Iepurele de pe Luna. RiO

Se spune că privind cu atenție Luna plină putem vedea, in unele nopți, Iepurașul de Jad care, in folclorul chinez, e companionul zeiței Chang'e (care locuiește în Palatul Lunii) și cel care prepară elixirul nemuririi.

Iepurele de Jad e un simbol comun în diferitele zone din estul Asiei, dar legendele care îi sunt asociate diferă, mai mult sau mai puțin. Una dintre legende o scriu aici, cu ocazia jocului Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Împăratul de Jad s-a deghizat într-un bătrân sărac, flămând, și a cerut mâncare de la maimuță, vidră, șacal și iepure. Maimuța a adunat fructe și i le-a oferit; vidra i-a dat pește, șacalul a prins o șopârlă. Iepurele a putut aduna doar iarbă, dar știind că oamenii nu se hrănesc cu iarbă s-a sacrificat pe sine aruncându-se in focul pe care acel bătrân flămând îl aprinsese. Dar iepurele nu a ars. Impresionat de sacrificiul iepurelui, bătrânul s-a dezvăluit ca fiind Împăratul de Jad și în semn de prețuire l-a trimis pe Lună, pentru a deveni nemuritor. Iepurele a devenit mai apoi cunoscut ca Iepurele de Jad nemuritor care cunoaște secretul elixirului nemuririi. De oriunde am privi, vedem conturul iepurelui amestecând cu pistilul in mojar.

Iepurele de Jad e simbol al altruismului și sacrificiului.

Din învățăturile buddhismului tibetan

Cei mai mulți tibetani practică budismul tibetan sau o colecție de tradiții native cunoscute sub numele de Bön - absorbite în budismul tibetan. Budismul tibetan e caracteristic Tibetului și regiunii munților Himalaya; e o învățătură complexă și sincretică.

Învățăturile religiei Bön se bazează în principal pe învățăturile ascunse și pe viziuni ale unor învățați. 

Există și o religie tradițională, numita religia oamenilor. Buddhismul și religia Bön (sau Bon) alcătuiesc religia zeilor.

Religiile tibetane nu sunt străine de hinduism (Tantra și Yoga, in special) și nici de daoism. 

Și în religia tibetana, omul are o condiție divină și e o ființă spirituală, care urmează îndeaproape modelul zeilor.

Din spusele lui Buddha:

Cei care se diferențiază, veniți în existență, se afundă în existență, glorifică existența.

Ia seama la această lume pestriță, cufundată în ignoranță, plină de ființe îndrăgostite de plăcere și înrobite! 

Dacă un om nu se antrenează în orice ocazie, dacă el nu există pentru un altul, dacă el nu trăiește pentru binele celorlalți, - atunci, într-adevăr, el nu este călăuzit de viața sfântă!

In lumea Occidentală modernă, yoga e practicată, in general, pentru armonie si sănătate la nivel fizic, emoțional, mental; poate fi o cale de autocontrol, de cultivare a compasiunii, a introspecției, o cale de creștere spirituală. La nivelul cel mai înalt, însă, Yoga înseamnă eliberarea de lumesc; eliberarea de simțuri, de emoții, de ego, de minte și de corp, ajungandu-se astfel la absolut adică, eliberarea din suferința ciclului renașterilor și atingerea stării de puritate. Pentru asta, însă, e nevoie de disciplină, cunoaștere spirituală și, mai ales, devoțiune.

Zicea Naropa, citându-l pe maestrul său, Tilopa:

Salut tuturor! Aceasta este Înțelepciunea Inteligenței aceluia ce se cunoaște pe sine însuși;

Aceasta nu poate fi descrisă prin cuvânt și nu este un obiect al spiritului. (...)

Fă în așa fel ca să te cunoști pe tine însuți cu ajutorul simbolurilor din propriul tău spirit!

Fără a-ți imagina, fără a chibzui, fără a analiza,

Fără meditație, fără introspecție, pastrandu-ti spiritul in starea sa naturala.

Citate din Yoga tibetana, tradusă în românește de Mircea Iacobini, Ed. Sophia, Arad, 1993, pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colt.

In vechiul postulat al yogilor, spiritul și materia sunt dublul aspect al unei unități. Niciunul din aspectele variate ale spiritului și ale activității mentale nu poate fi separat de celelalte, ele formează o unitate, după cum o formează toate manifestările vieții și materiei. Învățătorul va spune discipolului: Flacăra unei lămpi dă lumină și căldură și consumă ulei; flacăra, căldura, lumina și consumul uleiului sunt ele cumva patru lucruri separate sau separabile? Pas cu pas, discipolul este astfel condus să realizeze că nenumăratele aspecte ale spiritului și inteligenței nu sunt decât raze ale Spiritului și Inteligenței Unice. Această înțelegere nu este, cu toate acestea, un sfârșit în sine, ci doar cunoașterea spiritului in natura sa microcosmică. Doar atunci când spiritul sfârșește prin a se topi in spiritul infinit, ca o picătură de rouă într-o mare scânteietoare, in starea de conștiință supra-pământească, este atins țelul Nirvanei (= a merge dincolo de suferință, traducerea tibetană acceptată pentru termenul sanskrit Nirvana). 

Sursa foto: https://pixabay.com/users/ciaorioris-21118807/

Patru cugetari comentate-pasiunea

Citind cugetările una după alta - in general, despre orice - constat că se contrazic. Evident, depinde din ce perspectivă privește pasiunea (în acest caz) un autor sau altul. Pe mine mă derutează - e ca și cum aș primi sfaturi total opuse într-o situație urgentă. 

