23 August 1944, România părăsește Axa

Primul război mondial s-a desfășurat între anii 1914 – 1918.

Al doilea război mondial s-a desfășurat între 1 septembrie 1939 și 2 septembrie 1945.

Alianțele (vizibile) din cel de-al doilea război mondial

În cel de-al doilea război mondial au existat alianțe militare așa-zise principale:

1. Axa (Puterile Axei) – intrau aici Germania, Italia, Japonia, Slovacia, Ungaria,Bulgaria, România.

În 27 septembrie 1940 e semnat Pactul Tripartit (Pactul de la Berlin): Germania, Italia și Japonia se aliază; în noiembrie 1940 se alătura Ungaria, România, Slovacia; în martie 1941 se alătură și Bulgaria.

2. Aliații (Națiunile Unite): Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.).

De ce a ajuns România să lupte alături de Germania

Din 1916, România a fost aliat tradițional al Franței, Angliei și altor state care au făcut parte din blocul militar al Antantei în primul război mondial.

În 1939, când a început al doilea război mondial România s-a trezit, în Europa, cam singură în fața mașinii de război germane: Austria, Polonia, Cehia, Tările de Jos, Belgia, Franța, Norvegia, Danemarca și altele au capitulat sau au fost ocupate. Franța capitulase, Anglia era ocupată să se apere de raidurile aeriene germane.

România și-a declarat neutralitatea, dar a fost forțată, într-un fel, să renunțe la neutralitate și să aleagă o tabără.

URSS, condusă de alt dictator, se înțelegea cu Hitler. Prin Pactul Ribbentrop-Molotov Europa era la un pas de catastrofă, pentru că cei doi păreau că-și împart continentul fără probleme.

În 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Dictatul de la Viena, respectiv Acordul de la Craiova, România pierde Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța în favoarea URSS (azi, ținutul Herța e parte din Ucraina); Transilvania de Nord a fost pierdută în favoarea Ungariei și Cadrilaterul, tot cu acordul lui Hitler, în favoarea Bulgariei. Era pe vremea lui Carol al II-lea, cel care instaurase dictatura în 1938.

Când, în iunie 1941, generalul Ion Antonescu a ales să angajeze România în război alături de Germania a făcut-o, se zice, în speranța că va recupera teritoriile pierdute cu un an înainte.

Ion Antonescu a ajuns la putere în septembrie 1940, alături de legionari, în timpul catastrofei politice generate de pierderea Transilvaniei de Nord. Hitler l-a preferat pentru că reprezenta ordinea – unii spun că cei doi aveau caractere asemănătoare, dar nu s-au simpatizat reciproc, deși s-au întâlnit foarte des în anii de război. Generalul primește de la Hitler asigurarea integrității statului român dar și trupe germane pe teritoriul țării – Germania are, astfel, o bază germană solidă, după ce Carol al II-lea, în ultimele luni de domnie se apropiase de Hitler și solicitase o misiune germană în România.

Germania cerea României livrări constante de petrol și grâu. Nemții voiau petrol, românii voiau teritoriile înapoi.

România a intrat total nepregătită în război; nu a fost ajutată de miniștrii străini la care apelase Antonescu până la alianța cu Germania și, mai apoi, nu a fost ajutată în mod deosebit nici de aliații săi nemți. A urmat dezastrul de pe frontul de Est.

Începutul sfârșitului

Când a devenit mai mult decât clar că Germania va pierde războiul, politicienii români au început să se agite mai mult, încercând să-l convingă pe Antonescu să încheie un armistițiu. El le-a zis liderilor Partidelor Național Țărănesc și Liberal că el se dă la o parte și să semneze ei armistițiul, ceea ce aceștia n-au vrut. Liderii celor două partide sperau să se predea Aliaților – aveau legături cu generalul Wilson, comandatul suprem aliat în Mediterană, care se afla la Cairo. Așteptau un răspuns de la acesta, dar îndemnurile erau să capituleze în mâna rușilor... ceea ce liderii celor două partide ezitau să facă. De asemenea, acești lideri urmăreau ca în orice alianță ar face să nu intre și cei din Partidul Comunist, grupare care activa în ilegalitate de ani buni și care îndemna militarii și civilii să se opună germanilor cum pot; comuniștii voiau să înarmeze și civilii (muncitorii, în special) pentru a opune rezistență germanilor.

Comuniștii împrăștiau manifeste, răspândeau ziarul România Liberă și sabotau la greu buna funcționare a uzinelor, transportul feroviar s.a.m.d.

Soldați, subofițeri, ofițeri și generali!

Refuzați să mai luptați și să muriți pentru criminalii Hitler și Antonescu!

Cei de pe front! Treceți cu tot armamentul și echipamentul de partea Armatei Roșii, care vă va ajută să luptați pentru dezrobirea patriei noastre!

Cei din spatele frontului! Refuzați plecarea pe front. Treceți de partea poporului! Dezarmați și nimiciți pe cotropitorii hitleriști! Apărați și salvați onoarea, independența și avutul poporului român!

Manifestul PCR - 1 mai 1944

A sunat ceasul (...) Destul! Întoarceți armele contra nemților și trădătorilor de patrie din slujba lor. Alungați-i de pe pământul patriei noastre.

Alăturați-vă vitezelor Armate Sovietice și Aliate și luptați împreună cu ele pentru nimicirea completă a hitleriștilor.

