E timpul să zâmbiți! Primăvara bate la poarta timpului!
💗 Întâi Martie fericit! 💗
Primăvară frumoasă, cu bucurii și voie bună!
Sănătate și noroc! 🍀Puternici ca ghioceii! 😊
Azi se împlinesc 147 de la nașterea lui Zaharia Barsan, poet, dramaturg, actor, regizor, animator teatral din Transilvania, născut în 1878 la Sânpetru, Brașov.
Zaharia Barsan a publicat volume de poezie, nuvele, piese de teatru, traduceri. Din 1919, timp de 16 ani, a fost director la Teatrul National din Cluj. In discursul ținut la inaugurare a numit acea zi ca fiind o zi a bucuriei, a mândriei și a reînvierii. Zaharia Bârsan e considerat a fi creatorul teatrului românesc din Ardeal.
El consideră că nu există stat, libertate și independență fără limbă. Cu trupa sa mică, înființată în 1903, a făcut, timp de un deceniu, un periplu transilvan, susținând peste 200 de reprezentații cu un repertoriu de 40 de piese.
A murit la Cluj, in 13 decembrie 1948.
Pentru jocul Citate favorite, găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, am ales următoarele:
Viața noastră….intri pe o ușă… și ieși pe alta. De poți face bine cât treci prin încăpere, e lucru mare!
*
Cineva mi-a spus că sunt taciturn, epigramă publicată în Antologia epigramei românești, Editura Pro Transilvania, București, 2007.
*
Jean Moscopol e un cântăreț de muzică ușoară care a fost foarte cunoscut publicului în perioada dintre cele două războaie mondiale.
După încheierea celui de-al doilea război mondial - când a început bolsevizarea României - Jean Moscopol s-a împotrivit regimului cu singurele arme pe care le avea: muzică și versuri. Cunoscătorii afirmă că lui îi aparțin unele dintre cele mai frumoase cuplete anticomuniste. Am ascultat pe YT (când l-am descoperit pe cântăreț - cu doar două săptămâni în urmă) câte melodii am găsit. Sunt scurte și m-au amuzat. Am zâmbit amar, recunosc.
Economiile săracilor
Am un leu si vreau să-l beauCăci in loc la stat să-l dauMai bine beau si petrecDecât să-l depun la CECDeși eu cu leafa meaBine nici nu pot mâncaStatul îmi mai cere mieSă mai fac și economieDecât să fiu iar furatSi prin CEC stabilizatMai bine beau si petrecDecât să dau bani la CEC
Comuniștii țin prelegeriȘi te cheamă la alegeriCa să alegi, vrei, nu vreiTot pe cei aleși de ei.După vot încep minciunaCu-ață albă ce-i cusutăCă-n alegeri totdeaunaEi obțin sută la sută.Prin alegeri înțelegiSă alegi când ai ce-alegeDar la comuniști alegiFără să ai de unde-alege.Așa-s comuniștii toțiMari tâlhari, escroci și hoțiHoți în fapte și-ntelegeriHoți în presă și-n alegeri.
(Nicio legătură cu prezentul) 😏
și Foaie verde de cartelă
Foaie verde de cartelăCică toți mâncăm franzelăSi când colo in RPRStatul mare hot cum eUmbla tot cu shakar - makarA retras carteleleSi a introdus ticheteleSi la pâine si la zahărDe când nu mai sunt carteleȘi de când nu mai ai beleleȘi când azi in RPRLiber poți mânca oriceCăci viața-i mult mai bunăȘi opt zile de-ai mâncatDupă noul-vechi la statȚi-ai dat leafa pe o lunăRadio București grăieșteCine bea apă, nu greșeșteDacă radio pofteșteÎntrebăm si noi fireșteStatul hoț si porc de câineDe ce ia de la țăraniGrâu pe 28 de bani?Și ne ia doi lei pe-o pâine?
