De ce câinii nu trăiesc cât oamenii

Cândva, pe o pagină de fb, am citit o povestioară simpatică, scrisă de un veterinar. Poate e inventată, poate e reală. În fond, nu contează dacă s-a întâmplat sau nu pentru că este o poveste care-mi place.

M-a întrebat cineva: Care e cel mai dificil lucru când ai un câine?

I-am răspuns: Să îi spui la revedere...

Un medic veterinar a fost chemat la un câine bolnav care avea vârsta de 13 ani. Membrii familiei, părinții și un copil în vârstă de șase ani, iubeau foarte mult câinele și sperau la o minune. Toți trei erau lângă bătrânul lor prieten cu blană și au aflat de la veterinar că tot ce ar mai putea face pentru el este să-l ajute să treacă Podul Curcubeu, pentru că avea dureri din cauza bolii. Cât timp injecția își făcea efectul copilul îi oferea ultimele mângâieri, părând foarte liniștit, senin, iar adulții se întrebau dacă el înțelege ce se întâmplă. Dorind să-i explice, veterinarul a deschis discuția despre „de ce câinii trăiesc mai puțin decât oamenii?”

- Eu știu de ce! a zis copilul. Oamenii vin pe lume pentru a învăța să trăiască frumos, să iubească pe alții, să fie buni. Câinii, când se nasc, știu să facă asta așa că nu e necesar să trăiască la fel de mult ca oamenii.

Dacă un câine ar fi învățătorul oamenilor - se gândea veterinarul - ne-ar putea învăța:

- când cei dragi revin acasă să alergam la ei și să-i salutăm cu bucurie;

- să nu ratăm nicio ocazie de a ne plimba în natură;

- să evităm să „mușcăm” atunci când un „mârâit” este suficient;

- când cineva are o zi nu prea bună să ne așezam lângă el, tăcuți, să simtă că-i suntem aproape.

Cine are un câine știe toate aceste mici secrete și multe altele.

Un câine şi un motan. Jocul cuvintelor (219)

Un câine şi un motan, cu blăniţe de mătase, spirit nobil amândoi, vagabonzi de felul lor, dorindu-şi o aventură chiar in luna lui Cuptor, au plecat într-o călătorie pe care deloc n-au pregătit-o. Pisoiaşul, un tigrişor cu ochii ca sâmburii de migdală, era foarte curios, şi nerăbdător, dar foarte precaut. Căţeluşul, mai zbanghiu, se juca c-un fluture ce zbura din floare-n floare, şi călca-n picioare totul. O petală zbura ici, alta colo - era o ninsoare de petale. Pisoiul, sfătos nevoie mare, dădea din căpşor gânditor şi când l-a văzut pe câine dând năvală la cireşe, trecând printr-un portal uitat acolo de timp fără a mai susţine ceva, n-a mai putut rezista şi l-a mieunat sonor. Căţeluşul a lătrat contrariat dar s-a potolit pe loc când sub cireş a dat cu ochii de o fată care citea şi flutura un evantai. Fata l-a privit cu drag şi-a întins o mână către el. Simţindu-i frumuseţea sufletului caţeluşul jucăuş s-a apropiat şi, brusc, s-a predat, trântindu-se pe spate, bucurându-se de mângâieri. Nu şi-a uitat prietenul mieunător, care s-a apropiat tiptil păstrând o distanţă oarecare, neîncrezător in umanul necunoscut, dar n-a rezistat mult farmecului fetei şi-a venit şi el, gudurându-se pe lângă ea. Au uitat de aventură şi-au rămas acolo, apoi au urmat-o pe micuţă până acasă, unde şi-au găsit un adapost primitor.

Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Edi.

Cele 12 cuvinte: aventura, evantai, petale, matase, fata, nobil, portal, migdala, luna, calatorie, fluture, cirese.

Ziua Internaţională a Spunerii de Basme. Povestea lui Pahon

Pentru că am la îndemână un calendar gen “ce sărbătorim azi” am descoperit (încă de anul trecut) şi această zi a spunerii de basme. Atunci am repovestit un basm şi pentru că atunci nu am reuşit să-l postez, o fac acum. Repovestesc - cât mai pe scurt - un basm citit in “De la lume adunate şi tot la lume date”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1958: Povestea lui Pahon, un basm cules de nu ştiu cine in Sîncel - comună in judeţul Alba.

