Frica de clovni – clovnofobia (coulrofobia)

Clovnofobia este o afectiune care nu e trecuta, inca, in registrul afectiunilor mintale si care a inceput sa fie studiata mai serios abia in ultimii ani pentru ca nu exista un numar foarte mare de oameni care se tem de clovni – mai multi sunt cei carora nu le plac.

Te astepti ca unui copil sa-i fie teama de chipul oarecum ciudat al unui clovn, dar ramai uimit cand vezi un adult gata sa o ia la goana cand vede unul si te intrebi cum de un om in toata firea se poate speria atat de rău de un personaj care pe tine te distreaza. O singura data, la inceputul anilor 1990, am vazut un barbat adult ajuns aproape in faza lesinului la vederea unui clovn care s-a apropiat de noi intr-un parc de distractii. Am vazut in filme oameni care se tem de clovni si, poate, greu as fi crezut ca poate exista o teama atat de mare daca nu as fi vazut “cu ochii mei” ce reactie a putut avea acel om.

Sunt unele studii care arata ca nu la prea multi copii le plac clovnii si nu doar oamenii care lucreaza la circ au demarat programe prin care ii ajuta pe oameni (copii si adulti) sa-si invinga frica de acest personaj.

Ca si in cazul celorlalte fobii, punctul declansator al clovnofobiei poate fi conditionat de cativa factori, intre care: o experienta neplacuta, al carei context a fost mai apoi generalizat; copierea comportamentului unor persoane numite de referinta (parinti, bunici, prieteni etc.); un conflict psihic profund.

As zice ca ajung la fobie cei care traiesc conform zicalei: cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt – exacerbând reactiile.

Pe vremuri, bufonul de curte, nebunul, nu erau deloc de speriat, din contra. La circ, copii si adulti râdeau in hohote cand vedeau năstruşniciile clovnilor… Dar clovnul a ajuns, in timp, si pe marile ecrane:

The Joker, inamicul lui Batman, nu e deloc un chip comic si faptele lui sunt violente; clovnul ucigas, care are la baza si o legenda urbana americana care – la randul ei - a luat nastere din cauza unuia care isi castiga existenta facand pe clovnul la petreceri si care a ucis tineri: John Wayne Gacy, un tip cu un chip comun, tata devotat, soţ iubitor care, intre altele, se imbraca in clovn si ii distra pe oameni la petreceri sub numele de Pogo si care, intre anii 1972-1978, a agresat sexual si a ucis mai mult de 35 de tineri din zona Chicago – a fost gasit vinovat pentru 33 de omoruri si executat in 1994; individul fusese condamnat in 1968 pentru agresarea unui adolescent si, totusi, i s-a permis sa lucreze in apropierea copiilor – intre timp lucrurile s-au schimbat mult in SUA. Acest individ, ascuns sub masca clovnului, a contribuit si mai mult le teama oamenilor de clovni, convinsi ca intotdeauna sub masca unui clovn se poate descoperi “partea lui intunecata”. Dupa povestea acestui ucigas s-au facut cateva filme.

Clovnul Bozo a fost un personaj de televiziune (creat in 1960 de Alan W. Livingston) foarte indragit de copii si adulţi in anii de inceput ai televiziunii, in SUA, si nu avea nimic de speriat. Totusi, avand in vedere ca toti clovnii au menirea de a face oamenii sa râda, dar ironizand persoane, comportamente, situaţii, se presupune ca au si o doză mare de răutate.

Ideea laturii ascunse a clovnilor pare a porni de la viata celui care e considerat tatăl clovnilor moderni: Joseph Grimaldi (celebru mai ales in Marea Britanie) si a carui viaţă numai frumoasa nu a fost, el neavand motiv de veselie si, cu toate acestea, seara de seara isi picta chipul si ii facea pe oameni sa râda; a crescut cu un tata tiran, sotia lui a murit dând nastere unui copil; baiatul lui a baut până a murit, la varsta de 31 de ani; de la salturile pe care le facea pentru a distra oamenii a rămas cu un handicap si avea dureri permanente.

In Franta, cam in aceeasi vreme cand Grimaldi era celebru in Marea Britanie, Jean-Gaspard Deburau (Pierrot) era pe Continent, dar in timp ce Grimaldi era tragic, Deburau era sinistru; in 1836 a ucis un tanar care râdea de el, alaturi de altii, lovindu-l cu bastonul, pe strada (a fost achitat pentru omor).