România liberă – 28 iulie 1944.

(citate din cartea-document Și a fost ora H, de Haralamb Zincă, Editura Publisol, 2021)

Regele Mihai I, la sfatul apropiaților, îl arestează pe (deja) mareșalul Ion Antonesccu și decide să se alăture Coaliției Națiunilor Unite.

În 23 august, într-o miercuri, la ora 22:30, regele anunță întoarcerea armelor, ieșirea României din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Această hotărâre, se spune, a scurtat cu șase luni cel de-al doilea război mondial.

La nu prea mult timp după aceea, România a câștigat... era comunistă.

Conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, Partidul Comunist Român (PCR) și-a eliminat treptat adversarii (în mod violent în multe cazuri). După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat din decembrie 1947, a fost instaurată Republica Populară Română. Și s-a tot avansat pe calea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism (programul PCR).

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat în România.

E adevărat, în timpul celui de-al doilea război mondial comuniștii au organizat o reală – și deloc neglijabilă – rezistență antinazistă dar...

Cauzele celui de al doilea război mondial

Cauzele acestui război pot fi regăsite, în principal, în rezultatul primului război mondial, pe care Germania l-a pierdut, și a fost încheiat Tratatul de Pace de la Versailles, în 1918. Prin acest tratat, Germania trebuia să renunțe la arme, să plătească daune de război țărilor împotriva cărora a luptat și să cedeze teritoriile cucerite în favoarea Marii Britanii și Franței. Despăgubirile nu erau mici, fapt ce a cauzat probleme financiare în Germania.

Pe la începutul anilor 1920, Adolf Hitler – un anonim, practic – a înființat Partidul Socialist Național (Partidul Nazist). Hitler și acoliții considerau că Tratatul de la Versailles e incorect pentru Germania și trebuie încălcat, că toți vorbitorii de limba germană ar trebui să locuiască într-un singur stat, cu un singur conducător, iar teritoriul Germaniei ar trebui să fie cât mai mare. Membrii și simpatizanții Partidului Nazist mai credeau ceva: unele grupuri sociale nu erau la fel de bune ca altele, așa ca au adoptat legi împotriva lor – aveau în vedere evreii, în primul rând, dar și țiganii, homosexualii, persoanele cu dizabilități fizice/psihice etc..

În anii 1930, ideile naziștilor au început să fie tot mai prezente în Germania. În 1933, Hitler a câștigat alegerile. Mai apoi, încălcând Tratatul de la Versailles, Germania a început să se înarmeze; teritoriile cedate anterior erau invadate, s-a început exterminarea evreilor.

Cum a început războiul

Germania invadează Polonia sub pretextul că armata poloneză atacase anterior un post de radio german. În 3 septembrie Marea Britanie declară război Germaniei (e susținută de Franța, Canada, Australia și Africa de Sud). În 17 septembrie, URSS invadează Polonia (în 23 august 1939 Germania și URSS au semnat pactul Ribbentrop-Molotov prin care au stabilit să nu se atace reciproc și decideau împărțirea Poloniei după invadarea acesteia). Mai târziu – în cronologia războiului – Germania (alături și de trupe române) a atacat URSS, încălcând pactul (iunie 1941).

Trupele germane cuceresc multe state europene, apoi își îndreaptă atenția și spre Africa.

În 7 decembrie 1941 Japonia atacă Pearl Harbour din Hawaii și americanii sunt atrași în război: a doua zi declară război Japoniei. În 11 decembrie 1941, conform Pactului de la Berlin, Germania și Italia susțin Japonia: declară război Statelor Unite ale Americii.

Și războiul se extinde.

În iulie 1943 se prăbușește regimul (fascist) al dictatorului italian Benito Mussolini. Germania rămâne fără un aliat important și începe serios declinul. În aprilie 1945 se sinucide Hitler.

Casele din oglinda. Reflexii in oglinda

În imagine sunt câteva case de pe strada Lupeni, o stradă pe care cred că am parcurs-o ultima dată cândva în adolescență (câțiva ani în urmă, desigur). Pe atunci urcam des la Cetățuia Brașovului.

De pe pagina de FB Brașov, orașul sufletului meu am ales această fotografie nu doar pentru că îmi place tare mult cum e realizată, ci și pentru amintiri – dar și pentru jocul găzduit de Carmen, preluat de la SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/): 

Reflexii în oglindă, joc la care poate participa oricine postează pe blogul său o fotografie cu reflexii în oglindă și înscrie link-ul în tabelul de pe blogul Între vis și realitate.

Pentru că am mai scris despre unele străzi din Brașov am căutat ceva informații și despre aceasta, dar nu am găsit nimic interesant. Sigur, în arhivele statului sau la biblioteca județeană e posibil să găsesc dar nu e timp pentru o astfel de cercetare. Mi-ar plăcea să știu dacă a locuit pe acolo vreo personalitate marcantă din trecut și mi-ar plăcea să știu de ce se numește Lupeni. Dacă și ce personalitate a locuit pe acolo bănuiesc că n-o să aflu, iar despre denumirea străzii mă hazardez și-mi dau cu părerea mai jos.

Având în vedere că în Ro sunt localități care se numesc Lupeni și în multe localități există o stradă denumită Lupeni mă gândesc că numele i-a fost dat străzii în memoria minerilor morți, răniți, arestați în localitatea Lupeni din Hunedoara. În germană se numea Shylwolfsbach – Pârâul Lupului pe Jiu.