A fost odată un moşneag, bătrân ca vremea, alb ca zapăda şi bun ca pâinea caldă. Avea el un băiat, frumuşel, sprintenel, dar cam obrăznicel. Moşneagul nu avea avere - doar o vacă slabă pentru lapte şi-un bordei ce sta să cadă. Simţind că puterile îl lasă, într-o zi i-a spus băiatului:

- Mă Pahoane - că Pahon îi era numele - tu vezi bine că avere nu avem; eu sunt slab, nu mai pot munci - du-te şi te bagă undeva slugă, să câştigi măcar pentru tine, că eu voi face ce mi-o ajuta Dumnezeu; iată, îţi dau trei bănuţi să ai de cale, tu încearcă-ţi norocul in lumea asta mare.

Băiatul a luat bănuţii şi-a plecat. N-a mers mult, şi a dat peste nişte copii care chinuiau un pui de câine. I s-a făcut lui Parhon milă de căţeluş şi le-a propus copiilor să-i dea lui căţelul, in schimbul unui bănuţ. Copiii au acceptat. Acum, Parhon era voios că avea şi el ceva al lui. Curând, in cale dă peste alţi copii, care chinuiau un pisic. Le oferă un bănuţ pentru animal şi se alege şi cu un pisoi. Când să iasă din sat, alţi copii, care chinuiau un pui de şarpe. Parhon ia şi puiul de şarpe, in schimbul ultimului bănuţ. Acum avea trei vietăţi şi niciun ban. Mai departe nu merg - îşi zise el. Am scăpat trei vietăţi de la moarte şi mi-am adunat trei prieteni. Acum merg acasă. Şi s-a întors la tatăl său. I-a spus tatălui că asta e, va rămâne acolo şi vor munci împreună pentru a se îngriji pe ei şi vietăţile. Moşneagul ce să mai zică? Şi-au muncit. Pahon câştiga cât pentru el şi pentru prietenii lui salvaţi de la moarte, bătrânul n-avea nevoie de prea mult şi toţi erau îndestulaţi şi fericiţi. Trecu vremea; căţelul se făcu dulău, pisoiul motan mare şi frumos iar şarpele era cât o talpă de casă de mare şi de gros. Parhon era holtei iar moşneagul numai umbră şi vis; aşa e in lume: cei mici cresc, iar cei mari scad.

Într-o zi, când moşneagul stătea pe prispă, cu capul in mâini şi motanul se freca de umărul lui torcând, Pahon se juca cu dulăul şi şarpele şedea tolănit la soare, numai ce se aude şarpele vorbind! Bătrânul îşi ridică fruntea şi zise:

- E năzdrăvan, dragul tatei!

Şarpele l-a chemat in ţara şerpilor, unde tatăl lui era rege şi i-a spus că acesta îi va oferi multe bogăţii, dar să nu le ia, ci să-i ceară doar mărgica de sub limbă - i-a spus şarpele un secret, pentru că ani in urmă băiatul i-a salvat viaţa. Pahon s-a învoit şi când să plece la drum i-a auzit vorbind pe câine şi pe motan: mergeau şi ei, să-l apere de primejdii. In drumul lor spre ţara şerpilor au intrat in ţara şoarecilor - şi erau mulţi şi Pahon se temea să nu-l apuce şi să-l mănânce, dar motanul numai ce dădea câte o labă şi împrăştia cu sutele.

Au ieşit cu bine de acolo şi au ajuns curând in ţara cârtiţelor - şi erau aşa de multe că pământul era negru şi Pahon se temea să nu-l agaţe şi să-l tragă in jos cu ele. Dar numai ce mârâia câinele că se şi făcea loc in calea lor.

In ţara şerpilor când au ajuns erau acolo sute de şerpi şi şopârle şi balauri, de era greu pământul de atâtea jivine. Pahon tremura ca frunza pe spinarea şarpelui, câinele avea coada între picioare şi motanul era zburilt şi tremura. Şarpele i-a liniştit, că nu vor păţi vreun rău. Ce s-a mai bucurat regele când şi-a văzut copilul aşa mare şi frumos. 