După război, cariera lui, evident, a intrat în declin. A compus multe balade și cuplete anticomuniste in vremea când alți artiști (și nu numai) au adoptat pozitia ghiocelului - unii chiar s-au transformat în lăudători ai noului regim (din oportunism, de frica sau din necesitate). Jean Moscopol a scăpat ca prin minune fără a fi arestat, dar când realitatea s-a îngroșat și oamenii au început să-și piardă speranța că vor scăpa de regimul totalitar instaurat, Jean Moscopol a reușit să plece din țară legal, în 1947, cu ajutorul actriței Elvira Popescu. A plecat la Paris, unde n-a stat mult și a plecat spre Germania, unde a fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. În final, s-a stabilit în America, în statul New York. S-a alăturat diasporei românești din New York City, unde trăia. A fost militant, implicat social și politic. Nu și-a uitat nicio clipă țara in care s-a născut.
Se știu destul de puține despre el deoarece comuniștii s-au străduit să-i șteargă numele din memoria colectivă.
Azi, 3 decembrie, a fost rece, mai întâi, apoi și mai rece, apoi frig, apoi și mai frig... E clar: pofta de ninsoare am agățat-o într-un cui... de gheață.
Ziua a treia în Adventul fotografic ediția a II-a este despre ornamente care pot fi agățate sau prinse. Pofta nu e ornament, așa ca... am apelat la steaua din polistiren din trusa primita de la Mihaela.
N-am uitat de Didi! Cum aș putea?! Nici bine n-am scos steaua albă ca s-a și prezentat sa dea indicații: dai cu lipici, apoi presari sclipici! S-o contrazic? Eu nu! Mai ales ca i s-au desprins mâinile de trup – în sensul ca acum sunt libere să se „miște” (nu în sens ca i-au căzut!) Probabil ca aveam dreptate: începe să-și recapete puterea de spiriduș.
Ca sa vezi! Pe Didi ninge! Pe stea o fi praf de stele!
Eh! Așa e când ești spiriduș: ești mai bine văzut de spiritele Naturii: vrei ninsoare, primești ninsoare! Oh! Ninsoare îmi doream eu! Mi-o fi citit gândurile și vrea să-mi facă în ciuda! Când vă zic că spiridușii pot fi și răutăcioși... să mă credeți.
Știți ce murmură? Versuri din poezia Ninge, a poetului Liviu Deleanu:
Ninge... ninge... ninge... / Și din nori se-ntoarnă, / Fulguind pe drumuri, / Zvăpăiata iarnă. (...)Și de-a lungul nopții, / Pân-spre dimineață, / Înfloresc pe geamuri / Stânjenei de gheață.
Fotografiile sunt editate în programul online, gratis, fără inregistrare pe site:
Pentru că mă pricep puțin spre deloc să descriu frumusețea toamnei în octombrie le dau cuvântul celor care nu doar că văd și simt frumosul dar îl pot și exprima în cuvinte.
Plopii din octombrie sunt torțe aprinse care luminează drumul către iarnă. (Nova Bair)
Există o armonie în toamnă și o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată. (Percy Bysshe Shelley)
Octombrie este luna frunzelor pictate. / Strălucirea lor bogată scânteiază acum în jurul lumii. (Henry David Thoreau, Nuanțele de toamnă)
Copacii sunt în frumusețea lor de toamnă, / Cărările pădurii sunt uscate, / Sub amurgul de octombrie / Apa oglindește un cer nemișcat. (William Butler Yeats)
Octombrie e vremea când / copacii revelează / culori pe care le-au ascuns tot anul.Oamenii au / și ei / un octombrie al lor. (J.M.Storm)
Ar trebui să știi că octombrie este prima lună de primăvară. (Karel Capek)
La final, un sfat financiar, de la Mark Twain:
Octombrie este una dintre lunile în care speculațiile la bursă sunt extrem de periculoase; alte luni în care situația e la fel sunt iulie, ianuarie, septembrie, aprilie, noiembrie, mai, martie, iunie, decembrie, august și februarie.
Postarea participa la jocul Citate favorite gazduit de Suzana pe blogul Floare de colt.
Octombrie cu bucurie să fie!
