norocul în anul următor.

Pentru că purta numele lui Jupiter, zeul roman al cerului și al trăsnetelor, țăranii au pus ziua sub protecția Sfintei Joi, apărătoarea recoltelor de ploile cele rele și au început să-și boteze vitele cu numele de Joiana, pentru a le feri de fulger. Între Paști și Rusalii femeile țineau joile oprite, adică nu munceau nouă joi ca să-și ferească recoltele de furtună, grindină și incendii. Unii spuneau despre Sfânta Joi că ar fi o fecioară frumoasă și neprihanită, alții că ar fi o femeie bătrână și binevoitoare, asemenea surorilor sale Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, însă în toate poveștile aceasta apare drept protectoare a holdelor și a dragostei.

Joi, a patra zi din săptămână, era dedicată de romani zeului și planetei Jupiter. La români, joia este o personificare ce-i poarta numele: femeie sfântă (Dorohoi); fecioara frumoasă, care apără lumea de ploi mari și de grindină (lași, Tutova); o femeie sfântă și binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea și Miercurea etc. Joia ar locui printre nori, în ceruri (Constanța, lași, Olt), în păduri netăiate și păzite de fecioare (Tutova), de unde își manifestă puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, în secolul al XIX-lea, respectată ca o zi de sărbătoare, în Maramureș și Bucovina erau interzise șezătorile, în schimb devenea slobodă pentru nunți și în general, pentru dragoste. Sărbătorile și obiceiurile calendaristice sprijină ipoteza că joia a funcționat în spațiul carpato-danubiano-pontic ca sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului și odihnei, singură sau alături de duminică.

Mai multe zile de sărbătoare suprapuse, consacrate atât patronilor (Joimăriţa), cât şi dăunătorilor (jivine, furnici, ciori) şi, nu în ultimul rând, protecţiei animalelor.

În prima săptămână din Postul Mare se numește Joia Tuturor Jivinelor. Zilei i se mai spune şi Joia Iepelor, Joia Furnicilor, Joia Ciorilor, Joi-Mărica sau Vracii Ochilor, Joia Paparudelor sau a Caloianului. Nu se coase. În această zi câlţii trebuie să fie torşi, dacă vrei să ai cămaşă de Paşte. Cui nu scoate câlţii vine Joi-Mărica şi îi scoate ochii.

Joia Iepelor se ţine pentru ca să fete iepele mânji sănătoşi. Nu e bine ca femeile care au iepe să toarcă în curte, ci numai în casă. Pe cine nu se spală pe cap şi lucrează îl omoară iepele cu copitele. Care femeie însărcinată nu ţine Joia Iepelor va naşte în grele dureri. Nu se folosesc obiecte ascuțite, fiind pericol de înțepături atât pentru animale, cât și pentru oameni.

Joia Furnicilor e rea, căci ajung furnicile să-ţi mănânce din mână sau vin şi intră în legume. Nu se pomeneşte deloc de furnică, spre a nu veni în casă. Cine lucrează în această zi va avea furnicături la mâini. De la Joia Furnicii încep oamenii a semăna porumb. Se coc în cuptor turte și se ung cu unt, iar apoi copiii sunt trimiși să le lase în apropierea unui mușuroi de furnici. Această ofrandă ar trebui să le ajungă furnicilor un an întreg ca să nu se mai atingă de recoltele oamenilor.

Joile Mari. Sunt sărbători cu dată mobilă, fiecare zi de joi începând cu Joia Paştilor până în Joia Verde de după Rusalii. Joile Mari sunt exclusiv sărbători agrare, fiind interzisă doar lucrarea pământului pentru a feri gospodăria şi vitele de trăsnet iar semănăturile de grindină. Joia Verde este una dintre Joile Mari. Nu toată lumea ţine Joile Mari, momârlanii considerând că, dacă dai ceva de pomană, Dumnezeu te iartă că lucrezi.
Joia Mânioasă sau Joia Verde este una dintre cele mai înfricoșătoare zile de peste an: înverzește fețele celor care nu o respectă, e rea de mană, de grindină, de amețeli, de lovituri și de căzături, e rea pentru aducerea pruncilor pe lume, e rea de venin. Țăranii se tem de ea dar o și cinstesc, convinși fiind că, daca îi intră în grații, le păzește copiii de moarte și casa de strigoi. În această zi, dacă vrei să înalbești rufele pe iarbă sigur se vor înverzi, iar de spălat nici nu-i bine a pomeni. Nu e bine nici să lucrezi câmpul pentru că, mânioasă cume, a doua joi după Rusalii îți înverzește cărările de nu le mai afli niciodată. Iar dacă se mânie rău abate și grindina asupra semănăturilor tale.

Zilei de joi, ziua lui Jupiter ori a Marelui Benefic, cum i se spune în astrologie, i-a fost atribuită, chiar în mijlocul săptămânii, lui Jupiter datorită echilibrului pe care îl insuflă, armoniei în familie, cumpătarii în toate, dar insuflă și simțul critic dezvoltat, tradiționalist și conservator.
Este ziua încrederii, comunicării și relaționării în comunitate, dar și un timp foarte bun pentru valorificarea tuturor resurselor, talentelor, cunoștințelor și experienței.

Despre cei născuți în ziua de joi se spune că sunt extrem de afectuoși, dar tot atât de exigenți.

Informatii, pe larg, gasiti (si) pe urmatoarele siteuri: legendeleromanilor.ro; jurnalul.ro; pentrufamilie.ro; epochtimes-romania.com; decebaluirea.blogspot.ro;

Vezi si:

O poveste a zilelor saptamanii

Luni, Marti, Miercuri, Joi, Vineri, Sambata, Duminica.