A ascultat povestea şi a oferit lui Pahon cirezi de vite, nestemate, bani şi multe altele, dar Pahon, învăţat de şarpe, a cerut mărgica. Ce nu face un părinte pentru copilul lui?! I-a dat mărgica, dacă altceva nu putea să-l convingă să accepte. 

Şi-a ajuns Pahon repede la bordeiul tatălui, pentru că mărgica era fermecată şi dacă o învârtea in mâna stângă şi rostea o dorinţă aceasta se îndeplinea pe loc. De atunci, viaţa lor s-a schimbat: in locul bordeiului aveau curte împărătească, aveau tot ce le trebuie, moşneagul nu mai trebuia să muncească şi toţi erau fericiţi.

Băiatul a vrut să se însoare, dar nu cu oricine, ci chiar cu fata împăratului. Şi l-a trimis pe tată să-i ceară mireasa. Moşneagul s-a codit cât s-a codit, a încercat să-l facă să se razgândească, dar s-a dus. Împăratul a râs când l-a auzit şi i-a zis că-şi dă fata după fiul lui dacă acesta construieşte, până dimineaţă, un pod de aramă de la casa lor la curţile lui. Pahon a făcut podul, dar împăratul i-a mai dat o sarcină: să facă o apă de argint, de la ei până la curţile împăratului. Pahon a făcut şi asta, şi împăratul i-a dat-o pe fiică-sa de nevastă. Dar fata împăratului avea un iubit, o slugă, şi şi-a luat si sluga cu ea in palatul soţului; împreună unelteau să afle cum face Pahon de poate toate cele. Şi femeia l-a tras de limba, linguşindu-se, şi Pahon, încrezător, i-a spus povestea şi i-a arătat mărgica. A trecut ceva timp şi când, într-o zi, Pahon pleca la vânătoare cu motanul şi câinele, femeia l-a îmbrobodit şi l-a convins să-i lase ei margică până se întoarce; el scoate mărgica de la brâu şi i-o dă. Nici bine nu s-a depărtat soţul că femeia s-a şi dus la iubit, au spus cuvintele şi toată avuţia lui Pahon s-a mutat peste o apă mare.

Când a revenit Pahon acasă a văzut numai bordeiul in ruină şi pe moşneag in el, plângând de se scutura haina pe el. 

– Nu ţi-am zis să nu te ridici până la fata împăratului, că-ţi va lua minţile? Ea s-a dus, şi a luat totul cu ea.

Tânărul a suspinat a pagubă şi a privit spre câine şi motan, ca şi cum aştepta de la ei ceva idei. Câinele l-a liniştit şi a plecat adulmecând. Au ajuns la o apă mare şi dincolo de apă se vedeau nişte curţi mari, cum fuseseră ale lui Pahon. Câinele i-a zis motanului să urce pe spinarea lui, să-l treacă apa şi apoi să mearga să vadă ce şi cum, aşa cum merg mâţele când vor, neauzite şi nevăzute.

Pahon a rămas pe malul apei, in aşteptarea prietenilor. Motanul a reuşit să se strecoare in odaia amorezilor şi s-a ascuns sub pat. Când cei doi au scos mărgica, să se joace, aceasta a alunecat şi s-a rostogolit direct sub pat, unde motanul a înhăţat-o in gură şi dus a fost, nevăzut, neauzit. Pe spinarea câineleui au trecut apa şi-au ajuns la Pahon, care tare bucuros a fost. Imediat au ajuns acasa şi acolo Pahon a învârtit mărgica şi toate bogăţiile lui au revenit in locul unde fuseseră. In odaie, cei doi mai căutau margica pe sub pat. Pahon nu le-a făcut rău, ci doar i-a trimis de unde i-a adus, dar numai in cămăşi de noapte. Unde au ajuns, ce au mai facut, e treaba lor. Pahon nu s-a mai însurat in veci.

Cufărul cu amintiri. Jocul cuvintelor (tema 194)

In podul casei părinteşti n-a mai urcat din adolescenţă. A plecat să studieze la liceu. A stat la internat şi apoi valul vieţii l-a luat. Acum, încercând să faca ordine in pod, a dat de-un cufăr. Şi-l amintea destul de bine: acolo aduna mama fel şi fel de amintiri din timpul copilăriei şi adolescenţei lui - din tinereţe nu, pentru că şi-a trăit prima tinereţe mai mult departe de casa părintească.