Mai bine singuratec și uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În țara asta plină de humor, / Mai bine singuratec și uitat.O, genii întristate care mor / În cerc barbar și fără sentiment, - / Prin asta ești celebră-n Orient, / O, țară tristă, plină de humor.
Cum
să nu zâmbesc când, în anii de liceu, aveam sentimentul că...
tinerețea se irosește, și ne amuzam între noi, liceenii –
pierzând câștigând nopțile ascultând muzică și punând lumea
la cale - că ar fi mai fain să fim întâi pensionari, apoi să
mergem la școală
și
apoi la muncă. Între timp am aflat că putem fi tineri – și
chiar putem copilări
– la orice vârstă.
Copii, jucați-vă cât timpul vă permite.
Normele sunt legi, pe care ni le impunem noi înșine sau care nu au o putere externă de constrângere - scria pe undeva George Bacovia.
Faptul că cele mai multe poezii ale lui îmi plac nu înseamnă că știu pe de rost tot ceea ce scriu aici.
George Bacovia e pseudonimul lui George Andone Vasiliu. S-a născut în 4/17 septembrie 1881, la Bacău. Tatăl lui, Dimitrie Vasiliu, era comerciant în Bacău. Mama lui a fost Zoe Vasiliu, fiica unui boier.
În 1905 se stabilește la București împreună cu fratele său Eugen. O mai veche nevroză (prima internare în 1914, la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București), îl obligă la o viață mai mult retrasă. Zicea el:
Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. (...) Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.
În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu, profesoară în București, unde cei doi se stabilesc. În 1931 se naște unicul fiu, Gabriel. Din 1933 se stabilește la București definitiv, cu familia.
Gabriel, cititul e un viciu, dar nu dăunător minții și trupului.
Nu te îndepărta de carte! Citește și cărți bune și cărți rele, așa poți vedea și compara binele cu răul.
Alege-ți prietenii fiule, fugi de oamenii lingușitori, ce-n față te sărută și în spate se spală cu apă de colonia.
George Bacovia moare în 22 mai 1957, la București.
La vârsta de 6 ani începe să învețe limba germană; între 1889 și 1890 începe clasa întâi la un pension din Bacău. Din1891 învață la Școala Primară Domnească nr. 1, apoi e înscris la Gimnaziul Ferdinand. În anul 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, dar renunță în semestrul doi pentru că nu a putut suferi disciplina cazonă. În această perioadă a compus poezia Plumb, pe care a terminat-o abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand, absolvind în 1903. Perioada liceului îl inspiră pentru unele poezii – cum ar fi Amurg violet (1899).
Are talent la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază și la gimnastică, dar și la desen – în 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru desen artistic după natură.
Se înscrie la Facultatea de Drept din București, dar se retrage. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, și absolvă în 1911 - plătește zece ani cotizațiile la baroul din Bacău dar nu profesează.
A avut mai multe ocupații: suplinitor (desen și caligrafie), șef de birou, copist, ajutor contabil, referent bibliotecar. În 1932 obține o pensie de la Societatea Scriitorilor Români (SSR) și din 1940 de la Casa de Pensii a Scriitorilor, de curând înființată. Consiliul de Miniștri îi acordă pensie de onoare în 1955.
A debutat în Literatorul (1899), cu poezia Și toate, semnată B. George. Între 1903-1904 frecventează cenaclul lui Macedonski.
Colaborează la câteva reviste. În 1915 scoate revista Orizonturi noi, la Bacău; în 1925, tot la Bacău, scoate revista Ateneul cultural.
Volumul de debut: Plumb, în 1916. E premiat în 1923 de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb; în 1925 obține premiul pentru poezie al SSR, ex aequo, împreună cu Lucian Blaga; în 1934 obține Premiul Național de poezie, alături de Tudor Arghezi.
Alte volume: Scântei galbene (1926), Cu voi, (1930), Comedii în fond (1936), Ștanțe burgheze (1946) s.a.