Doi dintre cei mai cunoscuti clovni din istorie erau oameni cu probleme in viata reala, deci oamenii au inceput sa se gandeasca la faptul ca toti clovnii au o viata dubla, o latura luminoasa si una intunecata. Andrew McConnell Stott (profesor la Universitatea din Buffalo, New York, care a scris biografia clovnului Grimaldi, considerat specialist in cultura clovnilor) sustine ca Charles Dickens este cel care a semanat in mintea oamenilor semintele clovnului inspaimantator scriind Pickwick Papers (in 1836, cand inca mai semna unele articole din ziare cu pseudonimul Boz), care avea protagonist un clovn betiv, cu multe probleme, un clovn care se distrugea pe sine pentru a distra publicul si despre care se spune ca l-ar fi avut ca “model” pe fiul lui Grimaldi.

La moartea lui Grimaldi (1837), tanarul ziarist Dickens a fost insarcinat sa publice memoriile clovnului si a facut-o astfel incat oamenilor incepuse sa le fie dificil sa priveasca un clovn si sa nu se intrebe ce este, de fapt, sub machiaj, devenind dificil de facut o separare intre personaj si omul care il interpreteaza. Dickens, afirma Stott, este cel care a dus la formarea acestei perceptii ca sub masca vesela se ascunde ceva intunecat, tulburator. Tot Stott afirma ca Joey Grimaldi e exemplul elocvent al omului distrus ascuns sub masca veseliei.

Clovnii au inceput sa aiba succes in benzile desenate, in emisiuni TV, in filme, nu doar la teatru si la circ; uimeau si ţineau cu sufletul la gura spectatorii care le urmareau numerele de adevarata acrobatie, gesturile largi, dezordonate (pentru a atrage atentia si a starni râsul). In 1876, Edmond de Goncourt, critic literar, scria ca “arta de a fi clovn este acum destul de terifianta; prin acrobatiile aproape sinucigase, gesticularea aproape monstruoasa, pantomima frenetica amintesc de curtea unui azil de nebuni”.

Clovnii in filme

Dupa ce un clovn a ucis in realitate, situatia clovnilor in SUA avea sa se schimbe si regizorii, scenaristii vor specula intens aceasta noua oportunitate de a crea suspans si de a castiga bani. 

Inainte vreme un film precum The Greatest Show on Earth (al lui Cecil B. DeMille castigator al unui premiu Oscar in 1952) ar fi avut succes doar ca drama: un clovn care a ales sa nu-si dea masca jos niciodata si care s-a dovedit a fi un medic care si-a ucis sotia “din mila”.

Filme precum Poltergeist (1982) trec la un alt nivel: o papusa clovn prinde viata si incearca sa traga un baietel “in lumea lui bau-bau” de sub pat. In 1986 Stephen King scrie “It”, un roman de groaza despre şapte copii terorizati de o fiinta numita It care exploateaza temerile victimelor sale si care apare prima data sub forma unui clovn, figura amuzanta care-i atrage pe copii; in 1990 romanul a fost ecranizat intr-o miniserie de televiziune.

In 1988 apare filmul Killer Klowns from Outer Space, in care clovni extraterestri cu dinti ascutiti si intentii criminale aterizeaza pe Terra. 

In 1989 apare Clownhouse, un film de groaza in care trei nebuni evadeaza din spital, ucid niste clovni si le fura identitatile si terorizeaza un sat din apropiere (ulterior filmul a fost intezis, apoi iar permis si iar interzis).

Sunt zeci de filme avand ca protagonisti clovni ucigasi sau numai unele scene care implica astfel de personaje. Intre cele mai recent aparute amintesc: All Hallows’ Eve (2013), American Horror Story: Freakshow (TV Series, 2014) si The Legend of Wasco (2015).

De-a lungul timpului filmele cu clovni vicioşi si criminali au reuşit să-i facă pe Candyman, Boogeyman si pe Freddy Krueger sa pară nişte… clovni.