A coborât cufărul din pod, hotărât să scotocească pe îndelete. Părinţii au zâmbit nostalgic şi l-au rugat să nu arunce ceva. Departe de el acest gând.

Micul căţeluş al părinţilor apare imediat şi adulmecă, interesat foarte, acea cutie mare al cărei miros nu-l cunoaşte prea bine, şi el trebuie să aibă totul sub control.

- E un cufăr cu amintiri - i se adresează, zâmbind, căţeluşului care îl privşte cu ochii lui mărgeluţe sclpitoare.

Ca şi cum ar vrea să se convingă că-i spune adevărul, micuţul amuşinează, cu trufa lui catifelată şi umedă, pe la balamale şi lacăt. Îi dă ocol cufărului, îl adulmecă pe toate laturile, apoi i-a poziţia “şezi”, pe covoraşul moale din cameră, privindu-l lung pe tânărul care-i adusese o mulţime de bunătăţuri, ca şi cum i-ar spune: Haide, deschide-l, vreau să ştiu cine eşti.

₪₪₪

Tema jocului găzduit de Eddie: Cufărul cu amintiri.

₪₪₪

In fotografie este Denis, una dintre minunile blănoase ale lui Eddie.

Dincolo de noi. Jocul cuvintelor (193)

Tedy, nisipiu cu alb, şi Piper, negru cu alb, sunt doi Border Collie adolescenţi mereu cu gândul la explorare.

Teddy, mai îndrăzneţ, se aventurează des departe de zona lor de siguranţă. Piper, mai timid de felul lui - că fricos nu-i deloc, doar că, zice el, e prevăzător. Dar cand îl întâlneşte pe Teddy uită de grijă, uită de tot şi face ce face prietenul său nisipiu şi pus pe şotii. Şi, uite-aşa, într-o zi, plimbându-se ei pe aleile pădurii de lângă oraş s-au cam îndepărtat de oamenii care le oferă adăpost şi hrană pe săturate.

Aleargă după frunzele aurii care cad din cer şi încearcă să le prindă între colţii lor albi şi puternici - nu le dă prin minte că jucăriile aurii cad din copacii pe care ei îi marchează cam de câte ori trec prin zonă. Clămpănesc in gol după frunze şi aleargă pe covorul gros care foşneşte sub lăbuţele lor puternice.

Tot alergând s-au trezit într-o poiană plină cu jucării aurii şi foşnitoare - se distrează pe cinste, alergându-se unul pe celălalt, vârându-şi boticurile printre jucăriile care zboară in jurul lor. Când, brusc, au auzit un sunet puternic. S-au oprit ca la comandă. Un alt sunet, ca un bubuit, s-a auzit din nou, mai aproape. Piper se străduieşte să se ascundă între jucăriile aurii. Îşi imaginează că nu-l vede bubuitorul şi-l îndeamnă pe Tedy să facă la fel. Nisipiul se conformează urgent, dar curiozitatea învinge şi îşi iţeşte capul dintre frunzele pe care le crede jucării lăsate acolo pentru distracţia lor. Priveşte in jur, dar nu vede nimic deosebit - doar jucării. Îşi dă seama că nu aude paşii prietenilor umani, şi nici glasurile. Se strâmbă puţin, a teamă, dar nu-i zice nimic lui Piper - îl ştie fricos (dar nu i-ar spune aşa vreodată!). Un alt sunet, şi mai puternic, se aude iar. Asta nu-i a bună, se gândeşte el - ştiind că după astfel de sunete ajunge să facă un adevărat duş şi nu-i prea face placere -  dar continuă să se arate curajos, pentru prietenul lui ascuns printre frunze.

- Tedy, ce e dincolo de noi?

Nisipiul aproape că priveşte cruciş.

- Pădurea, ce să fie?! Acolo trebuie să ajungem - stie că acolo le sunt prietenii.

- Nu-i pădurea, Teddy. Suntem prea inteligenţi pentru a crede că dincolo de noi e pădurea… Dincolo de noi începe infinitul, Tedy! Trebuie să ajungem la prietenii noştri.