Ca rezultat al eșecului unor negocieri îndelungate cu privire la negocierea contractului colectiv de muncă (salarizare și condiții de muncă) în august 1929 a avut loc o grevă generală în care au fost implicate mai multe mine și circa 6000 de oameni. Minerii trăiau în sărăcie extremă, având salarii sub limita decenței și aproape că nu existau locuințe pentru ei; directorii câștigau de 5-6 ori mai mult decât ei (având și multe sporuri de sute de lei, iar minerii, pentru depășirea normei, abia primeau câteva zeci de lei în plus); proprietarii minelor câștigau cât toți la un loc.

Greva a fost înnăbușită brutal: jandarmii au tras în oameni (fuseseră trimiși acolo și grăniceri, dar aceștia ar fi tras în aer).

Sursa aleasă de mine pentru informații:

https://foaienationala.ro/lupeni-1929-istorie-imposibil.html

Sau… Poate că strada din Brașov se numește Lupeni pentru că acolo o fi locuit cineva pe nume Lupu – foarte cunoscut pentru ceva - și oamenii ziceau că merg la Lupu sau pe strada lui Lupu și așa a ajuns strada să se numească astfel. Sextil Pușcariu, în Brașovul de altădată a scris că unele străzi și/sau localități ajungeau să fie denumite și în acest mod.

Oficial, străzile din Brașov au început să aibă denumiri în anul 1887 și numerotarea caselor a început din 1890.

1 Mai Muncitoresc

Întâi mai muncitoresc... Ce oroare! Nu „Ziua Internațională a Muncii” era oroare (pentru mine) până in 1989, ci defilările, programele „artistice patriotice”... De la „șoimii patriei” (copiii de grădiniță) și până la adulții care încă mai erau în „câmpul muncii” – fie pe ogoare, fie prin uzine sau pe unde munceau ei – se îmbrăcau frumos și defilau prin fața autorităților centrale/locale. În tribune erau cocoțați niște... oameni (nu prea diferiți de cei pe care azi îi numim politicieni) cărora „muncitorimea” părea că le dă onorul. Bleah! De două ori am fost la defilare, de 23 august, când eram copil – voiam cocoșei din zahăr ars pe băț, minge cu țichi și rumeguș și pe „hopa-mitică”.

Acum, să nu creadă cineva că toți oamenii îmbrăcați cu „haine bune” erau prezenți acolo din plăcere, pentru că „erau pătrunși” de spiritul socialismului și înaintării României spre comunism. Oh, nu! Erau obligați. Aveau liber de la serviciu, bifau defilarea apoi... liber la „iarbă verde” sau ce mai făceau oamenii pe atunci. Unii aveau de pregătit – cu mai mult timp înainte – fel și fel de „reprezentații patriotice”. De-aș fi reușit să ignor pancartele cu fel și fel de sloganuri (obsesiv mi se părea „Proletari din toate țările uniți-vă!”), portretele „conducătorilor iubiți”, „versurile patriotice”, steagurile tricolore, steagul roșu comunist cu secera și ciocanul, și tot felul de de-astea axate pe cultul personalității unora aș zice că era o atmosferă faină în astfel de zile. Dar pentru că n-am reușit să ignor mulțimea aceea purtătoare de pancarte și strigătoare de lozinci nu zic că era faină atmosfera. Era să uit de „carele alegorice”! Între lozincile pe care le strigau oamenii – nu toți, dar unii erau vocali, nu glumă! - se regăseau: „Ceaușescu – Muncitorii”, „Ceaușescu - P.C.R.”, "Ceaușescu și poporul”...

Cică, prezența era obligatorie. Probabil – nu știu, pentru că nu m-am prezentat la absolut nici o „defilare”, cu nicio ocazie (exceptând copilăria, cum am scris mai sus).

Originea Zilei Internaționale a muncii este în mișcarea de protest a unor muncitori din Chicago, Illinois (SUA), care s-au unit într-o grevă și cereau scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la opt ore fără micșorarea salariului. Acțiunea s-a petrecut în Piața Haymarket, în mai 1886. În urma intervenției polițiștilor au murit 11 oameni și circa 200 au fot răniți. S-a lăsat și cu procese (nu împotriva polițiștilor, evident) și s-au pronunțat condamnări la moarte și la închisoare pe viață.

În 1889, la al II-lea Congres al Internaționalei Socialiste s-a decis ca ziua de 1 mai să fie decretată „ziua internațională a muncitorilor” și la 1 mai 1890 să se organizeze – în cinstea celor împușcați în Piața Haymarket – cel mai mare protest împotriva exploatării prin muncă. Paranteză: cei care muncesc azi câte 10-12 ore pentru salariul minim pe economie (acolo unde există) și salariu de mizerie, în general, nu se cheamă că sunt exploatați prin muncă? Am închis paranteza.

În România, primul Întâi Mai a fost sărbătorit în 1890, sub denumirea „Ziua Solidarității Oamenilor Muncii”. În timpul regilor Carol I și Ferdinand Ziua Muncii era pentru popor o sărbătoare câmpenească, mai mult decât orice. Sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare după instaurarea regimului bolșevic, cu ajutorul Armatei Roșii, și-a început să fie asociată cu ideologia comunistă - în România devenise o sărbătoare de preamărire a partidului și-a „conducătorului iubit”. În anul 1960, în semn de protest față de politicile sovietice, președintele american Eisenhower a numit sărbătoarea și „Ziua Dreptului în Statele Unite”.