Anumite cuvinte au mai multe sensuri și, în funcție de context, deducem sensul potrivit? Ar trebui...

1. Cea mai utilă stăpânire e aceea de a porunci pasiunilor noastre; e mai de preț să te conduci pe tine decât să cârmuiești pe alții și e mai mare cinste a respecta legile decât a le impune altora. (Pittacus, 650-569 i.e.n.)

Pittacus din Mytilini (Mitilene, capitala insulei Lesbos) e considerat a fi unul dintre Cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Între altele, a fost general militar, reformator legislativ.

Ceea ce a zis e de bun-simț, ușor de priceput și bun de urmat sfatul. Cine se lasă pradă pasiunilor poate da in gard, chiar dacă numai in anumite domenii ale vieții. Sunt și pasiuni care distrug nu doar pe cel care se lasă pradă, dar și pe cei din apropierea acestuia. Chiar și în iubire... O iubire pasionala poate distruge pe cel care iubește - pentru că nu i se răspunde cu aceeași intensitate și sufera - dar distruge și persoana iubită, sufocand-o (in general la figurat).

Apoi, citesc:

2. Izgoniți din sufletul vostru aceste patru pasiuni, dacă voiți să cunoașteți adevărul în chip lămurit și să trăiți în spirit de dreptate: bucuria, tristețea, frica și nădejdea, deoarece unde pasiunile acestea stăpânesc, spiritul e lipsit de lumină și inima de libertate. (Boethius, 480-524)

Boethius este considerat ca fiind filosof creștin, unul din primii doctori ai Bisericii. Papa Leon al XIII-lea, in 1891, l-a beatificat.

În spirit creștin, ar putea fi așa cum zice, in anumite situații, să zic așa. In Biblie scrie: Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul... (Coloseni 3:23) Din toată inima = cu pasiune; pasiune înseamnă și entuziasm. Apoi... Cine se îndreaptă către Dumnezeu nu o face cu bucurie? Cine se îndreaptă spre Dumnezeu nu are speranța (nădejdea) că va fi ajutat, că va fi salvat?

Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să vă înmulțiți in nădejde. (Romani 15:13)

Absolut de acord cu alungarea fricii. Frica ucide mintea - cum zice Frank Herbert, in Dune. Și nu doar mintea... 

In Biblie se face referire la două feluri de frică:

a) Frica de Domnul - in sens de respect; teama că nu respecți Legea și asta te-ar putea îndepărta de Dumnezeu. Această frică e începutul înțelepciunii, in universul creștin.

b) Duhul fricii - 2 Timotei 1:7: Căci Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Un duh plin de frică nu vine de la Dumnezeu. In paginile Bibliei sunt presărate multe încurajări care să ajute credinciosul in lupta sa cu duhul fricii. Un exemplu - Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni? (Psalmul 56:11) Cine și-a pus încrederea în Dumnezeu nu se mai teme de ceea ce i s-ar putea întâmpla: Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura și se vor înveseli întotdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău. (Psalmul 5:11)

Să alungăm tristețea, spune Boethius... In Biblie scrie: Mai bună este tristețea decât râsul, căci, prin întristarea feței, inima se face mai bună (Ecleziastul 7:3)

Și, uite așa, nu prea înțeleg ce vrea să transmită Boethius. Pe de altă parte, îl pot înțelege mult mai bine gandindu-ma la... buddhism. Pentru a obține iluminarea, un buddhiste trebuie sa se detașeze de karma și de ciclul reincarnărilor, deci trebuie sa continue sa facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la dorința, ignoranță, poftă, iluzie, egocentrism sau credința într-un sine veșnic și ură, să devină impersonal.

Pe scurt: Boethius o fi scris fragmentul cu renunțările într-un anumit context, la care nu am acces.

3. Niciun pas nu s-a făcut în istorie fără ajutorul pasiunii. (G. V. Plehanov, 185-1918)

Cine îl poate contrazice pe acest revoluționar rus, teoretician marxist care a avut contribuții în domeniul filosofiei și al rolului artei și religiei în societate (din punct de vedere - bleah! - marxist)? De ce am ales să-l citez?! Pentru că nu m-am interesat de hramul lui înainte de a-mi spune are dreptate. De ce am ales să las citatul aici? Pentru că omul are dreptate, și pentru a-mi fi învățătura de minte - să deschid ochii minții bine înainte de a mă aventura. Nu-mi place ideea de marxism, dar pentru a recunoaște eventuale semne e instructiv să am unele cunoștințe despre, deci mă informez.

Fără pasiune în comuna primitivă - cel mult - am fi ajuns. Fără pasiunea unora ar fi fost Biblia, Tora, Coranul, Vedele etc. și așa mai departe ceea ce sunt azi? Fără pasiunea unora ar fi existat piramidele din Egipt, catedralele? Ar fi existat automobilul, computerul, telefonul mobil și toate celelalte?

Pe de altă parte, fără pasiunile unora ar fi pace, armonie, echitate...

4. Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e un urmaș a lui Adam. (proverb persan)

Adevărat sau fals? Din nou, răspunsul e... variabil, in sensul: depinde pe cine întrebi. Pasiunea, însă, e o caracteristică a oamenilor și nu e nimic greșit în avea pasiuni - cât timp aceste pasiuni nu conduc/distrug pe cel care le are și nici pe cei din jurul lor. Părerea mea. 