- Păi, ce, ei sunt in infinit?!

- Nu ştiu, poate că fac parte din infinit, poate că sunt infinitul, dar trebuie să ajungem la ei.

- Şi cum facem asta? Tu îi mai simţi pe aproape? Haide, să-i căutam.

- Nu, nu-i mai simt, aşa că nu mă mişc de aici până nu îi simt din nou. Dacă ne caută - şi sigur ne caută - o să ajungem să ne căutăm reciproc, şi-o să ne învârtim in cerc, la infinit.

Piper îl cam bagă in spaimă, dar simte că are dreptate aşa că îşi ciuleşte urechile, îşi înalţă boticul in vânt şi rămâne in aşteptare, cu un mănunchi de frunze pe creştet. I se făcuse şi cam foame şi nu prea avea bunătăţi in jur - jucăriile aurii nu au niciun gust dintre cele cunoscute şi plăcute.

Exact in momentul in care îşi simte prietenii le aude şi glasurile: Tedyyyyy! Pipeeeer! O zbughesc amândoi in direcţia glasurilor, fericiţi nevoie mare, şi îşi promit reciproc să nu se mai aventureze departe de prietenii bipezi. Or face ei parte din rasa considerată a avea câinii cei mai inteligenţi din lume, dar… or mai fi şi excepţii. Amândoi sunt destul de inteligenţi pentru a-şi recunoaşte limitele.

₪₪₪

Jocul cuvintelor (193) - Tema: Dincolo de noi. Fotografia e preluată de pe blogul Cartim, unde Eddie găzduieşte Jocul cuvintelor.

₪₪₪

Nu sunt foarte sigură care e regula Jocului, in sensul că trebuie - sau nu - ca tema şi cele 12 cuvinte să formeze un singur text sau pot fi două: unul cu cele 12 cuvinte şi altul cu tema. 

De ce l-a îndrăgit câinele pe om. Citate favorite

Cu sute şi sute de ani in urmă, un câine trăia in pădure alături de urs. Ziua mergeau împreună la vănătoare şi se împăcau de minune, dar seara, când să meargă la culcare, pe câine îl apuca câteodată lătratul; şi azi aşa, mâine aşa, ursul îi spuse că nu-l mai poate suferi din cauza schelălăielii lui. In cele din urmă, câinele înţelese că nu mai era chip să trăiască sub acelaşi acoperiş cu ursul.

Întâlni o vulpe, îi istorisi necazul cu ursul şi ea îl pofti să locuiască in vizuina ei. Ziua totul mergea strună: şiretenia vulpii şi puterea câinelui îi făceau să vină acasă încărcaţi de vânat. Dar când să meargă la culcare, însă, auzindu-l pe câine cum latră, vulpea îi spuse:

- Nu-i bine ce faci! Dacă te aude lupul sau tigrul, vin glonţ aici şi ne ucid pe amândoi!

Sătul de cicăleala vulpii, câinele se gândi la un alt animal mai mic decât el, care să nu îndrăznească să-l bată la cap. Şi, din întâmplare, in pădure îi ieşi in cale un iepure.

- Ce spui, iepuraş, ţi-ar plăcea să vânăm împreună? îl întrebă câinele cel voinic.

Onorat, iepurele îi răspuse pe nerăsuflate că ar fi fericit de o asemenea tovărăşie, ziua şi noaptea. Şi merseră a doua zi împreună la vânătoare. Lângă el, iepurele se simţea parcă alt animal. Toate bune. Se ospătara in doi şi petrecură clipe frumoase. Dar, la culcare, când iepurele auzi ce tare latră câinele, o rupse la goană părăsindu-şi şi casă şi tot, de teamă că lătratul să nu atragă toate fiarele într-acolo.

Plictisit de toate animalele cu care încercase să-şi ducă zilele, se opri într-o bună zi la casa unui pădurar:

- Ma primeşti, bunule pădurar? îl întrebă câinele şovăielnic.

Şi ca să nu mai aibă supărare, îl anunţă că el e obişnuit să latre de câte ori are poftă, când e fericit şi când e trist şi mai ales de câte ori simte că se apropie vreo vietate de el.

- Sunt tare bucuros că vrei să trăieşti pe lângă casa mea! Ziua vom vâna împreună, şi seara am să-ţi pregătesc un culcuş minunat. Cât priveşte obiceiul tău de a lătra, e un bine pentru mine, căci mă vei anunţa de toţi oaspeţii care vor să ne viziteze; şi dacă-s buni îi vom primi cu bunătate şi dacă or fi răi, cu puşca.

- Rămân tot restul vieţii cu tine, omule! Tu nu eşti nici fricos, nici mofturos cum au fost toţi pe lângă care am trăit până acum, încheie câinele şi se gudură fericit de primirea pădurarului.

(din colecţia Poveşti nemuritoare (vol. 16) - poveste populară maghiara, Editura Vox 2000, Bucureşti, 2013)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Necuvântătorul, de Khalil Gibran. Citate favorite

Khalil Gibran (06.01.1883 - 10.04.1931)

Khalil Gibran (Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran) a fost (este!) prozator, poet şi eseist libanez. S-a născut la 6 ianuarie 1883 după unii biografi (cum ar fi Barbara Young) sau 6 decembrie (cum zice Mikhayl Nu’ayme) in localitatea Bisharri, Liban. A fost descendentul unei vechi familii creştine maronite.

Am ales, pentru prima ediţie a jocului Citate favorite găzduit de Zinaida,  “Necuvântătorul”, de Khalil Gibran, din culegerea O lacrimă şi un zâmbet, apărută in anul 1914.

Jocul are sloganul Click & Comment Monday! ☺ Aflaţi pe blogul Zinei despre ce e vorba.

Odată, pe-nserat, cu mintea tulburată de valul atâtor searbede gânduri ce nu le putusem domoli ziua-ntreagă, am pornit agale pe străzi, fără ţintă, ajungând la marginea oraşului […] Am zărit un câine ghemuit in ţărâna de culoarea cenuşii, cu trupul slab plin de răni, aproape un schelet mistuit de boală. Deodată s-a ridicat, clătinându-se pe picioarele-i subţiri, aţintind in zarea înroşită la apus ochii lui mari şi trişti, in care se cuibărise disperarea. […] M-am apropiat încet de el, gândindu-mă cât de mult aş fi vrut să-i vorbesc in limba lui, să-i spun ceva, orice, care să-l îmbărbăteze şi să-i aline durerea. Dar el s-a speriat şi s-a tras înapoi, tremurând pe picioarele-i slabe, aproape paralizate de boală, înclinându-şi gâtul ca un fir de aţă. S-a uitat la mine, cerşindu-mi mila şi poate chiar un strop de duioşie; o privire care aproape vorbea, mai pătrunzătoare ca orice rostire omenească […] Când mi-am aninat ochii in ochii lui jalnici, m-am cutremurat din toată fiinţa, de parcă un prieten mi-ar fi spus cele mai tulburătoare cuvinte, la ceas de restrişte. Le auzeam aievea:

S-a sfărşit, prietene, tot ce-am îndurat din partea oamenilor şi-am suferit, ros de chinurile bolii. Du-te şi lasă-mă-n pace, să sorb cele de pe urmă raze ale soarelui, căci am scăpat de ticăloşia semenilor tăi, de cruzimea lor nemăsurată. Ţărâna in care mă întorc e mai primitoare decât inima lor. […] Pleacă de lângă mine! Nu eşti altceva decât o fiinţă care nu cunoaşte dreapta judecată şi înţelepciunea. Eu sunt un animal prost, dar l-am slujit pe fiul lui Adam, păzindu-l cu credinţă şi dragoste. Am fost tovarăşul lui la bucurie şi la necaz; mă intristam când se îndepărta de mine şi zburdam vesel când se întorcea. M-am mulţumit întotdeauna cu resturile de la masa lui, cu oasele albe pe care mi le arunca pe jos. Şi totuşi, când am îmbătrânit, iar bolile şi-au înfipt colţii in carnea mea, m-a lovit şi m-a alungat de la casa pe care-am păzit-o, aruncându-mă-n drum ca pe o jucărie pentru copiii răutăcioşi din uliţă.

Sunt un biet animal slab, dar am găsit o asemănare între mine şi fraţii tăi care ajung şi ei într-o stare jalnică, atunci când îi lasă puterile şi le seacă averile. Eu sunt ca şi soldaţii care apără ţara la tinereţe, iar când îmbătrânesc cultivă pământul, până soseşte iarna vieţii, când sunt îndepărtaţi şi uitaţi de cei mai tineri. Mă asemăn cu o femeie frumoasă ce bucură inimile când e in floarea vieţii, ce-şi petrece nopţile veghind, când devine mamă şi se ofileşte de-atâta amar, când îmbătrâneşte, transformându-se într-un obiect dispreţuit de toţi… Ah, cât de ticăloşi şi de cruzi sunteţi voi, oamenii!...

Privirile lui vorbeau, trezind ecouri prelungi in sufletul meu, încovoiat sub povara milei pentru necuvântător. Când a închis ochii m-am îndepărtat in tăcere, să nu-l tulbur.

(din cartea “Aripile frânte”, Ed Minerva, Bucureşti 1989)

De ce câinii și pisicile nu mai sunt prieteni. Bună dimineața Soare!

Un cuplu avea un minunat inel de aur. Nu știau oamenii că inelul este unul fermecat și l-au vândut într-o zi, pentru foarte puțini bani. Din momentul în care au vândut inelul au început să căștige tot mai puțin, devenind din ce în ce mai săraci - atât de săraci încât nu mai aveau cu ce-și hrăni câinele și pisica.

Câinele, cu mirosul lui foarte dezvoltat, a reușit să afle locul unde era inelul și i-a propus pisicii să plece și să-l ia din scrinul unde era păstrat pentru ca stăpânii să aibă ce să le dea de mâncare.

Zis și făcut. Pisica a prins un șoarece și acesta a făcut o gaura în scrin și a scos inelul; pisica a luat inelul și împreună cu prietenul ei, câinele, au pornit spre casă.

Pisica, sărind de pe acoperiș pe acoperiș, din pom în pom a ajuns acasă mai repede decât câinele, care putea numai să alerge. Le-a dat inelul stăpânilor și aceștia i-au oferit o mulțime de bunătăți și mult au răsfățat-o. Când a ajuns și câinele, obosit, stăpânii nu l-au tratat cu aceeași atenție. Supărat, câinele n-a iertat egoismul de care a dat dovadă pisica și de atunci câinii și pisicile n-au mai fost niciodată prieteni.

Fotografia aceasta contrazice povestea. :)

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Poveste despre iertare. Bună dimineața Soare!

De ce e bună iertarea…

Un om stătea liniștit la masă, ospătându-se cu poftă din felurite bucate aburinde. La picioare s-a așezat câinele său. Privind spre ochii omului, câinele își spunea: Dă Doamne să mănânce cu poftă stăpânul meu și, după ce s-o sătura, să-mi dea și mie o bucățică!

În acest timp, s-a apropiat și pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă și gudurându-se pe lângă el, își spunea în sinea ei: Dă Doamne să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!

Câinele aștepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunatatea stăpânului său. Pisica, însă, pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulțumească numai cu ceea ce ar fi primit.

Așa se întâmplă, uneori, și în viață. Unii dintre cei care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli și devotați, răbdători și sinceri cu prietenii. Alții, însă, sunt asemenea pisicii: mereu cu un zâmbet și cuvinte dulci pe buze dar cu răutate în suflet, așteptând doar prilejul să fure și să profite.

Când ai în preajma ta prieteni adevărați, bucură-te pentru ei și pentru prietenia voastră; când vezi, însă, că de tine se apropie și cei asemenea pisicii, nu-i goni și nu te purta cu ei așa cum ar merita, ci încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci și pe ei mai buni.

Suferi de pe urma unui om rău? Iartă-l, ca să nu fie doi oameni răi! poate că ar zice Soarele, care pe toți ne încălzește.

Dacă dorești să participi, în fiecare luni, publică pe blogul tău, un articol (video, text, imagini) cu această temă și dacă vrei să-l împărtășești cu noi  înscrie articolul la "Bună dimineața Soare!" pe blogul Iulisei.

Iubire neconditionata

www.hoshinavi.com

Traia candva un om care a infruntat toate greutatile vietii si a parcurs cu dragoste toate caile lumii Maya (lumea iluziei, cum e numita in unele legende orientale) si a ajuns la poarta Nirvanei (cume e numit Raiul in Orient). Acolo il astepta un Gardian care i-a pus mai multe intrebari si l-a supus la mai multe teste. Omul avea raspunsurile corecte si toate testele le-a trecut cu succes. In Cartea Vietii Gardianul nu gasea decat fapte bune inregistrate, puritatea sufletului, curatenie si a constatat ca omul era demn sa paseasca pragul Nirvanei, cand aude un latrat.

- Ce-i asta? se mira Gardianul, privind spre picioarele omului.

- E cainele meu, prietenul care m-a insotit cu credinta pe calea vietii si mi-a fost alaturi la bine si la greu.

- Doar n-ai de gand sa-l iei cu tine! se arata uluit Gardianul.

- Ba da; nu-l pot lasa singur dupa ce el m-a insotit pretutindeni aratandu-mi dragoste. E prietenul meu cel mai bun.

- Dupa o viata in care ai facut totul bine si ai ajuns la poarta Nirvanei vrei sa abandonezi totul pentru un caine?! Cainii nu pot intra in Nirvana, trebuie sa il lasi aici.

Chiar si cainele si-a rugat stapanul sa il abandoneze si sa-si urmeze calea, multumindu-i ca l-a hranit, l-a iubit si i-a fost alaturi. Omul, profund mahnit, il riveste pe Gardian in ochi si zice:

- Daca trebuie sa-mi parasesc prietenul pentru a intra in Nirvana aleg sa ma intorc in lumea suferintei alaturi de prietenul meu.

Si a plecat omul, urmat de catelul credincios, dar in orice directie s-ar fi indreptat, oricat ar fi ocolit, tot la poarta Nirvanei ajungea.

- Ce inseamna asta? intreaba cu uimire, privind cerul.

Gardianul ii apare din nou, zambind cu dragoste.

- Tocmai ai trecut ultimul test - ii spune. Refuzand sa intri in Nirvana singur ai depasit ultima bariera ce era intre tine si Nirvana.

O alta adaptare dupa o poveste din “Legea iubirii” (The Law of Love & Its Fabulous Frequency Of Freedom), de Jasmuheen  - nascuta in 1957, cu numele Ellen Greve)

Un om şi câinele lui - poveste cu morală

Un om îşi plimba liniştit câinele. Brusc, un scrâşnet de fiare. Priveşte omul in jur dar nu vede nimic şi îşi continuă drumul. Iarba părea mai verde, cerul mai albastru şi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard din marmura - pe care nu îşi amintea să-l fi văzut până acum. Au ajuns la o poartă minunat lucrată, încrustată cu perle şi pietre preţioase care străluceau sub razele de soare. Un om şedea in faţa porţii.

- Te rog, spune-mi unde ne aflăm.

- La poarta Raiului - răspunde cel din faţa porţii.

- Putem primi puţină apă?

- Bineînţeles, intră şi vei primi.

Omul încearcă să păşească, urmat de câine.

- Scuze, dar animalelor nu le este permis accesul.

- Dar e prietenul meu; de ce nu poate intra?

- Pentru că animalelor le este interzis accesul.

Omul decide să renunţe la apă. Îşi ia câinele şi porneşte mai departe. Tot mergând, pe un drum care arată altfel acum, ajung lângă o poartă modestă, din lemn, fără gard. Lângă aceasta era rezemat un om care citea dintr-o carte.

- Putem primi puţină apă? întreabă omul.

- Bineînţeles, cu plăcere. Intraţi şi beţi pe săturate.

Cei doi au intrat şi au băut apă rece de la fântână până şi-au potolit setea; câinele a băut din castronul aşezat lângă fântână.

- Mulţumesc - spune omul care plimba căinele. Unde ne aflăm?

- In Rai - le răspunde portarul.

- Am mai trecut pe lângă o poartă şi am mai vorbit cu un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea in Rai...

- Te referi la strada aurită şi la poarta cu perle? Acolo e intrarea in iad.

- Şi nu vă deranjează că se folosesc de numele vostru?

- Nu - răspunde portarul, zâmbind. Noi suntem bucuroşi că ei păstrează pe toţi aceia care sunt gata să-şi părăsească prietenii, să îi lase afară.