Pe măsură ce ideologia comunistă era impusă, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor.

Revin la obligativitatea prezenței... N-ar fi trebuit să fie prezența obligatorie pentru că în Constituția de atunci scria la art. 2: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpîn pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strînsă unire, clasa muncitoare - clasa conducătoare în societate -, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orînduirea socialistă, creînd condițiile trecerii la comunism.

În Constituția din 1952 scria mai clar, în art. 2, că „muncitorimea” e clasa conducătoare în societate: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare.

Sunt multe articole „interesante” în Constituția din 1965 (valabile, în mare parte, până în 1989 inclusiv) dar vă mai plictisesc doar cu două:

Art. 3. - În Republica Socialistă România forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român.

Art. 26.- Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rîndurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă.

Pfuuu...

Încărcătura istorică a lunii august

Ideea acestui text mi-a venit în timp ce încercam să aflu de ce data de 1 august e dată pe site-ul http://calendar.city-star.org/ro ca fiind ziua în care a început primul război mondial care, până la începerea celui de-al doilea război mondial, s-a numit războiul cel mare (războiul națiunilor). Declanșarea acestui război a avut ca motiv asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, în 28 iunie 1914. Cine nu are motiv creează unul.

Și tot căutând mi-am zis că... ce-ar fi să adun la un loc unele evenimente istorice care au avut loc în august (de-a lungul timpului) și sunt legate de România? Nu mă mai încumet la așa ceva a doua oară, dar nu spun „niciodată”.

Evenimente în august din primul război mondial

Războiul a durat din 28 iulie 1914 (când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei) până în 11 noiembrie 1918 și au fost implicați peste 70 de milioane de militari.

De ce e dată ziua de 1 august ca început de război mondial? N-am idee, îmi dau cu presupusul, dar - poate - aflu de ce scrie așa pe acel site sau aflu că e greșit total: poate pentru că la 1 august a intrat în război și o a treia națiune: Rusia?

După multe scandaluri diplomatice, în 28 iulie 1914 erau, practic, în război doar Austro-Ungaria cu Serbia, dar la 1 august Germania a declarat război Rusiei, Rusia a îndemnat Franța să deschidă un al doilea front în vest, iar la 3 august Germania a declarat război și Franței. Tot în 3 august 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia hotărăște neutralitatea României în primul război mondial. În 4 august Regatul Unit a declarat război Germaniei, pentru încălcarea neutralității Belgiei, iar la 23 august a intrat în război și Japonia, de partea Puterilor Aliate, profitând de distragerea Germaniei, prinsă în războiul european, pentru a-și extinde sfera de influența în China și Pacific.

În 14 august 1916, România (Regatul României) intră în primul război mondial; după doi ani de neutralitate fiind în stare de război cu Austro-Ungaria, de partea Antantei (Franța, Imperiul Francez și Imperiul Rus). Două dintre motive: „unirea Româniilor de pe cele două părți ale Carpaților”, eliberarea „de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei” (din Proclamația Regelui Ferdinand către Români, din 15 august 1916).

18 august 1916 - Bulgaria atacă Dobrogea românească; declarația de război a fost făcută abia a doua zi.

28 august 1916 - Germania declară război României (primul război mondial)

În noaptea 28/29 august 1916 (15/16 august pe stil vechi) - București e a treia capitală europeană (după Paris și Londra) bombardată de aviația germană.

6 august 1917, începe Bătălia de la Mărășești, între armatele României și Germaniei, în primul război mondial.

Evenimente în august din al doilea război mondial

La 2 august 1940, Stalin semnează un decret pentru crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească, pe o parte din teritoriul României ocupat cu forța.

În 30 august 1940, Dictatul de la Viena: România pierde nordul Ardealului.

3 august 1941 - bombardament sovietic puternic asupra municipiului Constanța.

22 august 1941 - e numit mareșal Ion Antonescu.

La 1 august 1943, aviația americană bombardează orașul Ploiești pentru prima dată (Operațiunea Tidal Wave)

În 23 august 1944, regele Mihai I de România ordonă arestarea mareșalului Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste.

31 august 1944 - trupele sovietice au intrat în București.

6 august 1945 - guvernul sovietic restabilește relațiile diplomatice cu România; guvernele SUA și Angliei au condiționat reluarea relațiilor diplomatice de includerea în guvernul Petru Groza a unor reprezentanți din Partidului Național Liberal și din Partidul Național Țărănesc; vor stabili relații diplomatice cu România în 5 februarie 1946.

În 21 august 1945 Regele Mihai I a somat guvernul Petru Groza să demisioneze; fiind refuzat a hotărât să nu mai semneze decretele de legi („greva regală”).

După război

15 august 1947 - în România e adoptată o nouă reforma monetară.

Istorie și mai veche

22 augsut 1456 - a început a doua domnie a lui Vlad Țepeș în Țara Românească (până în noiembrie 1462)

6 august 1484 - începe asediul cetății Chilia, în timpul campaniei sultanului Baiazid al II-lea în Moldova (iunie-august 1484); cetatea e cucerită de invadatori în 14 august 1484.