În 1947 e sărbătorit la Bacău pentru 65 de ani de viață și 50 de ani de activitate literară. Îi este reeditată opera începând din anii 1956 și 1957. În 1956, la vârsta de 75 de ani, primește Ordinul Muncii clasa I.
Macedonski e cel care îl descoperă, dar se impune greu cu originalitatea absolută a poeziei sale. Eugen Lovinescu e reticent până la a considera poezia lui Bacovia fără artă. Poeții se dovedesc mai receptivi.
Volumul Poezii (1929) – cuprinzând Plumb și Scântei galbene – inaugurează, de fapt, receptarea critică propriu-zisă, dar George Călinescu nu-l consideră un mare poet. George Bacovia se impune ulterior în ochii criticilor și numele lui e tot mai des asociat cu al scriitorilor moderni.
Simbolist prin formație (format la școala simbolismului literar francez), își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne ca unul dintre marii precursori. E considerat azi cel mai mare poet care a reprezentat simbolismul din literatura română.
Înscriu această postare la Citate favorite, pe blogul Suzanei: Floare de colț.
Viața e mai tare decât mizeriile ei.
Esențialul vieții? E a nu fi prea esențial.
A murit prezentul? S-a dus și viitorul? Învie trecutul? Pentru cine?
Ce vreți voi, așa e creierul meu; gândește când nu e nevoie și stă când nu trebuie să stea.
La naiba! Ei, și ce dacă mi-au picat toți dinții! E o sincopă a vieții.
Prezentul vrea să mă doboare, dar nu va putea.
Viața-i melodie frumoasă. Un rai, - plăcere este viața.
Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că îmi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică și, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.
E noapte când oamenii se culcă și se iubesc... când tot orașul cântă cu note de ploaie ca o veche pianolă... singur, prin casă fac versuri...Dacă tot orașul plânge ca o veche pianolă... Ce este gândul în sine?... mâine ne vom duce după pâinea cea blondă, cea brună... înainte... (din Bucăți de noapte, proză)
Să tot aștepți ca, din cultura secolului, să prinzi un ce tot mai mult, când interesante actualități par a fugi în trecut, este a te apropia, fără să știi, de inacțiune. (din Impresii de roman, postume)
surse info:
Scriitori români, mic dicționar, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1978;
https://arhivecronopediene1.wordpress.com/2017/09/12/25-de-citate-celebre-ale-lui-george-bacovia-2/
libertatea.ro
Dintre cărțile deteriorate – mai mult sau mai puțin – am ales să recondiționez una la care mă gândesc de ceva timp dar... nu a fost momentul (erau altele de făcut, nu aveam chef, nu aveam materiale, nu aveam... inspirație).
Cu ocazia jocului Salvăm cărți, am ales să pun coperți unei cărți cu o poveste în versuri: Tombucula, scrisă de Ion Calovia (nu știam titlul cărții, autorul, editura când am început să lucrez – doar data apariției îmi era cunoscută: 1957).
(...) Uite, după cât se știe, / Toată țara-i o câmpie / Galbenă - / De bună seamă / Ca o tavă de aramă. / Căci pământul, gol și-uscat, / De călduri e-mpresurat.
Deci degeaba dorul duce / Gândul către umbra dulce. / N-ai să nimerești, cât pare, / Într-o plasă de răcoare. / Sunt și-aici copaci, vezi bine, / Care m-au uimit pe mine: / Palmieri atât de-nalți / Ca-ntr-o țară de giganți. / Au în vârf un pămătuf / Ce stă moale în zăduf, / Iar de-acolo frunza sumbră / Nu aruncă pic de umbră. (...)
Puteam să nu copiez descrierea țării, dar noh, să fie atmosferă. Nu mai scriu și despre cele numai două anotimpuri și despre colibe sau despre dihănii mari și mici care se strecoară pe ici-colo mai ales noaptea, și nici de omul alb și de omul negru pe care primul îl vrea sclav – doar am amintit.
