Iubește și fă ce-ți place

Mircea Eliade, autor și istoric al religiilor, s-a născut în 13 martie 1907 la București și a murit la Chicago, in 22 aprilie 1986.

Mai jos, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, am copiat un text din volumul Fragmentarium, de Mircea Eliade, volum apărut la Editura Humanitas, București, in 1994.

Dilige...

Am găsit destul de târziu în viață această propoziție a Fericitului Augustin: dilige et quod vis fac - iubește și fă ce-ți place! Este, fără îndoială, una din cele mai curajoase afirmații ale creștinismului; și, in același timp, formula cea mai cuprinzătoare a mesajului lui Cristos; cuvântul care îl rezumă. Libertatea absolută se câștigă prin dragoste. Pentru că numai prin dragoste omul își iese din fire, se eliberează de bestie și de demon. Numai o asemenea libertate este nevătămătoare pentru aproapele, pentru "colectivitate".

Mult timp după Fericitul Augustin, Rabelais a făcut pe umaniști să viseze in fața inscripției din Thélème*: fais ce que voudras. Câte pagini nu s-au scris asupra acestei inscripții! Câte nostalgii nu s-au mistuit cu mintea la acea încântătoare mînăstire in care oricine putea face ce voia! Și, cu toate acestea, textul lui Rabelais nu e chiar atât de comod. Omul vrea uneori să facă o sumă de lucruri prea puțin plăcute vecinului; câteodată, asemenea lucruri pot fi amuzante sau ridicole - alteori, însă, ele pot fi teribile sau dezgustătoare. Omul "pur și simplu", omul "în toată firea" e de cele mai multe ori deprimant. Numai când iubește, când e scos din fire poate fi liber și poate rămâne, totdeodată, in comunitate.

Augustin și Rabelais, două idealuri opuse, două lumi opuse: creștinătatea, întemeiată pe comunitatea de dragoste - și lumea modernă, întemeiată pe egalitate etc... sau pe contracte sociale etc., sau pe interese economice comune etc. De la Renaștere încoace omul visează să poată face ce vrea. Uită că acest quod vis fac își pierde sensul uman, dacă e întrebuințat cu nostalgia rabelaisiană, scos din comunitatea de dragoste, rupt de porunca esențială: dilige.

Lumea modernă e exasperată de "teroarea" creștină. Într-adevăr, teroare e reală. Ce poate fi mai nesuferit decât această veșnică invitație la iubire, această libertate absolută care ți se oferă numai atunci când iubești, când renunți de a mai fi tu însuți, om în toată firea?!...

--------

*Thélème. Abația Thélème e prima utopie din literatura franceză, descrisă de François Rabelais in Gargantua, lucrare publicată prima dată în 1534, ediție definitivă în 1542.

Mircea Eliade, câteva date biografice

Din păcate - ca și Emil Cioran, și alții - Mircea Eliade îmbrățișează ideologia Mișcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail/Garda de Fier. Din fericire - dacă se poate spune astfel și are cine știe ce valoare - se manifestă (puțin) în apărarea lui Mihail Sebastian în câteva ocazii - acesta, prieten bun, îi iartă antisemitismul (am dedus din Jurnalul lui M.S.)

Nae Ionescu, profesorul lui de logică și metafizică (la Universitatea din București), consider că a avut o influență nefastă asupra lui Mircea Eliade. A sfârșit prin a deveni activist convins - a scris articole favorabile Mișcării Legionare și s-a implicat în campania pentru alegerile din 1937, făcând parte din gruparea adunată în jurul lui Nae Ionescu.

In timpul unei campanii autorizate de regele Carol al II-lea împotriva Gărzii de Fier, alături de lideri ai Mișcării Legionare a fost arestat și Mircea Eliade (14 iulie 1938). După ce trei săptămâni s-au făcut presiuni asupra lui, să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier (a refuzat), a fost transferat, in august, într-un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc unde a stat până în octombrie când, din cauza stării de sănătate, a fost transferat la un sanatoriu, și in noiembrie a fost eliberat.

Până să se stabilească în Statele Unite, Mircea Eliade a călătorit în India, la Paris, a fost atașat pe lângă ambasada României din Londra, pe lângă cea din Lisabona. In Chicago a ajuns in 1956 și din 1957 a fost profesor la universitatea din Chicago, fiind titular al catedrei de istoria religiilor.

Deși îi era dor de țară, Mircea Eliade a refuzat să se întoarcă, chiar dacă regimul comunist, in anii 1960, i-a "reabilitat" numele.

Mai multe: https://www.lib.uchicago.edu/e/scrc/findingaids/view.php?eadid=ICU.SPCL.ELIADEM

Foto de aici: https://muzeulexiluluiromanesc.ro/colectii/colectia-mircea-eliade/

Teama de necunoscut. Citate favorite

„Teama de necunoscut” este - și a fost încă din timpul lui Lucretius - un subiect „gras” pentru toți filosofii și diletanții care-și propun să deslușească originile religiilor, ale mitologiilor și moralelor. De câte ori vorbești despre „omul primitiv” ești aproape obligat să amintești teama lui de „necunoscut”, izvorul acesta nesecat al tuturor credințelor, superstițiilor și extazelor care au umilit sângeros condiția umană. [...]

Mi se pare, bunăoară, că nu s-a subliniat îndeajuns unul dintre motivele spaimei de necunoscut, spaimei de lucruri sau oameni noi, pe care o încearcă mai ales „oamenii primitivi”, les moins civilisés. Acest motiv ar putea fi astfel formulat: omul primitiv se teme, de lucrurile sau persoanele necunoscute, pentru că aceste lucruri sau persoane nu coincid și nici măcar nu se potrivesc cu propria imagine pe care și-a făcut-o el despre sine.

Orice lucru sau persoană, care modifică - mai precis, contrazice - cunoașterea omului primitiv despre sine, devine primejdios; nu pentru că e „necunoscut”, pentru că n-a fost întâlnit până acum, ci pentru că nu se poate încadra nici armoniza cu icoana închipuită de om sieși. În această interpretare pe care o dau spaimei de necunoscut, accentul nu mai cade pe oceanul nesfârșit al fenomenelor exterioare omului - ci pe ideea de om, așa cum este intuită și trăită de fiecare trib necivilizat și fiecare națiune în parte. Cu cât este mai puțin „civilizat” un om, cu atât icoana pe care și-o face despre sine este mai absolută, mai rigidă în limitele ei. Norma domină conștiința omenească încă de la începuturile ei atât de tulburi, chiar în așa-numitele faze pre-logice. [...]

O simplă observație, privind exclusiv lumea modernă (post-medievală), care cunoaște - în mediile ei urbane - un amestec de „imagini antropologice”; în această lume modernă, nu numai „personalitățile” puternice sunt privite cu neîncredere și teamă, ci orice om viu este pentru celălalt, prin simpla lui prezență, un izvor permanent de griji și neliniști. Cum spunea Goethe (care înțelegea perfect logica și simbolul omului modern) fiecare ins este pentru tovarășul în a cărui prezență trăiește mai îndelungat, un demon; adică, forța care îi năruiește icoana despre sine... [...]

(din Fragmentarium, de Mircea Eliade. Editura Humanitas, București, 1994)

₪ ₪ ₪

Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna în care începe luna calendaristică.

Solidarizare prin eroare. Citate favorite

Ce satisfacţie îţi dă solizarizarea oamenilor in eroare! De cele mai multe ori, această solidarizare se face fără voia lor şi împotriva voinţei lor. Ei înşişi sunt stingheriţi, sau de-a dreptul ruşinaţi, de oamenii pe care sunt nevoiţi să-i aibă la dreapta sau la stânga lor. Este suficient să cazi victimă unei singure, fundamentale, erori - cea a confuziei planurilor, bunăoara - ca să te simţi solidarizat cu o infinitate de oameni care practică aceeaşi eroare iniţială pe niveluri din ce in ce mai joase. Este suficient, de pildă, să negi divinitatea lui Isus şi să afirmi că a fost numai un Om Mare; dar alături de tine, un altul spune ca Isus a fost numai un profet social, un revoluţionar; un al treilea crede că Isus a fost un sentimental; un al patrulea, un Binet-Sanglé*, afirmă ca Isus a fost un nebun; alţii, mai jos, neagă însăşi existenţa lui Isus.

Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nuanţe - importante in ochii lor, dar fără prea mare însemnătate dintr-un punct de vedere obiectiv; pentru că toţi se aseamăna printr-o mare, iniţială, eroare: negarea divinităţii - a realităţii, deci a autonomiei - lui Cristos. […]

Mai există, fireşte, o solidarizare prin lupta politică, pe care o cer, uneori, împrejurările. Bunăoară, de când este comunist, André Gide vorbeşte alături de Aragon** […] André Gide este silit să lupte alături de imbecili - împotriva unor oameni de altă credinţă politica, printre care se află, fireşte, ca in orice grup, numeroşi imbecili, dar printre care sunt in orice caz un Charles Maurras*** şi un Thiery Maulnier****. Sentimentul acestei solidarizari cu mediocri şi imbecili este, fireşte, dramatic - dar sentimentul luptei, care înfrăţeşte pe oameni de valori diferite, biruie aproape întotdeauna. In timp de război, un savant care se află pe front luptă alături şi primeşte ordine de la imbecili sau mediocri - si luptă, poate, tocmai împotriva unui grup inamic in mijlocul căruia se află câţiva din prietenii sau egalii săi in ştiinţa respectivă. Solidarizarea prin luptă - fie războiul, lupta unei naţiuni întregi, fie acţiunea politică - este o mare dramă a personalităţii umane, dar este fatală, ireductibilă, şi este in acelaşi timp o asceză. Te sileşte să renunţi la meritele tale, la criteriile tale personale, la mântuirea ta - devenind un număr, un instrument in mâna destinului, un element fără mare importanţă in colosala încleştare între două neamuri sau două partide politice.

Solidarizarea aceasta in timp de luptă şi numai in timp de luptă nu trebuie confundată cu solidaritatea prin eroare. In timp de luptă, nu mai eşti liber să alegi, destinul a ales pentru tine. Dar acest interval de luptă, dramatic şi ireductibil, nu poate fi, sub nici un motiv, permanentizat. Orice altă solidarizare in afară de solidarizarea prin luptă se datoreşte ignoranţei sau nevredniciei umane. Căci, in toate celelalte intervale, omul este liber să aleagă, să judece, să înţeleagă. In timp de război, Tudor Arghezi poate scrie la aceeaşi masă cu Vasile Lupu Dumbrăveanu***** - şi s-ar putea ca şeful biroului să prefere paginile acestuia din urmă, care eventual ar putea fi mai eroice. In timp de pace, orice alăturare şi orice confuzie între aceşti doi scriitori se datoreşte numai ignoranţei, erorii profane şi nevredniciei.

(din Fragmentarium, Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994)

v. si Fidelitate, din acelasi volum.

=====================================================================

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

=====================================================================

* Charles Binet-Sanglé (n. 04.07.1868 - 14.11.1941, medic militar francez şi psiholog, considerat a fi primul care a pus la îndoială sănătatea mintală a lui Isus, in cartea “La Folie de Jésus”.

** Louis Aragon (n. 03.10.1897, Paris - d. 24.12.1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet şi scriitor francez. În 1927 aderă la mişcarea comunistă.

***Charles-Marie-Photius Maurras (20.04.1868 – 16.11.1952) a fost autor francez, politician, poet şi critic. A fost unul dintre cei mai importanţi şi principalul filosof al mişcării politice monarhice, antisemite, antiparlamentare şi contrarevoluţionare numită “Action Française” (au avut şi un ziar, cu acelaşi nume, prin care influenţau opinia publică spre naţionalism), cu o influenţă intelectuală majoră in Europa secolului XX, opunându-se universalismului repubican şi liberalismului. Era de părere că un adevărat naţionalist îşi consideră ţara mai presus de orice; opiniile lui au influenţat mai multe ideologii de extremă dreaptă şi unele idei ale fascismului.

**** Thiery Maulnier (născut Jacques Talagrand, in 01.10.1909 - d. 09.01.1988), jurnalist francez, eseist, dramaturg şi critic literar, a colaborat constant la ziarul Action Française până in 1938, continuând să scrie şi după ocuparea Franţei de nazişti (1940). Începând cu a Patra Republică (1946-1958) nu se mai angajează policitc, ci doar scrie.

(sursa info wikipedia)

***** Vasile Lupu Dumbrăveanu (nu am găsit informaţii despre el) scriitor român moral, unul dintre cei opuşi de un critic lui Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu şi Perpessicius - scrie M.Eliade in “Solidarizare prin eroare” din Fragmentarium, referindu-se la faptul că trebuie să se simtă penibil acei scriitori adevăraţi când sunt comparati - de vreun critic moral - cu cei ca V.L.Dumbrava, Dumitru V.Caiu ş.a. de gen.

Fidelitate. Citate favorite

Dintr-o scrisoare a lui Baudelaire: Cred într-adevăr (dar sunt deosebit de implicat in aceasta) că fidelitatea este unul dintre semnele geniului...

Fidelitatea - împăcarea cu destinul; sau desăvârşita păstrare a normelor. Semne de straşnică bărbăţie, in orice caz: să nu te depărtezi de norme - să nu-ţi înfrângi destinul. O voinţă de păstrare laolaltă, de rezistenţă dârză in curgerea marelui fluviu; rămâi pe loc, împăcat; linişte, contemplaţie.

In culturile tradiţionale (India, China etc.) există o anumita “fidelitate” faţă de doctrine, faţă de norme. Nu te interesează “noutatea”, schimbarea, aventura; nu vrei să fii “original”. Nu vrei să descoperi ceva nou, personal - pentru că toate aceste schimbări şi zbateri nu duc la nici un adevăr; normele nu se schimbă, ele sunt impersonale.

Fragmentarium, de Mircea Eliade, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994 - ediţia reproduce textul publicat de autor in 1939, la Editura Vremea.

Text ales pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! E sloganul acestui joc.

Din “cuvânt pentru cititor”: […] Am avut întotdeauna certitudinea că datoria unui scriitor este să facă apel şi la inteligenţa cititorului, la cultura lui, la demonul său teoretic. Nu cred că cea mai bună metodă de a te face iubit şi înţeles este să scrii “facil”. De aceea public cu bucurie încă o culegere de eseuri şi fragmente. […] (Mircea Eliade)

v. si Solidarizare prin eroare, din acelasi volum.

Nu ma intereseaza

Profesorul Nae Ionescu imi spunea ca aproape nu-l mai intereseaza critica oamenilor care nu cred ca el. Evident: gandesti ca sa depasesti o durere sau sa limpezesti o confuzie. Nu gandesti ca sa convingi pe altcineva. Daca acel cineva pleaca de la aceleasi experiente si e cuprins de aceleasi drame - te va urmari si te va intelege. Altminteri - “nu ma intereseaza”.

Formula aceasta ar parea, la cea dintai vedere, barbara si cinica. Nu e nici una, nici alta. E formularea unei atitudini foarte obiective, foarte cuminti. Sunt contemporan cu atatea manifestari spirituale, culturale si sociale si a fi contemporan inseamna a le cunoaste si a da seama de ele. Dar mai exista si un alt fel de contemporaneitate: o contemporaneitate subiectiva, calitativa. Adica, nu ma intereseaza decat faptele semnificative si substantiale pentru mine, evident. Este un fel de alegere, de selectie personala, din toate faptele si semnificatiile contemporane. Restul le observ si le integistrez - dar nu lupt contra lor, nu-mi pierd vremea polemizand.

Polemica presupune nu numai o mare pasiune pentru adevar - dar si mult timp liber. Se pare ca insasi conceptia “timpului” s-a modificat, pentru o anumita parte din elite. Foarte putini sunt aceia care mai cred intr-o scurgere infinita de vreme, intr-un timp etern, in care va avea loc o continua evolutie, un infinit progres. Tinerii se apropie acum de o conceptie apocaliptica a timpului. Unii cred ca ciclul actual de civilizatie se sfarseste; altii cred ca se apropie de o era noua sociala; altii traiesc in panica. Maine totul se poate schimba - sau poate pieri totul. Mai este oare timp de polemica, de discutie, de controversa si calambur?

Aproape ca nu mai e timp pentru critica. Au inceput oamenii sa inteleaga ca nimic nu s-a creat in istoria omenirii prin critica. Istoria nu inregistreaza decat creatia, afirmarea.

Astfel stand lucrurile, este usor de inteles de ce majoritatea tinerilor, fara a fi cinici sau barbari, raspund adeseori: “nu ma intereseaza”. E foarte greu de dovedit ceva cu idei. E infinit mai usor de dovedit prin creatie, prin opere. Balzac a fost de nenumarate ori ridicol, dar cea mai penibila scena din viata lui a cunoscut-o atunci cand a incercat sa explice cafenelei de ce a scris “L’enfant maudit”. Nu discutati serios decat cu cei care, in prealabil, va accepta ideile. Pe ceilalti ascultati-i, inregistrati-i - si salutati politicos.
(Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed Humanitas 1994)