22 august 1531, Petru Rareș e înfrânt de poloni - Bătălia de la Obertyn.

27 august 1588 - Tratat de comerț încheiat de Petru Șchiopul, cu Elisabeta, regina Angliei, prin intermediul ambasadorului Angliei la Constantinopol.

13/23 august 1595 - victoria armatelor munteno-transilvănene conduse de Mihai Viteazul (Bătălia de la Călugăreni, împotriva otomanilor)

În 19 august 1601 este asasinat Mihai Viteazul, în cortul sau din tabăra amplasată în apropierea orașului Turda (se pare că ordinul era „arestat sau ucis”).

15/26 august 1714: domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, și cei patru fii ai lui și ginerele au fost executați de turci prin decapitare (sultan era Ahmed al III-lea).

5 august 1746: domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat desființează rumânia (iobăgia, cum era numită în Transilvania) în Muntenia.

20 august 1749 - a început domnia fanariotă a lui Constantin Racoviță în Moldova.

În 22 august 1785 e promulgată patenta de desființare a iobăgiei în Transilvania. În anul 1784 are lor Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, având ca scop desființarea șerbiei (șerbul avea pe atunci aproape statutulunui sclav). Datorită răsunetului european stârnit de răscoală, Curtea de la Viena, prin împăratul Iosif al II-la, emite ordonanța din 22 august 1785, prin care e suprimată șerbia. Desființarea definitivă a iobăgiei a avut loc abia în anul 1848.

La 28 august/9 septembrie 1804, un puternic incendiu a distrus o parte din București; atunci s-au luat primele măsuri de aliniere a străzilor orașului.

26 august 1826 - ultima execuție publică la București; pedeapsa cu moartea va fi desființată de Regulamentul Organic, în iulie 1831 (până în 1834, urmând apoi alte aboliri)

7 august 1858 - Convenția de la Paris. Pentru Principatele Române se prevedea un regim parlamentar și cenzitar și se desființau privilegiile marii boierimi.

8 august 1870 - a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu, numită și Republica de la Ploiești.

27 august 1877 - primul atac al trupelor române asupra redanului (lucrare simplă de fortificație) otoman din față redutei Grivița-1 din sistemul de apărare a Plevnei.

30 august 1877, asaltul armatei române asupra redutei turcești Plevna III, în timpul războiului pentru independența.

Evenimente alese aproape la întâmplare

7 august 1922, acțiunea grevistă a muncitorilor de la Fabrica de vagoane „Astra” din Arad.

5 august 1929, greva minerilor de la Lupeni.

31 august 1931 - Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat.

29 august 1936 - Nicolae Titulescu este înlăturat de la conducerea Ministerului de Externe al României în urmă presiunilor cercurilor guvernamentale din Germania și Italia.

21 august 1965 - în urma adoptării unei noi constituții e proclamată Republica Socialistă România.

2 august 1969, Richard Nixon vine la București (primul președinte american care a fost în România)

În 3 august 1975 s-a încheiat vizita oficială (de două zile) efectuată de președintele american Gerald Ford în România.

1 august 1977, greva generală a minerilor din Valea Jiului (s-a încheiat în 3 august).

27 august 1989 - Marea Adunare Națională de la Chișinău a decis oficializarea limbii române și trecerea la alfabetul latin.

27 august 1990 - Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Informațiile le-am cules de pe wikipedia; știind că pot apărea unele erori și acolo am verificat cele mai multe date, dar nu toate. În caz că am scris vreo prostie vă rog să-mi atrageți atenția.

Lucian Boia despre România

Am selectat câteva fragmente dintr-o carte și din interviul acordat în ianuarie 2013 redacției dela0.ro de istoricul Lucian Boia (n. 02.02.1944, București).

Cartea De ce este România altfel? (ediția a II-a, adăugată) a apărut la Editura Humanitas în 2018.

Citate din carte:

Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este totuși și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai "excentric", sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană? Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 (n.b. anul suspendării președintelui, între altele) a lăsat impresia că țara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionați decât românii, obișnuiți cât de cât cu ei înșiși, dar până și printre români exasperarea crește. Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.

*

Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este așa cum este. Parcurgându-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puțin îndepărtate de condiția europeană "medie", și prinse ele însele în combinații contradictorii. Înlănțuindu-se, toate aceste particularități, prea multe particularități, conduc la România de astăzi. O țară care se încăpățânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori și reușite, nu doar neîmpliniri și dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice și ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficiență să mergi strâmb. Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că atât de mulți tineri, tot mai mulți, și printre cei mai promițători, își văd realizarea doar în afară României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică și cât mai puțin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea și impostura de valoare. În lături!, exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuși România să o facă?

Citate din interviu:

România e țara cu una dintre cele mai slabe opoziții la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin și nicio opoziție de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenței și asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la țăranul prea supus în fața boierului, de la domnitorul prea supus în fața Porții Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ține de conjunctură. Lucrurile astea ți le faci cu mâna ta.

Uitați-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghițit că soțul care era conducătorul țării să își împartă puterea cu soția și cu fiul. În Europa așa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghițit chestia asta care este rușinoasă și care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră și nu am ieșit prea bine din comunism.

Dacă te uiți la clasa noastră politică, cu excepțiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogățească. Și în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. (...)

Reporter: De ce credeți că societatea românească nu reacționează în niciun fel în fața unor astfel de lucruri?

Lucian Boia: Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conștiință civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanență. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacția oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacționează. În țările occidentale au fost reduceri mult mai mici și am văzut manifestații-monstru. În Franța nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluție.

Interviul integral:

https://beta.dela0.ro/lucian-boia-o-sa-i-aducem-la-disperare-pe-europeni/

₪ ₪ ₪

Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna în care începe luna calendaristică.

Testamentul lui Avram Iancu. Citate favorite

Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi.

Câmpeni, 20 decebrie, Avram Iancu, avocat.

₪ ₪ ₪

Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna în care începe luna calendaristică.

₪ ₪ ₪

În anul 2015 (am aflat abia zilele trecute), testamentul olograf a fost predat de Indrei Rațiu (fiul politicianului Ion Rațiu) la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, alături de alte documente referitoare la familia și viața lui Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus - d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara).

Avram Iancu s-a născut într-o familie de moți înstăriți. Primul strămoș cunoscut al lui este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta; fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea (scrie pe wikipedia, intre altele). De profesie, Avram Iancu a fost avocat. În Revoluția de la 1848 din Transilvania a jucat un rol important. În 1849 a fost conducătorul de fapt al Țării Moților, comandând armata romanilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare conduse de Lajos Kossuth.

A fost înmormântat cu funeralii naționale la 13 septembrie în Panteonul Moților de la Țebea (Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”.

*

Sursa foto (domeniu public) wikipedia: portret de Mișu Popp, nesemnat, nedatat; ulei pe pânză 50x40,5 cm, aflat la Muzeul de Artă din Brașov.

De Ziua României

Marea Unire din 1918. La 1 decembrie 1918 se decide în unanimitate unirea Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitate între naționalități și religii.

La 1 decembrie 1918 a fost convocată, la Alba Iulia, Adunarea Națională a Românilor, lucrările finalizându-se cu Hotărârea de unire necondiționată a Transilvaniei cu România. Unirea s-a realizat, după ce la data de 27 martie 1918, respectiv 28 noiembrie 1918 (la Cernăuți), organele reprezentative ale Basarabiei și Bucovinei au votat unirea. Că Basarabia, mai apoi, a ajuns la alții e altă discuție, aceeași istorie.

Și a fost o Adunare Națională al cărei președinte a fost Gheorghe Pop de Băsești (1.08.1835 – 23.02.1919); a fost și președinte al Partidului Național și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892, prin care se cerea autonomia Transilvaniei și creșterea drepturilor românilor.

Se constituie și Marele Consiliu Național Român, care era format din 200 de membri aleși și 50 cooptați. Acest Consiliu numește un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe juristul Iuliu Maniu (8.01.1873 – 5.02.1953 în închisoarea Sighet, înhumat în Cimitirul Săracilor din Sighetul Marmației) – lider al Partidului Național Țărănesc, din 1926 – unul dintre cei mai prestigioși oameni politici ai României, un om cu o moralitate ireproșabilă care a luptat cu perseverență împotriva tendințelor autoritare, ca un adevărat apărător al democrației. Vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc a fost un alt jurist, Ștefan Cicio-Pop (1.04.1865 – 16.02.1934), care a fost și ministru de stat pentru Transilvania, luptând neîncetat pentru recunoșterea drepturilor naționale ale românilor din Ardeal. Când prim ministrul în funcție, Alexandru Vaida Voievod (27.02.1872 – 19.03.1950) a plecat în străinătate (10 ianuarie 1920) pentru a obține recunoașterea actelor legislative care consfințeau Marea Unire, Ștefan Cicio Pop a fost ales ad-interim la președinția Consiliului de miniștri. Acest cabinet, însă, a guvernat doar până în martie 1920 când, sub influența liberalului Ion I.C.Brătianu (20.08.1864 – 24.11.1927), regele Ferdinand formează un guvern nou, condus de generalul erou Alexandru Averescu.

La cârma României, de-a lungul timpului, au fost oameni mari:

Nicolae Iorga (6.05.1871 – 27.11.1940, asasinat; prim ministru, ministru de stat, un om de o extraordinară cultură). Nu a fost un doctrinar sau ideolog politic dar a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României. În 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naționalist-Democrat, un partid fără o bază electorală de masă, care reprezenta interesele unei părți a intelectualității cu convingeri democratice, precum și a unor categorii ale micii burghezii rurale și urbane. Iorga punea accent pe culturalizarea maselor și pe factorul moral, considerat de el ca decisiv pentru evoluția României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea moșiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizare administrativă, lărgirea dreptului de vot și asupra femeilor.

Nicolae Titulescu (4.03.1882 – 17.03.1941), diplomat, profesor universitar, jurist, om politic, membru în Partidul Liberal Conservator; singurul român care a fost președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) și singurul președinte care s-a bucurat de două mandate.

Acestea sunt numai câteva nume de oameni care chiar dacă nu au făcut totul bine (sau cum se aștepta poporul) au crezut că e bine ceea ce fac și o făceau în interesul României și poporului român, nedorind să acceadă în funcții politice pentru bunăstare materială personală, de familie și/sau de grup. Aveau studii serioase și diplomele lor nu erau obținute „la distanță”, „frecvență redusă” și nici nu apar cu câteva diplome de licență sau doctorat luate în doi-trei ani, ca pe bandă. Erau oameni care „aduceau” în România, nu vindeau / închiriau tot ce se putea, pe doi lei.

(pentru amănunte privind diverși politicieni):

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei

Ce avem chiar acum în fruntea statului? Un profesor care spune „matereale” în loc de „materiale”. Ce fel de oameni sunt în Parlament și în Guvern? Avem vicepremier o persoană care-i îndeamnă pe oameni să se „toarne” între ei... Avem fel și fel de indivizi care sunt în slujba cetățenilor și care se comportă ca și cum cetățenii sunt slujbașii lor, în cel mai bun caz...

Dacă România ar fi fost o corabie... acum ar fi o epavă uitată pe vreo insulă care nici nu apare pe hărțile maritime...

România, La mulți ani!

Cu astfel de conducători, însă, cred că nu mai ai prea mulți ani!

Oare, numai mie mi-e „ciudă” că avem în fruntea statului... "profesioniști" ca cei de azi, de toate culorile politice? (de fapt, cred că sunt doar două culori, care se schimbă între ele).

₪ ₪ ₪

Detalii foto: domeniu public (de pe wiki).

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Mulțimile venite la Marea Adunare Națională.

Autor: Samoilă Mârza (18.09.1886 – 19.12.1967), fotograful Unirii de la 1918

Tabăra de haiducie - un reportaj şi un drept la replică

Din una in alta am ajuns să văd un filmuleţ despre o tabără de haiducie organizată de Asociaţia “Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei” (Gogu Puiu fiind unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din Dobrogea, unde a organizat mai multe celule de rezistenţă).

Am văzut filmuleţul şi apoi, dorind să aflu mai multe despre asociaţie, am dat peste “dreptul la replică” privind respectivul reportaj. Prezint aici câteva idei, comentând ce am înţeles eu şi din videoreportaj şi din dreptul la replică - m-am gândit că e bine să fie pe aceeaşi “pagină” şi reportajul şi dreptul la replică (de regulă, “dreptul la replică” al oricui nu prea ajunge la cunoştinţa tuturor celor care au citit, auzit sau văzut ceva la un moment dat şi corect este să fie ascultate toate părţile implicate). Povestea este din vara anului 2018. Acum am descoperit şi site-ul safielumina.ro şi asociaţia amintită.

Reportajul jurnaliştilor de la safielumina.ro poate fi vizionat la adresa de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=zEte8Cwg_l4

Şi aici dreptul la replică al asociaţiei:

https://www.buciumul.ro/2018/07/24/replica-la-reportajul-neo-partizanii-asociatia-gogu-puiu-si-haiducii-dobrogei-respinge-insinuarile-jurnalistilor-de-la-sa-fie-lumina/

₪₪₪

In această tabără de haiducie se înscriu cei care doresc să trăiască in natură câteva zile, să înveţe tehnici de supravieţuire şi de apărare, elemente de prim ajutor, topografie şi orientare. Toate bune şi frumoase - ideea îmi place. E super faină, dar…

Au unele discuţii interesante, dar la un moment dat alunecă in greşeală (părerea mea), exagerând unele aspecte, rupând altele din context (de exemplu, par a se plânge că românilor aproape că li se interzice să-şi cinstească eroii - chiar aşa să fie?!).

Reprezentanţii asociaţiei acuză - in dreptul la replică - faptul că realizatorul reportajului (participant la tabără) a imprimat un caracter exclusiv religios acestor tabere. Nu mi s-a părut că tabăra are un caracter exclusiv religios deşi se discuta despre credinţă şi ortodoxism şi unii păreau că se îmchină. Nimic greşit! Ceva “probleme” mi s-a părut că sunt cu declaraţiile unora dintre participanţi. Mă refer la faptul că acei oameni “sună” a naţionalişti extremişti - şi acest fapt nu mi se pare in regulă; nu aduc reproşuri asociaţiei pentru că nimeni nu poate răspunde de ceea ce vorbesc alţii. Înţeleg naţionalismul, dar nu accept extremismul. Unul dintre participanţi (pe la minutul 5) discută despre exterminarea evreilor, spunând că doar nu le-a venit aşa, aiurea, lui Hitler şi altora să facă ce au făcut doar pentru că evreii “l-au pus pe Cristos pe cruce”! Altfel spus: un motiv trebuie să fi avut ei. O afirmaţie extraordinar de periculoasă! (părerea mea). Poate că vreunul dintre ceilalţi participanţi l-o fi contrazis, nu ştiu, pentru că nu apare in filmare. 

NU există motiv valabil pentru exterminarea unor oameni!!! (dacă ai toate ţiglele pe casă).

Nu putem face nimic fără Dumnezeu - începe filmuleţul, rostite fiind cuvintele de unul dintre reprezentanţii asociaţiei care a organizat tabăra de haiducie - partizanii dintre Dunăre şi Marea Neagră erau numiţi "Haiducii Dobrogei". Atunci când îl punem pe Dumnezeu ca început al acţiunilor noastre nu putem fi in greşeală - depinde la începutul cărei acţiuni îl punem, pentru că sunt hoţi care înainte de a “da o lovitură” merg şi se roagă in biserică, pornind la “lucru” cu Dumnezeu in minte şi crucea la gât. Îl avem pe El şi apoi pe reprezentanţii lui, cei pe care încercăm să îi urmăm. Cum recunoaştem pe aceşti “reprezentanţi / aleşi” ai Domnului?

In dreptul la replică semnatara specifică din primele rânduri ca B.O.R. nu are vreo legătura (poate are, poate nu - e doar o afirmaţie; a nu se înţelege că biserica ar avea vreo legătură - accentuez doar ideea că unele afirmaţii sunt doar afirmaţii care nu pot fi dovedite sau contradovedite). Se vrea ca noi să nu avem o pregătire militară - se mai spune in film. E posibil, nimic de zis, dar serviciul militar obligatoriu nu mi se pare o idee bună (nu argumentez aici); există posibilitatea voluntariatului şi “voluntari” ar putea fi şi unii dintre tinerii care ajung prea des in faţa instanţelor de judecată pentru unele infracţiuni săvârşite fără violenţă (de preferat) - să aibă de ales: “vrei condamnare la pedeapsa închisorii N ani sau te înrolezi in armată timp de N ani”? Evident, cu solda asigurată şi toate celelalte drepturi ale soldaţilor. Pentru mine, cei mai buni români au fost legionarii - se afirmă la un moment dat.

Pe scurt: nu m-am gândit la aspectul religios dar m-am gândit că s-au cam adunat acolo naţionalişti cu înclinaţii spre extremism. In filmuleţ nu sunt prezentate şi alte activităţi care s-au desfăşurat (reiese din dreptul la replică) dar numai faptul că un participant s-a referit, şi nu pare că a fost contrazis cu vehemenţă, la exterminarea - chipurile motivată! - unor oameni e oripilantă). E o.k., chiar dacă e de groază - libertatea de exprimare e permisă (nu cred că o permiteau şi legionarii).

Ideea de a cinsti luptătorii anticomunişti - şi alţi eroi ai României - este una de laudă, dar nu mi-ar plăcea să alunecăm in naţionalism extremist.

₪₪₪

Pentru că tot am dat de numele Gogu Puiu, scriu câteva rânduri despre el.

Gogu Puiu s-a născut in anul 1918, la Ano Grammatiko, un sat din Pella, Grecia; la vârsta de 8 ani familia s-a mutat in Caliacra, Cadrilater, unde a stat până in anul 1941 când Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei şi apoi s-au stabilit in comuna Mihail Kogalniceanu din judeţul Constanţa. Gogu Puiu aderă la Mişcarea legionară şi, fiind militar in termen, e recrutat in batalionul de gardă al mareşalului Antonescu; se eliberează din armată şi devine comisar de poliţie legionară in Constanţa, unde era când a început Rebeliunea. După căderea guvernului legionar tatăl îl sfătuieşte să plece din ţară  (pe la începutul anului 1942) deoarece se gândea că activitatea legionară a fiului mijlociu poate pune in pericol întreaga familie. In 1947 revine in ţară cu un paşaport albanez şi cu alt nume. E arestat, face un an de închisoare la Văcăreşti şi in 1948 se stabileşte in nordul Dobrogei unde găseşte grupuri de rezistenţă organizate de fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea şi Gheorghe Filiu (toţi erau legionari). Reuşeste să organizeze oamenii in grupuri foarte mici, astfel încât dacă unul ar fi fost prins de organele de securitate n-ar fi putut indica nominal pe cei care ar fi putut fi in apropierea lui.

In acea perioadă tulbure nu prea mulţi conştientizau ce înseamnă comunismul; frica se inoculase in ei, dar unii îndrăzneau să lupte împotriva celor care le interziceau credinţa in Dumnezeu, le furau proprietăţile etc.. Culoarea politică a celor care alegeau să lupte împotriva duşmanului comun nu mai conta, iar oamenii îi considerau pe partizani apărătorii şi salvatorii neamului.

Gogu Puiu moare in 11 iulie 1948 (unele surse spun altceva), aruncându-se pe grenada pe care o păstra pentru el. Fusese încolţit într-o casă din Cobadin; a împuşcat câţi securişti a putut, a sărit pe fereastră încercând să scape cu fuga dar a fost rănit la picior şi nu mai avea nici muniţie. Atunci s-a sinucis. Soţia lui, Olimpia, e ridicată de securişti a doua zi (era gravidă in luna a patra); a fost încarcerată pentru cinci ani, fata lor, Zoe, născându-se in temniţă.

Are o biografie interesantă acest om şi in textul de unde am spicuit se vorbeşte şi despre şederea lui in străinătate, legăturile sale cu legionarii români fugiţi din ţară, dar şi despre legăturile cu servicii secrete occidentale (care ar fi fost oarecum implicate in lupta de rezistenţă din România).

La adresa de mai jos sunt multe informaţii:

https://gogupuiu.ro/povestea-lui-gogu-puiu/

sursa foto şi informaţii:

https://despredemnitate.wordpress.com/gogu-puiu/

Mulţi dintre legionari au devenit mai târziu luptători anticomunişti… Un lucru bun, aş zice, dar legionarii au fost naţionalişti-ortodocşi înclinaţi spre extremism, antisemitism ş.a. (aşa pare cel puţin pentru mine, novice in ale istoriei). Şi mă întreb: dacă ar fi învins pe comunişti cum ar fi arătat România?! Dacă rămâneau extremişti şi mistic-religioşi… deloc bine, cred. Nici sub comunişti n-a arătat bine deloc, aşa că mă întreb numai retoric: ce-ar fi fost dacă…?