Cartea e cam de dimensiunea unei coli A4, are 70 de pagini și ilustrații alb-negru (în creion, să zic așa). De pe unele pagini am reușit să șterg semnele făcute cu creionul (de mine? de alții?), dar nu de pe toate și nici cu petele de pe prima pagină n-am prea avut ce face, așa că... le-am lăsat.
Pentru coperți am folosit o filă de carton – ambalaj al unei lenjerii de pat; a trebuit să tai din carton doar un centimetru (circa). L-am îndoit la jumătate și am făcut mulajul” cotorului cărții, apoi am făcut trei găuri, pentru a prinde coperțile cu un șnur portocaliu subțire și lucios – adezivul pe care-l am (prenadez) nu e tocmai potrivit și coperțile s-ar desprinde destul de repede când cartea e citită (nu e ca și cum ar mai citi cineva, prea curând, această carte, dar dacă tot fac un lucru să-l fac bine – laudă-te gură că de nu te strici).
După ce-am lipit ce era de lipit am montat coperta și am imitat una dintre ilustrațiile din carte folosind creion chimic, să nu se curețe prea ușor (aș fi folosit lac transparent, dar nu mai am).
Zis și făcut coperți dar... Poantă bună! Cum se numește cartea și cine a scris-o?! Lipsindu-i coperta-față (și prima pagină) habar nu aveam ce am recondiționat. Dă-i și caută pe marele internet! A fost destul de complicat, dar am reușit să culeg câteva informații despre autor. Habar nu aveam că există acest autor! Mdeh! Și pentru că am aflat, transcriu aici informațiile.
Tombucula (1957) se numește cartea (știu, mă repet) și e scrisă de Ion Calovia, pseudonimul literar al actorului Ion Marinescu (apare și ca Jean Marinescu, așa cum anul nașterii apare a fi 1919 - într-un număr al Revistei literare din octombrie 1971).
Ion Calovia s-a născut în Călărași, la 14 octombrie 1929, în familia unui avocat. Liceul îl termină în orașul natal, apoi urmează cursurile conservatorului Regal de Artă Dramatică din București, pe care le termină în 1942. Din anul 1950 începe să scrie, și să traducă (din limba rusă), literatură pentru copii și tineret. Scrie câteva volume, colaborează la diverse reviste literare scriind adaptat vremurilor și condițiilor ideologice (epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej). În câteva proze temele sunt copiii și vietățile mici, dar și în acestea se simte propaganda specifică vremii. În Tombucula se simte mai puțin, pentru că e despre eliberarea sclavilor, despre libertate și egalitate pentru toți, indiferent de culoarea pielii.
Ion Calovia a mai scris între altele: Moș Gerilă (1956), Cocostîrcul galben (1958), Întîmplări de peste zi (1963), Cîntecul dimineții (1965), Drumul cu primăveri (1966); Cărăbușul, Bătrîna, Ce a povestit strungul, Lingura uriașă, Uniforma, Poveste de toamnă, Pusculita cîntătoare, Porumbelul călător (nu cunosc anii publicării acestor scrieri pentru că autorul articolului de unde am cules informațiile nu i-a amintit):
Un apus cu oglindiri, ca pentru jocul Reflexii în oglindă găzduit acum de Carmen, și lansat de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/). Poate participa oricine postează pe blogul său fotografii cu reflexii în oglindă – mai apoi înscrie link-ul pe blogul Între vis și realitate.
Tatăl lui a fost Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol și mama se numea Maria (născută Vlădăreanu).
Se căsătorește cu actrița Olimpia Brașoveanu. Cei doi soți sunt înmormântați în cimitirul „Sfânta Vineri” din București.
Cursurile școlii primare le urmează în satul natal, Sânpetru; din 1889 urmează cursurile Gimnaziului superior greco-ortodox român din Brașov; între colegii și prietenii lui se numără Ion Scurtu (critic și istoric literar), Sextil Pușcariu (filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist), Ioan Lupaș (istoric, doctor în filosofie, profesor universitar), Horia Petra Popescu (poet); învață la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din București; examenul de bacalaureat îl susține la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. În 1901 absolvă Conservatorul de Artă Teatrală București, clasa de declamație condusă de C.I.Nottara (distribuit, încă de pe băncile Conservatorului, în diferite roluri); audiază cursurile Facultații de Litere și Filosofie a Universității din București.