Cele mai multe maxime, cugetări, citate, sunt scoase, cel mai adesea, dintr-un anume context - motiv pentru care ar putea părea contradictorii luate în ansamblu (dar chiar și separat, când le analizam in virtutea concepțiilor proprii, ale informațiilor pe care le avem). Altfel spus, pentru a înțelege ce a vrut să spună autorul ar fi indicat să citim/vedem/analizăm în contextul acela. Când nu e posibil, personal (îmi plăcea să cred) iau totul sub beneficiu de inventar, nu ca litera de lege sau ca adevăr universal valabil. In caz contrar... ajung să citez un (bleah!) marxist ca fiind bun exemplu. Sigur că are dreptate, dar au spus și alții același lucru, fără a fi marxiști sau te miri ce alte chestii bleah, in general. Altfel spus: consider că nu e ok să mă reped a-mi însuși ce zice/scrie etc. o persoană până nu aflu (pe cât posibil) că pot avea încredere în acea persoană (indiferent că există doar în istorie sau e in viață).

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/openclipart-vectors-30363/

Înlăturarea ignoranței. Citate favorite

Buddha a petrecut în contemplație, în solitudine, 49 de zile înainte de a reveni printre oameni pentru a le dezvălui secretul Eliberării. In aceste șapte săptămâni, Buddha a fost ispitit de spiritele rele in incercarea lor de a-l face să renunțe la răspândirea Învățăturii. Și-a atins țelul, de ce să mai zăbovească pe acest pământ și să predice un mesaj de eliberare?

El, personal, atinsese Nirvana. Buddha nu ascultă aceste voci și se întoarce între oameni - la cei care-i fuseseră discipoli și până atunci, dezvăluindu-le Cele Patru Nobile Adevăruri, Nobila Cale Octuplă și înlănțuirile cauzelor și efectelor. Zi și noapte, fidelii se grăbesc să asculte acest mesaj eliberator. Buddha e urmat acum de șaizeci de discipoli - aceștia devenind tot mai numeroși cu fiecare an. Buddha, din sat în sat, din oraș în oraș, din miracol in miracol și din vindecare in vindecare, îi conduce pe oamenii care îl ascultă către viziunea vacuității eului, către viziunea vacuității fenomenelor.

Buddha nu a căutat niciodată o adeziune bazată pe credință în Doctrina sa. Din contră, a subliniat întotdeauna că o aderare la Doctrină nu poate fi făcută decât pe realizarea Învățăturii sale.

Buddha s-a străduit să arate omului necesitatea de a fi propriul său artizan in a găsi starea fără suferință, starea în care eul nu mai există:

Ceea ce văd apărând și dispărând (buddhistii cred în reîncarnare, pe care o consideră un fel de pedeapsă) și care, datorită caracterului său trecător, îmi aduce suferința, nu poate fi eul meu.

Or, corpul meu, în ansamblul său, apare și dispare fără încetare și, datorită caracterului său trecător, îmi aduce suferința. Deci nu corpul este eul meu.

Or, văd tot ceea ce se poate cunoaște în mine și în afara mea, apărând și dispărând, și, datorită caracterului lor trecător, îmi aduce suferința. Deci nimic din ceea ce poate fi cunoscut nu este eul meu.

Ceea ce buddhistii numesc karma este înlănțuirea cauzelor și efectelor care poate fi descrisă ca succesiune a douăsprezece legături. Abolindu--le, cel ce meditează atinge Iluminarea. Această lege acționează în întreg universul, și, cât timp karma există, nașterea este fructul ei, iar durerea, consecința. Pentru a aboli suferința, Buddha a urcat până la originile ei, parcurgând apoi drumul invers și arătând Calea Eliberării.

Transmigrarea continuă de renașteri printr-un ciclu recurent de existență condiționată e numită samsara.

Întreaga doctrină a lui Buddha, în realizarea ei, se leagă de problema înlăturării ignoranței. Prin Nobila Cale Octuplă, Buddha propune o metodă precisă de realizare: Vedere corectă; Vorbire corectă; Acțiune corectă; Mod de viață corect; Efort corect; Voință corectă, Atenție corectă; Meditație corectă.

Vedere și vorbire corecte

A vedea corect înseamnă a înțelege Cele Patru Nobile Adevăruri enunțate de Buddha: Adevărul despre Rău; Adevărul despre Originea Răului; Adevărul despre încetarea Răului și Adevărul despre căile care conduc la încetarea Răului (Calea Octuplă).

Vederile juste nu privesc o credință, ci o transformare totală a ființei, în profunzimile sale.

Cuvântul corect este abținerea de la cuvânt de fiecare dată când scopul căutat nu e înalt.

Trebuie sa ne amintim că, vorbind, trezim senzații, bune sau rele, care irită sau tulbură. Trebuie, in plus, să ne amintim că personalitatea care vorbește n-are nicio aparență vizibilă și că ea e la fel de zadarnică cum sunt toate procesele care depind de actul vorbirii.

Acțiune și mod de viață corecte

Acțiunea corectă este abținerea de la orice acțiune care nu e întreprinsă cu un scop înalt.

Prin mod de viață corect, trebuie înțeles un fel de a trăi care să fie în acord cu căutarea spirituală și care să nu aducă prejudicii nimănui.

Efort și voință corecte.

Efortul și voința corecte constau din cea mai fermă hotărâre de a atinge Starea fără Suferință.

Există patru feluri de eforturi:

Efortul de a evita - te străduiești ca ideile nesănătoase sau false pe care nu le-ai avut niciodată să nu intre în mental; să eviți să comiți actele rele pe care încă nu le-ai comis.

N.B. Conceptul de idee nesănătoasă/falsă, când e vorba despre doctrine, trebuie pus în relație cu respectiva doctrină (la care a aderat unul sau altul). In cazul celor are nu au aderat la o anumită doctrină și consideră că au concepții proprii despre lume, viață etc. - pot considera o idee ca fiind falsă numai raportând-o la propriile concepții. 

Efortul de a domina - te străduiești să anihilezi tendințele nefaste pe care le simți în tine, nu le lași să prindă rădăcini. Efortul de a domina înseamnă a combate lăcomia, invidia, mânia; a le învinge și a le respinge. Există cinci moduri de a te debarasa de gândurile nefaste: a înlocui gândurile rele cu cele bune; a nu le acorda nicio atenție; a analiza; a descoperi elementele care le constituie și a descoperi cauzele care le-au generat.

Efortul de a dobândi. Străduința de a face să răsară in tine toate tendințele înalte pe care încă nu le ai. Dobândirea calităților necesare pentru a ajunge la Cunoaștere: atenție, putere de a discerne, energie, interes, liniște, concentrarea și egalitatea de spirit.

Efortul de a menține. Străduința de a păstra tendințele înalte pe care le ai, de a nu le lăsa să slăbească, de a te strădui să se dezvolte și să ajungă la perfecțiune.

Atenție corectă

Atenția este una dintre fazele cele mai importante în realizarea marilor progrese spirituale. (...) e poarta de acces spre meditație. E pregătirea, baza, și fără ea nicio practică contemplativă nu poate da rod. Pornind de la ea au fost elaborate numeroase tehnici care constau în observarea și stăpânirea a tot ceea ce se petrece în noi, atât pe plan fizic, cât și pe plan mental. Ele constau deopotrivă în a discerne ceea ce ne înconjoară și a pătrunde semnificația profundă a mișcărilor și a lucrurilor. Acest efort de observare și cunoaștere se împarte în patru părți: observarea corpului; observarea senzațiilor; observarea gândurilor; observarea fenomenelor interne și a efortului spiritului.

Meditația corectă

Prin meditație, buddhistii ating Starea fără Moarte, Iluminarea, Nirvana. (...) Meditația permite experimentarea și realizarea vacuității eului (a egoului) și a vacuității fenomenelor printr-o succesiune de clarificări care dizolvă lumea fenomenelor. Orice dualitate, orice concept, sunt atunci suprimate, discipolul scăldându-se in Starea Pură, eliberat de orice plăsmuire. Nu este prizonierul nici al ființei, nici al neființei. Acesta e rezultatul Învățăturii lui Buddha. Este ceea ce el însuși a numit Nirvana.

Buddha s-a născut în anul 556 i.e.n. într-un sătuc nepalez din regiunea Terai, Kapilavasatu; aparținea unui trib numit Sakya, al cărui suveran era tatăl său. La naștere a fost numit Siddhartha.

Evitați să discutați despre practicile efectuate, sau să descrieți altora experiențele trăite; contactul cuvintelor le întinează și le limitează.

Din cartea Nirvana, editată de Societatea Informația, București, 1993; coordonator ediție: Titi Tudorancea, pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Parabola orbului înfumurat

Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală – nu știu cui aparține „zisa”, dar mă gândesc că prin „a avea școală” se referă la cei care au pe perete sau în sertar o mulțime de diplome. Nu-i rău să ai multe diplome, mai ales dacă acestea atestă că e posibil (nu probabil, pentru că diplomele nu dovedesc mare lucru, ci doar că cineva a terminat o școală, un curs, cu un calificativ/o notă anume, dar nu și ce știe respectivul) să fii o persoană de încredere într-un domeniu sau altul. Ce se întâmplă, uneori, cu acești oameni „foarte specializați” într-un domeniu sau altul? Ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Sunt atât de siguri de ceea ce știu încât orice opinie nouă care nu se potrivește în „tiparele” recunoscute general în domeniul lor este respinsă „din reflex”. Puțini se hotărăsc să cerceteze o altă cale, mai ales dacă e deschisă de cineva cu mai puține diplome... mai ales în domeniul sensibil al medicinei. Un exemplu în acest sens este „Uleiul lui Lorenzo”, descoperit (un fel de a spune, dar foarte pe aproape) de părinții unui copil diagnosticat cu adrenoleucodistrofie în 1984 (la vârsta de 6 ani) urmând să moară în doi ani – a murit la 30 de ani, dar a fost imobilizat în pat. Uleiul nu vindecă boala dar poate încetini evoluția mai ales dacă aceasta e depistată înainte de a se declanșa.

Cunoașterea nu are nimic definitiv; acest calificativ este numai expresia aprecierii omului. Ceea ce poate fi într-un fel pentru unii ar putea să fie cu totul altfel pentru alții. Cunoașterea (în general) evoluează, e în continuă mișcare, schimbare, și e important ca toți să înțeleagă acest aspect nu doar pentru a elimina câteva dintre suferințele pe care ni le provoacă eroarea, ci pentru a evita înfumurarea celor care cred că le știu pe toate, că știu totul – indiferent de domeniu – și pentru a evita intoleranța nefastă pe care o aduce această înfumurare în raporturile sociale.

În „Lotusul Adevăratei Legi” (care face parte dintr-o colecție de nouă lucrări venerate de budiștii Mahāyāna) figurează o parabolă ce ilustrează simplu absurditatea omului care se laudă că a ajuns la Cunoașterea definitivă, absolută. Parabola am citit-o în cartea „Tainele învățăturilor tibetane”, Ed. Nemira, București, 1995, scrisă de Alexandra David-Néel).

Parabola încearcă să demonstreze natura relativă a cunoștințelor noastre.

Parabola omului înfumurat

Un orb din naștere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă obiectele din jurul lui și el le nega existența de câte ori i se vorbea despre ele. La un moment dat, unui medic i s-a făcut milă de el, s-a dus în Himalaya și a cules mai multe plante, pe care le-a preparat cum știa el și apoi a uns ochii orbului. Acesta a început să vadă și a zărit cu mare uimire în jurul lui obiecte cărora nu le bănuise existența. Și l-a cuprins o mare mândrie: „Acum văd, cunosc toate lucrurile” – s-a înfumurat el. Cineva i-a atras atenția: „Prietene, vezi doar câteva obiecte care se află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna, constelațiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte”. Fostul orb a refuzat să creadă. „Nu există nimic din toate acestea. Tot ce e de văzut, văd”. A fost condus afară din cameră și a văzut strălucirea soarelui, luna, constelațiile și numeroase fenomene. Mândria i-a devenit și mai mare. „Nu credeam când mi se spunea despre acestea, acum le văd. Nimc nu-mi mai e necunoscut. Nimeni nu e mai presus de mine”. Un înțelept îl mustră: „Prietene, abia ți-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoști nimic. De unde atâta vanitate? Când erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, din lipsa unor facultăți superioare celor pe care le ai, nu poți discerne ființele animate de sentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poți auzi vocea umană sau sunetul unei tobe sau oricare alt sunet decât de la o distanță foarte mică. Îți amintești șederea în pântecele mamei tale și de cauzele care te-au făcut să te naști din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poți lăuda spunând: văd totul, știu totul? Ești încă orb, iei întunericul drept lumină și lumina drept întuneric”.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

Ceakrele – afirmaţiile. Citate favorite

Noi toţi suntem parte a naturii; de asemenea, împărţim aceleaşi funcţii şi instincte cu alte fiinţe vii; suntem toţi parte a unei lumi. Dacă nu înţelegem astfel de lucruri suntem pur şi simplu, amăgiţi. Acest sens al apartenenţei la lumea fizică este vital in relaţiile cu ea. Dacă credem că putem fi despărţiţi de lumea naturală, ca indivizi in afara ei, observatori şi manipulatori, atunci comitem cea mai gravă eroare.

Centrul de la baza şirei spinării este sediul focului Kundalini: Poarta Pământului - ceakra bazei (ţine rădăcina Kundalini) – Muladhara: Eu sunt parte a universului viu. Recunosc legăturile mele cu toate fiinţele vii.

*

Centrul ombilical este sediul simţirii şi al sensibilităţii: Poarta Lunii – ceakra sacrală – Svadisthana: Eu am puterea de a crea. Pot să aduc ceva nou in această viaţă.

*

Centrul splinei este sediul vitalităţii: Poarta Soarelui – ceakra plexului solar – Manipura:  Eu imi controlez propria putere. Pot să iau decizii.

*

Centrul inimii este sediul înţelegerii vibraţiilor astrale: Poarta Vânturilor – ceakra inimii – Anahata: Eu simt milă pentru toate fiinţele vii.

*

Centrul gâtului este centrul auzului astral: Poarta Timpului şi Spaţiului – ceakra gâtului – Vishuddi: Eu exprim gândurile mele cele mai adânci şi sentimentele cu claritate.

*

Centrul dintre sprâncene este sediul văzului astral: Poarta Eliberării – ceakra sprâncenei – Ajna: Eu sunt in armonie cu o sursă infinită de îndrumare.

*

Centrul din creştetul capului este sediul perfecţiunii, care dă continuitatea in conştiinţă: Poarta Vidului – ceakra creştetului (locuinţa lui Shiva) – Sahasrara: Eu sunt cel care sunt.

(din Elemente de ceakra, de Naomi Ozaniec, Ed. RAO, 1995)

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

Arta şi lupta

O minte deschisă e cea mai bună armă in lupta dintre lumină şi întuneric.

(Soke Behzad Ahmadi)

Ceea ce este mai gingaş pe lume biruie încet-încet asupra a ceea ce este mai solid. Ceea-ce-nu-are-plinuri străpunge ceea-ce-nu-are-goluri. Prin aceasta învăţăm avantajul non-acţiunii (Lao-Tse)

Artele marţiale nu sunt numai nişte tehnici de luptă. Ele sunt şi prelungiri spirituale. O tehnică de luptă poate deveni o artă şi o iniţiere.

Nimic nu e mai străin iniţierii şi spiritualităţii decât războiul, agresiunea şi lupta. Şi totuşi există artele marţiale! Filosofia care le susţine spune că, eliberându-se de adversar, iniţiatul se eliberează, de fiecare dată, de sine. El nu ucide pur şi simplu un duşman, ci şi o umbră a lui însuşi.

Tirul cu arcul, de exemplu, este o tehnică fără ceva in comun cu aceea cunoscută in lumea profană. Important nu e atingerea ţintei, ci, lovind ţinta, să atingem “ceva” din noi şi din lume. In această tehnică e vorba despre un sentiment care trebuie simţit şi de un fapt concret care trebuie trăit pentru a putea vorbi despre aceasta.

Artele marţiale sunt diferite: judo, jiu-jitsu, karate etc. Fiind arte ale luptei sunt mai mult sau mai puţin iniţiatice, mai mult sau mai puţin “orientate spre interior”. Principiul pe care se bazează – adesea denaturat in zilele noastre nu doar din cauza presiunii competiţiei-spectacol – constituie o dialectică între plin şi gol. In box, cineva se opune unui adversar; îi ţine piept, forţei celuilalt îi opune forţa sa. Reflexul profanului e de a răspunde forţei cu forţă. In judo, unul se fereşte de lovitura celuilalt şi îşi târăşte adversarul până la capatul mişcării sale, cu scopul de a-l dezechilibra. Altfel spus, cel care cunoaşte “arta judo” nu contracarează forţa, ci o foloseşte pentru a-i conferi un sens diferit, dispărând din faţa adversarului pentru a-l pune pe acesta in contact cu dezordinea pe care a creat-o in lume. Raportată la masele populare, aceasta dă naştere non-violenţei explicate de Gandhi.

Dacă tirul cu arcul e o veche disciplină zen, artele marţiale propriu-zise sunt relativ mai recente (mai puţin de trei secole). Doctrina zen a aparut in anul 800 şi s-a dezvoltat până in secolul al XII-lea. Aceasta doctrină porneşte de la principiul că fiecare fiinţă îl poartă in ea pe Buddha şi că, printr-un mijloc sau altul, această “prezenţă” trebuie descoperită sub straturile de ignoranţă (de obscurităţi intime).

Azi, in practica artelor marţiale instructorii constată adesea că e mai greu să păstreze un elev decât să-l atragă pentru că cei mai mulţi se prezintă fiind atraşi de mitologia reieşită de prin filme. In karate, de exemplu, dar nu numai, elevii constată că e nevoie de efort şi fizic şi psihic pentru că e necesară o schimbare a modului de viaţă pe care o cer karate. Din păcate, mulţi instructori acceptă in rândurile elevilor şi pe cei care nu sunt interesaţi de partea psihică a artelor marţiale, ci numai de tehnica ce le poate aduce avantaje de forţă in faţa unor eventuali adversari.

In Extremul Orient există concepţia potrivit căreia corpul este slab dacă nu-l susţine tăria spiritului.

<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><><><><><>””<><><>

Referinţe:

Le Zen dans le tir a l’arc chevaleresque, Herrigel Eugen, Dervy, 1998;

Maeştrii ocultismului, Andre Nataf, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995 

De ce omul conduce animalele

Printre căutările online care au condus spre acest blog am aflat întrebarea “De ce omul conduce animalele?”

Omul conduce numai acele animale pe care le înhamă la căruţă sau in jug, le călăreşte, le dresează, le plimbă in lesă sau altfel etc.. Există ideea că omul stăpâneşte peste tot pământul, deci şi peste ape şi toate vietăţile de acolo, şi peste vegetaţie, cu tot ce înseamnă asta, peste păsări stăpâneşte omul ş.a.m.d..
Pe scurt, pentru credincioşi: omul stăpâneşte animalele din voia unei divinităţi. Să însemne aceasta că omul are dreptul să ucidă sau să chinuie animalele după bunul său plac de “stăpân”?

Omul, practic, controlează anumite specii de animale.

Creştinism

In ziua a cincea Dumnezeu a făcut animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună in ape şi toate înaripatele. In a şasea zi a făcut animalele sălbatice şi pe cele domestice şi toate târâtoarele pământului şi l-a făcut pe om, ca să stăpânească pe tot pământul, peste tot ce trăieşte şi creşte pe pământ.

Dumnezeu a zis oamenilor: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul! (Facerea / Geneza 28)

Biblia mai spune: Cel drept se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă (Proverbele 12:10).

Islam

In islam, animalele (şi toate vieţuitoarele) sunt create de şi se supun lui Allah, aşa cum şi musulmanii se supun. De exemplu, se consideră haram (interzis) vânătoarea ca sport - omul nu are voie să ucidă un animal dacă nu etse intr-o nevoie importanta, iar cei care chinuie animalele (dar si alte vietuitoare) ajung in iad. Conform Coranului, viaţa nu trebuie distrusă mai mult decât e necesar - poţi ucide şarpele, dar numai dacă face rău omului; la fel şi in cazul păianjenilor, muştelor, ţânţarilor etc.. Animalele au fost date in folosul omului. Spre deosebire de Biblie - poate nu am găsit eu), in Coran scrie: Nu este vietate pe pământ, nici pasăre care zboară cu aripile ei, decât în neamuri, ca şi voi. Nu am lăsat nimic nepomenit în Carte. Apoi, la Domnul lor vor fi adunaţi. (Sura Al An'Am:38)

Iudaism

Şi in tradiţia iudaică e interzisă uciderea unui animal altfel decât pentru o nevoie umană importantă. Oamenii trebuie să fie blânzi şi să arate compasiune pentru animale. Animalele ucise prin vânătoare sunt interzise ca hrană iar sporturile in care sunt folosite animale sunt împotriva eticii iudaice (lupte de cocoşi, lupta cu taurii, rodeo etc.)

In secolul XVIII, rabinul Yehezkel Landau, rabinul oraşului Praga, a spus următoarele despre vânătoare: Cum poate un evreu să omoare un animal viu fără vreun alt scop decât satisfacerea dorinţelor timpului său? In conformitate cu Talmudul, ne este permis să ucidem animale sălbatice numai atunci când invadează aşezările umane, dar să le urmărim in pădure, propria lor locuinţă, atunci când nu invadează locuinţele umane, este strict interzis. O asemenea urmărire nu înseamnă decât ascultarea unor dorinţe nesăbuite.

Hinduism

Hinduismul este cea mai veche religie practicată şi azi. Conform doctrinei, viaţa omului este ciclică (la fel ca cea a universului): după moarte, sufletul părăseşte trupul şi e renăscut in trupul altei persoane, într-o plantă, într-un animal sau minereu - e una dintre puţinele religii in care se mai venerează animale (de vaca sfântă a hinduşilor cred că a auzit toată lumea). Din acest motiv (al posibilei reîncarnări într-un animal) credincioşii nu chinuie şi nu ucid astfel de vietăţi.

Pitagora avea şi el astfel de credinţe şi de aceea nu consuma carne: să nu mănânce vreun strămoş.

Buddhism

Conform doctrinei buddhiste, animalele - la fel ca omul - au capacitatea de a experimenta fericirea şi suferinţa; dorinţa de a trăi bine şi de a evita durerea nu e specifica doar omului. E de la sine înţeles că un credincios buddhist nu va chinui animalele şi nu-i va da prin minte să le conducă.

In tradiţia religioasă a multor popare oamenii sunt responsabili pentru animale şi divinitatea pedepseşte pe cei care chinuie animalele sau le ucide din plăcere, şi iartă păcatele celor care sunt buni cu animalele, iar ceea ce se aminteşte in textele religioase despre “stăpânirea animalelor” de către om cred că se referă la faptul că omul este răspunzător şi pentru animale, aşa cum este răspunzător pentru tot ceea ce a creat divinitatea - in sensul că "le are in îngrijire" le stăpâneşte, nu in sensul: "le face ce vrea".

***

Totuşi, s-ar putea vorbi despre oameni care conduc animale dacă iau in calcul teoria darwinistă şi… organizarea oamenilor in triburi, oraşe, state... Astfel, singurul animal pe care îl conduce omul este… omul: conducători politici, conducători militari, directori, şefi de toate nivelurile etc. ş.a.m.d..

Leonardo da Vinci spunea că omul nu este “regele animalelor”, ci doar “regele fiarelor”. Altfel spus: faptul că oamenii sunt mai puternici decât alte creaturi nu îi face să le fie şi superiori acestora din urmă.

Cel care are urechi de auzit să audă. Citate favorite

Poţi să strigi in gura mare pe toate drumurile învăţăturile considerate secrete, ele tot “secrete” vor rămâne pentru indivizii cu intelect obtuz, care vor auzi vorbele care le sunt adresate, dar nu le vor percepe decât sunetul. Nu de maestru depinde “secretul”, ci de cel care ascultă. Maestrul nu poate decât să deschidă o uşă, dar discipolul trebuie să fie capabil să vadă ce se află dincolo de ea.

Buddha, înainte de a începe să predice, a avut ezitări, spunându-şi că ce folos ar fi să le spună oamenilor cele ce a descoperit, pentru că oamenii nu vor fi in stare să înţeleagă iar el doar se va obosi şi se va necăji. Îndemnat de o zeitate, a aruncat asupra lumii o privire de o clarviziune desăvârşită. A văzut fiinţe cărora numai un colb uşor le întuneca ochii minţii şi altele care aveau ochii acoperiţi de un colb gros. A văzut fiinţe cu mintea vioaie şi altele cu mintea îngustă. […] A zărit fiinţe cu un caracter nobil şi altele cu un caracter josnic, auditori buni şi auditori răi. Şi după ce a văzut toate acestea, el i s-a adresat lui Brahma Sahampati:

Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora. Cel care are urechi de auzit să audă!          

[…]

Maeştrii spirituali tibetani consideră că […] expunerea caracterului relativ al tuturor concepţiilor admise cu privire la morală, îndatoriri, adevăr şi toate datele simţurilor şi minţilor noastre privind lumea şi fiinţele de lângă noi nu trebuie să fie divulgate decât cu discernământ.

*

Un maestru predă aceeaşi doctrină la doi discipoli, amândoi zeloşi şi având deplină încredere in el. Când maestrul a considerat că i-a instruit pe deplin, i-a lăsat să plece şi fiecare s-a dus pe drumul lui. Unul dintre discipoli a contribuit, in toate chipurile, la fericirea celor care se aflau in contact cu el. Celălalt, care era un prinţ, i-a tiranizat in profitul instinctelor sale egoiste şi pline de cruzime, înţelegând greşit toate regulile stabilite pentru a le permite oamenilor să trăiască in societate fără să-şi dăuneze unii altora.

Primul discipol, auzind de comportarea fostului său coleg întru învăţătură, se duse la el ca să-l îndemne să se schimbe.

Venerez fără rezerve pe cel care ne-a fost guru, i-a răspuns prietenul lui. Am o încredere deplină in el şi in toate învăţăturile pe care ni le-a dat; le practic cu stricteţe şi nu mă voi abate de pe calea pe care o urmez.

Acel om era sincer, dar înţelesese prost doctrina care îi fusese comunicată in mod imprudent. […] Totuşi, sinceritatea, certitudinea pe care o avea că acţionează după învăţăturile primite de la maestrul său venerat îi atenuau într-o oarecare măsură vinovaţia.

(Tainele învăţăturilor tibetane, de Alexandra David-Néel, Ed Nemira, Bucuresti, 1995, traducere: Nicolae Constantinescu)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Alexandra David-Néel (24.10.1868-08.09.1969) e cunoscută pentru vizita in Lhassa (1924), capitala tibetană absolut interzisă străinilor (interdicţia emana nu de la tibetani, nici de la vechii chinezi, ci de la guvernul britanic, care se ferea de orice concurenţă comercială sau militară in zonă).

E fiica unui francmason francez, Louis David (activist republican in timpul revoluţiei de la 1848) şi a unei catolice belgiene, Alexandrine Borghmans (cu origini scandinave şi siberiene); s-a născut in una dintre suburbiile Parisului. A făcut studii la Limbi Orientale, la Sorbona şi Colege de France. A făcut parte din Societatea Teozofică; de pe la vârsta de 20 de ani frecventa mediile francmasonice şi va ajunge să deţină un rang înalt in “ritul scoţian mixt”. Feministă şi anarhistă – a scris un tratat anarhist, tradus in cinci limbi (inclusiv rusa). A studiat şi canto şi a străbătut Europa vreme de câţiva ani, in turnee de operă. Europa, însă, era prea mică pentru ea. In 1891, primind o mică moştenire, pleacă in India, pentru un an şi jumătate. Imediat ce revine in Europa nu-şi doreşte decât să se întoarcă la solitudinile himalayene şi să afle cât mai multe despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica buddhistă, lamaistă sau taoistă. Înainte de a pleca, face un ocol prin Africa de Nord, pentru că studia şi lumea musulmană. La Tunis îl întâlneşte pe Philippe Néel, un bogat inginer la Căile Ferate, şi se căsătoreşte cu el – soţul îi va finanţa călătoriile şi cercetările de orientalistică timp de vreo 30 de ani.

∞ 

Sursa foto portrete en.wikipedia 

Cele zece porunci buddhiste

sursa: Turism de Aventura

Sila, la buddhişti, se referă la moralitate, la un bun comportament, şi cuprinde trei etape: vorba dreaptă, fapta dreaptă şi traiul corect.

Moralitatea buddhistă e codificată sub forma a zece percepte, numite dasa-sila, prin care se cere credincioşilor să se abţină de la:

1. A lua viaţa oricărei creaturi.

2. A lua ceva care nu este dat.

3. A face abateri sexuale (adică orice mai puţin decât castitate pentru călugări şi comportament socialmente acceptabil pentru restul indivizilor).

4. A se deda la discurs mincinos, la vorbe mincinoase.

5. A consuma băuturi alcoolice şi medicamente care diminuează atenţia.

6. A mânca după-amiază.

7. A lua parte la distracţiile lumeşti: dansuri, cântece, muzică.

8. A se împodobi sau parfuma.

9. A dormi în pat luxos.

10. A accepta să primească aur sau argint.

Cei care nu sunt călugări trebuie să respecte permanent primele cinci precepte (panca-sila). Cei care practica meditaţia trebuie să respecte primele opt percepte, călugării şi călugăriţele trebuie să le respecte pe toate, permanent, pe lângă mult altele.

Reflexii în oglindă. Meditație

În Thailanda sunt circa 40.500 de temple buddhiste - 95 % dintre locuitori fiind buddhisti. Unele temple sunt mici - simple și austere - situate în afara traseelor turistice, dar altele fac parte din complexe în care există săli mari, școli și multe statui ale zeităților venerate, fiind impunătoare, strălucitoare.

Templul thailandez (wat) este format dintr-o îngrămădire de clădiri care, în totalitatea lor, compun o mănăstire, deși fiecare clădire are o destinație specială. Templul principal, centrul întregului complex, se numește bote (ubosot) și are o formă dreptunghiulară - corespunde în linii mari bisericii creştine, aici având loc ritualurile de cult. Încăperea bote-ului, largă de obicei, are o parte centrală despărțită de două alte încăperi laterale prin două rânduri de coloane. Intrarea în ubosot se face desculţ. Preferabil să te plimbi în sensul acelor de ceasornic - gest superstițios despre care se spune că aduce noroc. Cine dorește să se odihnească - și sau să mediteze - se poate așeza în genunchi, în poziția lotus, turcește dar în niciun caz cu picioarele îndreptate spre Buddha.

Totul este ornamentat cu sculpturi și gravuri, iar plafonul, din lemn, poartă figuri care imită stelele. La fel de bogat ornamentate sunt și coloanele masive, cu gravuri și picturi reprezentând de obicei scene din Ramayana.

În Thailanda, mulți tineri bărbați aleg să fie călugări în temple între 6 luni și 3 ani - se spune despre cel care a petrecut un timp în călugărie că este mai bărbat și e considerat de familiile fetelor o partidă bună.

Sursa fotografii: Turism de Aventura (albumul “Thailanda”) / www.extreme-travel.ro

"Reflexii în oglindă", la Iulisa