Astfel stând lucrurile cu filmele in care apar clovni ucigasi, cu legendele urbane care implica si clovni, aproape ca nu e de mirare ca unii oameni incep sa… copieze frica de clovni. Si, totusi, majoritatea celor care se tem de clovni - sustin specialistii - nu vizioneaza astfel de filme. Probabil ca fobia se insinueaza in mintea unora din frica de necunoscut.

Sursa foto: http://screencrush.com/cary-fukunaga-it-very-scary/

Clovnul. Istorie pe scurt

Istoria clovnilor, bufonilor, nebunilor de curte, jokerilor etc. este atat de lunga si de bogata incat pot fi scrise carti. Unii au facut-o.

De-a lungul evului mediu regii si nobilii aveau bufonii lor, farsorii, personaje privilegiate care, adesea, erau muzicieni talentati, acrobati, dansatori, mimi si erau inteligenti, cu spirit ager si cu un dezvoltat simt al umorului (si al ridicolului).

Zeflemeaua e cea mai veche forma a ceea ce este azi comedia. In perioada elizabethana clovnii erau cei care provocau râsul pe scena, dar nu aveau un rol real in drame, ci doar faceau glume si trucuri si, uneori, se adresau publicului. Shakespeare este cel care le-a oferit bufonilor roluri mai importante in piesele sale, oferindu-le replici – de exemplu, groparii din piesa Hamlet sunt clovni.

Arta clovnilor exista de mii de ani. In Egipt au fost descoperite hieroglife datand din timpul dinastiei a cincea (cca. 2500 i.H.) si care reprezinta bufoni si jongleri. Faraonii intretineau pigmei africani numiti Dangas, imbracati in piele de leopard si purtand masti ciudate, rolul lor fiind sa-i amuze pe faraon si familia sa – dansau imitand zeitatile egiptene.

Si in Perisa, cu multi ani i.H. erau cunoscuti bufonii, mai ales prin intermediul cartilor de tarot introduse in Persia din Egipt..

In simbolistica tarotului Nebunul (bufonul) are intelesuri specifice, intre care cel mai important se refera la existenta unui nou inceput, oricand, dar trebuie sa driblezi soarta pentru a nu repeta actiunile din trecut – e o nebunie sa repeti aceleasi actiuni si sa te astepti la alt rezultat, s-ar traduce, pe scurt cartea de tarot care e reprezentata prin Nebun. Nebunul reprezinta posibilitatea infinita in dezvoltarea umana sau negarea acestei posibilitati de ego. Cartea reprezinta spiritul de aventura al celui gata oricand sa paraseasca un loc sigur pentru a descoperi noi oportunitati.

Pe la curtile imparatilor, regilor cam acesta era rolul bufinului: sa gaseasca metode noi de a-si distra stapanul, sa spuna adevarul sub forma de gluma si sa critice pe oricine, fie ei imparati, regi, nobili, cavaleri sau simpli tarani. Pe bufon, se zice, nici imparatul nu avea dreptul sa se supere, chiar daca uneori il mai pedepsea.

La Curtea Chinei bufonii apar de pe la 1818 i.H. Prin anul 300 i.H., in China, imparatul Shih Huang-Ti supraveghea construirea Marelui Zid Chinezesc; mii de muncitori au murit in timpul ridicarii constructiei si se zice ca numai bufonul imparatului, Yu Sze, a indraznit sa critice hotararea imparatului de a vopsi zidul chinezesc,cu riscul mortii altor mii de oameni. Bufonul e azi amintit in China ca erou national pentru ca a reusit, prin glume, sa-l determine pe imparat sa renunte la idee.

In India, in povestile bazate pe epopeile Mahabharata si Ramayana, clovnii au avut un rol important, de prin anul 100 e.n., sevind ca interpret intre populatie si dialogurile pe care eroii si zeii din cele doua epopei le purtau, limba sanscrita in care erau scrise (in cea mai mare parte) era limba zeilor, regilor, inteleptilor etc. iar clovnul Viduska stia cunoastea si sanscrita si limba vulgului pentru ca fusese slujitorul si confidentul Eroilor.

Stramosii clovnilor sunt intalniti in Grecia antica, unde erau rasi in cap si aveau haine captusite pentru a parea mai mari, ei fiind figuratia in farse si pantomime care parodiau actiunile personajelor grave si uneori arunca cu nuci in spectatori. Cam acelasi tip de clovn era prezent in spectacolele de mima ale romanilor, dar purta o palarie tuguiata si o mantie colorata in mozaic, fiind tinta abuzurilor si glumelor celorlalti actori.

Cand Cortez i-a cucerit pe azteci, in 1520 e.n. a descoperit la curtea lui Montezuma bufoni similari celor europeni. Nebuni, pitici, cocosati, bufoni s-au numarat printre comorile pe care Cortez le-a dus papei Clement al VII-lea.

Multe triburi de indieni americani au avut un anumit tip de clovni, care au jucat un rol important in viata sociala si relogioasa a tribului, in unele cazuri fiind creditati cu puterea de a vindeca anumite boli.

Harlequin si Pierrot, Paul Cezanne

Commedia dell'Arte, in secolul al XVI-lea, l-a dat pe Arlecchino, cu originea (se pare) in Alichino din Infernul lui Dante, distingandu-se prin masca neagra, capul ras si acrobatii de exceptie. Personajul a evoluat in timp si Harlequin (in franceza) a devenit un erou romantic, popular in pantomima. De la italieni il avem pe Pantalone (initial Pantaleone), cel cu figura grava si pantaloni largi. Tot din Italia a pornit si ideea clovnului ca personaj tragic, râzand in timp ce inima ii e frânta de tristete.

Franţa il are pe Pierrot, un dansator exceptional, cu faţa pudrata, un clovn fericit, cu inima usoara. In timp, personajul s-a schimbat, devenind azi o figura romantica, trista, adesea reprezentat cu o lacrima pictata pe obrazul alb.

Germania are clovnul cu faţa, total impersonala, pictata, costumul sau evoluand in costumul clasic de clovn: pantofi si gulere supradimensionate.

Bufoni si clovni au existat, se pare, dintotdeauna, dar au devenit reprezentativi pentru circ. Multi bufoni au fugit de la stapanii lor si s-au alaturat circului. Anul 1768 pare a fi anul in care primul clovn a fost vazut la circ, in Anglia (primul circ a fost infiintat in Anglia in anul 1770).

Atunci cand ne gandim la clovni ne vine in minte imaginea caracteristica: faţa pictata cu alb, gura si sprancenele exagerate, nasul ca o mingiuta rosie, parul valvoi si colorat, costumul colorat, gulerul si pantofii foarte mari, dar exista si clovnii imbracati saracacios sau vagabonzi, care nu au caracteristicile enumerate mai sus.

Mai sunt clovnii “Auguste”, care nu-si vopsesc toata faţa in alb, ci mai mult in nuante de roz sau auriu si sunt tipul anarhist, hainele lor fiind ori prea mari, ori prea mici. Lui Auguste ii trebuie mult timp pentru a indeplini o sarcina data si mereu ajunge in situatii comice pentru ca intentionat are probleme in a duce la bun sfarsit ceea ce i se cere.

In America, clovnul a parasit circul si a ajuns pe scena teatrului de revista, apoi in filme si spectacole de divertisment televizate si mai apoi direct in viata oamenilor, fiind prezenti la petreceri – in special la petrecerile pentru copii.

Arta aceasta a clovnilor are nume de actori care au ajuns celebre in timp si sunt nu doar barbati, ci si femei.

Originea misterioasa a clovnilor a dat nastere si la legende, unele chiar de groaza si, din cine stie ce motive, unii oameni se tem de clovni si foarte multi pur si simplu nu-i plac, fara sa se teama. Regizorii de filme au stiut sa exploateze aceasta teama a oamenilor si au creat pelicule care au lansat cativa clovni diavolesti, deveniti repede cunoscuti de amatorii genului. Joker, din seria Batman, este unul dintre cei mai cunoscuti clovni de film din lume.

Carti si autori de carti despre clovni: Clowns, Douglas Newton; Bring on the Clowns, Beryl Hugill; Clowning Through, Frank Foster; Clowns & Pantomimes, M. Willson Disher s.a.

Surse:

http://black-face.com/blackface-clowns-history.htm

http://www.clownbluey.co.uk/more-info/clown-history

http://www.timpul.md/articol/cine-sunt-clovnii-si-de-ce-nu-trebuie-sa-va-temeti-de-ei-6347.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Clown

Foto: domeniu public