Debutează cu versuri în „Convorbiri literare” (Iași) (1897). Debutează editorial cu volumul de versuri "Visuri de noroc" (1903).
Colaborează la revistele „Viața literară și artistică” (București), „Luceafărul” (Sibiu), „Falanga literară și artistică” (București), „Floare-albastră” (Iași), „GazetaTransilvaniei” (Brașov).
Așa cum spunea Onisifor Ghibu (profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române, politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român): în vreme ce numărul altarelor românești descreștea de la o zi la alta, Zaharia Bârsan ridica în fiecare oraș, orășel și sat românesc mai mare, câte un altar neprihănit cultului limbii naționale și frumosului artistic. Toate aceste altare vor contribui puțin câte puțin la cultivarea spiritului național și la luminarea maselor prin cultură. După Marea Unire Zaharia Bârsan va pune bazele Teatrului Național din Cluj, școală superioară de idealism și promotor al culturii române.
Alături de Zaharia Bârsan a stat Olimpia Bârsan „entuziastă propagandistă culturală, care a încântat publicul cu frumusețea limbei curgătoare și a jocului ei natural”, care a știut să acopere o gamă variată de roluri de la comedie la tragedie, iar în viața de zi cu zi să rabde cu stoicism neajunsurile vieții de artist.
Cea mai importantă lucrare a lui Zaharia Bârsan se consideră a fi poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915)
O să viu…Tremur moale de perdele / M’a cutremurat de-odată… / În lumina dimineței / Mi-ai venit la geamuri, tată…Blând ca’n vremurile bune, / Cu făptura ta cuminte / Când aveam și eu un suflet / Să mă ierte… să m’alinte...
Ce-ai rămas așa?… Ci vino! / Iar îmi stai pornit pe ducă?… / Parcă nu m-ai mai cunoaște… / Am îmbătrânit tătucă, / Uită-te mi-e fruntea arsă / Gândurile rău mă sapă; / Sunt o salcie uitată / La o margine de apă…
M-ai lăsat în lume singur… / Câte drumuri… câtă jale… / N’a mai fost să mă’nsenine / Raza sfaturilor tale… / N-am mai întâlnit un zâmbet / Decând m’ai lăsat așa / N’a mai fost pe lume suflet/ Bun și cald ca Dumneata!
Cum te-ai dus… eram departe… / Și era ‘ntr’o dimineață, / M-ai chemat încet pe nume / Și cu ochii numai ceață / M-ai cătat prin toată casa… / – M’ai văzut într’o oglindă… / Și-ai întins zadarnic brațe… / N-au avut ce să cuprindă!…
Joacă lacrima pe geană / Și mustrarea rău mă seacă… / N-ai avut măcar norocul / Să mă vezi… așa… o leacă… / Și m-ai așteptat într-una / Tremurând de dor… de frică / Pe sub streșinile casei, / Lângă-un cuib de rândunică…
N’am venit… mi-a fost durere / Curtea să ți-o văd pustie, / Plugurile răsturnate / Și uitate… pe vecie! / Și ceaslovul de sub grindă / Și pe mama supărată / Să-ți văd câinele prin curte / Toată ziua cum te cată!… / N’am venit… crezui că-i bine / Să te las să dormi în pace… / Câtă liniște-i acolo / Printre crucile sărace… / Candelele ard sfioase / Par’c’ai fi’ntr’un cer cu stele / Și de ce să-ți stric odihna / Cu amarurile mele?…
Tată drag!… și-acum mă iartă… / Și mai vino câte-odată… / Du-te și te odihnește / Nu-mi purta de grijă tată… / N’o să treacă multă vreme / Și-o să viu și eu la tine… / Dar… mai am ceva de lucru… /Și… mi-e bine tată… bine!…
Text pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana.