Dilema lui Heinz, de Lawrence Kohlberg

Lawrence Kohlberg (25.10.1927-17.01.1987) a fost un psiholog american care a creat Stadiile de dezvoltare morală avansate. In studiile sale s-a folosit, exemplificativ, de povești precum cea pe care o relatez mai jos (poate nu tocmai cu fidelitate) și care e cunoscută cu titlul Dilema lui Heinz (1950), prin care psihologul încearcă să arate felul în care indivizii își justifică acțiunile dacă s-ar afla in dileme morale similare:

Soția lui Heinz era pe moarte. Exista un singur medicament care ar fi putut să o salveze. Era un medicament descoperit recent de un farmacist din oraș. 

Producția medicamentului era scumpă și farmacistul cerea de zece ori prețul de producție. El a plătit 200 de dolari pe substanța activă și cerea 2000 de dolari pentru o doză mică de medicament.

Heinz a împrumutat bani de la toți cunoscuții săi, dar a reușit să adune numai jumătate din sumă, 1000 de dolari. I-a spus farmacistului că soția lui moare și l-a rugat să îi de-a medicamentul pentru suma strânsă, urmând să-i plătească diferența mai târziu. Farmacistul a fost categoric: Nu; eu am descoperit medicamentul și intenționez să fac bani pe seama acestuia.

Heinz, disperat, a spart laboratorul farmacistului și a furat medicamentul care ar fi salvat-o pe soția lui.

Ar fi trebuit să facă Heinz asta? De ce da sau de ce nu?

Dilema lui Heinz e un exemplu folosit frecvent în etică și morală și, in aceeași idee, există și alte versiuni: dilema feroviarului sau dilema prim-ministrului - aceasta din urmă e ecranizată in primul episod din serialul Black Mirror.

Teoria lui Kohlberg arată că justificarea pe care o oferă fiecare participant la un test despre etică și morală este importantă. Și, dintr-un punct de vedere teoretic nu contează ce ar fi trebuit să facă Heinz.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/mohamed_hassan-5229782/

Despre ganduri. De la tibetani citire. CF

Mai ales în cazul meditației se recomanda, dar ideile pot fi considerate valabile în foarte multe momente. Altfel spus: gândurile copleșitoare, haotice etc. pot fi ordonate atunci când nu încercăm să le forțăm.

Pentru liniștea minții trebuie oprit fluxul gândurilor - pentru cei care vor să mediteze e valabil, pentru cei care vor să găsească soluții bune la unele probleme, pentru cei care vor să adoarmă repede după ce s-au așezat pentru somn, pentru cei care vor să învețe ușor etc..

Creierul răspunde imediat la stimuli și gândurile se înmulțesc, se ramifica necontrolat. E necesara inhibarea acestei produceri continue de gânduri, prin vigilență mentală. Când meditezi, imediat ce se conturează un gând ii tai firul, îl lași să treacă (precum trece o mașină prin fața ta - o vezi, o lași să treacă, nu te gândești la ea, nu alungi gândul că tocmai ai văzut-o), nu încerci să-l ignori prin a te gândi la altceva sau refuzând să te gândești... La un moment dat devii conștient de gândurile care se succed și care sunt atât de numeroase încât șirul lor pare interminabil. Aceasta înseamnă cunoașterea gândurilor care, in context, înseamnă cunoașterea dușmanului (care nu-i dă pace minții, care nu lasă omul să mediteze, să doarmă etc.). In acel moment gândurile sunt văzute, ca un film cu o droaie de cadre neesențiale pentru care nu ne obosim atenția. Spiritul trebuie lăsat liber. Când încerci să alungi gândurile (gândidu-te că asta faci!) spiritul se tulbură și s-a dus cu liniștea minții. 

Daca spiritul este destins, el atinge liniștea. Daca apa nu e agitata, ea devine limpede. (Gampopa sau Tsong-Khapa - nu e sigur cine e citat).

Când spiritul e lăsat în condiția sa primordială, nemodificată, Știința strălucește;

Când această condiție e menținută, comparabilă in calmul său cu unda egală a unui râu,

Este atinsă Știința in plenitudinea sa.

Abandonează în întregime dirijarea și formarea gândurilor;

Menține fără încetare liniștea spiritului. (Milarepa)

Când este limitat (tensionat), spiritul încearcă să rătăcească in fiecare din cele zece direcții,

Când e eliberat, el rămâne ferm și imobil.

Eu am ajuns să pricep că el este ceva tot atât de îndărătnic ca și o cămilă de corvoada. (Saraha).

Pentru a nu lăsa să prindă formă niciun fel de concept sau idee ce apare (in timpul meditației, dar nu numai) procedeul e de a rămâne indiferent la orice gând, lasandu-l să meargă cum vrea el, fara a cădea sub influența lui și fără a încerca să-l oprești. Lasa-ti spiritul să acționeze ca și propriul lui păstor și continuă să meditezi. (...) Gândurile vor înceta să se mai înalțe și spiritul va atinge starea de liniște pasivă și de concentrare asupra unui punct unic.

Citate din cartea Yoga tibetana, tradusă în românește de Mircea Iacobini, Ed. Sophia, Arad, 1993, pentru Citate favorite, jocul găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Când procedeele de inhibiție a gândurilor n-au fost întrebuințate fără a folosi facultatea de cunoaștere, ele au creat de îndată noi gânduri și meditația a fost împiedicată.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/pablochavesuy-41137808/

Amenințătorul deget arătător

Degetul arătător – numit și indice (sau index, din latină) – este cel mai autonom deget.

Omul începe să arate cu degetul în primele 8-10 luni de viață; dacă n-o face până pe la 18-20 de luni există motive de a se crede că respectivul are ceva probleme.

Gestul de-a arăta cu degetul este foarte important: e un semn că bebelușul și-a dezvoltat anumite abilități sociale și de comunicare. Întinzând degetul arătător (cu braț cu tot sau ba), bebelușul poate transmite un mesaj, poate atrage atenția și poate încerca să influențeze acțiunile sau reacțiile celorlalți spre ceea ce indică el. Pe măsură ce avansează în viață, omul ar trebui să cam renunțe la acest gest.

Pentru cei care studiază limbajul trupului sunt importante și pozițiile degetelor.

Arătarea cu degetul e un gest obișnuit și e folosit atât la indicarea a ceva într-o fotografie, de exemplu, cât și pentru sublinierea unei afirmații, dar în cele mai multe cazuri gestul pare agresiv și nepoliticos, ceea ce face ca persoana cealaltă să se simtă ca și cum ar fi admonestată și chiar amenințată – mai ales dacă degetul mare este ridicat, nu strâns în pumn lângă celelalte.

Degetul arătător ridicat și ținut nemișcat semnifică atenție; dacă e ridicat și pendulat stânga-dreapta, se substituie mișcării capului în sensul nu.

Aproape toate gesturile pe care le face omul cu degetul arătător drept (dacă e dreptaci) au conotații negative și inspiră sentimente negative (sentimente care nu-s doar frică, așa cum își imaginează sau își doresc cei care amenință cu degetul arătător). E un gest care exprimă agresivitate și dominare, impunerea unor reguli proprii, tradiții, inflexibilitate.

Fiind un gest mai mult sau mai puțin inconștient (reflex) unii îl folosesc să atragă atenția, să determine pe cineva să conștientizeze ceva (să bage la cap) și adaugă o greutate nedorită gestului făcându-l să pară și mai agresiv.

A arăta cu degetul către alți oameni este considerat nepoliticos, deoarece este un gest asociat cu alocarea vinei (a arăta cu degetul spre...). Arătând spre cineva, automat și fără consimțământul acestuia, îl facem subiect de cercetare. A arăta cu degetul spre cineva înseamnă a acuza, a amenința...

În anul 2020 era o modă printre șefii de stat și de guvern: apăreau la TV și păreau că împung sacadat, cu arătătorul, telespectatorii în piept sau în umăr spunându-le că de nu ascultă ce li se spune va fi vai de capul lor (nu acestea erau cuvintele, bineînțeles, dar așa se traduceau însoțite de acel gest stupid pe care experții în comunicare nu-l recomandă în general, și cu atât mai mult nu-l recomandă politicienilor care se adresează cetățenilor). Oamenii percep acest gest ca fiind agresiv, adesea simțindu-l ca și cum ar fi o înjunghiere. Or vrea unii să arate spre alții pentru a le aduce la cunoștință punctul lor de vedere sau pentru a indica o direcție, dar e un gest prea puternic.

Când cineva își închide palma (strânge celelalte degete sub index) și arată cu degetul arătător vrea să transmită autoritate, dar nu le iese tuturor (mai ales celor care arată de parcă au exersat gestul înainte de a-l face în public).

Degetul îndreptat împotriva cuiva, cu pumnul dedesubt, este acuzator; când pumnul e poziționat la stânga arătătorului drept (sau la dreapta celui stâng) este un gest amenințător. Când degetul mare este ridicat și arătătorul e întins gestul indică ostilitate într-un grad ridicat (zice Joseph Messinger în Dicționar Ilustrat al Gesturilor).

Un fost șef de stat, de curând, tot la televizor, și-a încheiat discursul printr-un gest cu degetul arătător, ca și cum lovea telespectatorii cu o nuia, rostind apăsat Dacă nu aveți grijă urmați voi – ceva de genu’, cu referire la agresivitatea unui stat din zonă. Acum, chiar de-am urma noi: de ce naiba amenință populația?! Ce poate face populația pentru a opri un război pe care-l vor unii?!

Un fel de concluzie. Gesturile făcute cu degetul arătător sunt universal ofensatoare și trebuie evitate cu fermitate (mai ales de politicieni la adresa cetățenilor).

În limbajul trupului, gestul e considerat a fi unul gen supra-alpha și cei care-l fac vor să dea impresia de autoritate, de putere, dar cel mai adesea efectul este unul contrar.

E un gest cu două tăișuri arătatul cu degetul: unii se vor supune la orice, de frică, dar alții e posibil să sară la gâtul autoritarului.

sursa foto:

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

Image by Clker-Free-Vector-Images from Pixabay

Despre aroganță în citate

Marea aroganță a Prezentului este să uite inteligența Trecutului (Ken Burns, regizor de film)

Singurul lucru mai periculos decât ignoranța este aroganța, ne anunța Albert Einstein.

Diferența dintre „încrederea în sine” și „aroganță” este destul de mică și mulți sunt aroganți fiind convinși că sunt „siguri pe ei”.

Nu confunda încrederea cu aroganța. Aroganța înseamnă să fii plin de tine, să simți că ai întotdeauna dreptate și să crezi că realizările sau abilitățile tale te fac mai bun decât alți oameni. Oamenii cred adesea că aroganța este o încredere în sine excesivă, dar este, de fapt, o lipsă de încredere. Oamenii aroganți sunt nesiguri și adesea îi resping pe ceilalți. Oamenii cu adevărat încrezători se simt bine cu ei înșiși și îi atrag pe ceilalți. (Christie Hartman, autoare, cercetător în științe comportamentale).

Tim Schneider (politician american) o spune hazliu: Încrederea este un costum frumos. Aroganța este același costum cu bretele, mocasini italieni și butoni aurii.

Înainte de a arăta cu degetul spre cineva trebuie să ne analizăm cinstit în ceea ce privește comportamentul nostru și relațiile cu ceilalți. Aroganța e o tendință... aproape naturală și toți am fost – sau am putea fi – mai mult sau mai puțin aroganți la un moment dat.

O zice bine Jean-Baptiste Massillon, episcop de Clermont (1663 -1742): Nu prea ni se întâmplă să ne întrebam, pe noi înșine, ce suntem în realitate; dar ne întrebăm necontenit ce cred alții că suntem. Și atunci... aroganța încearcă să-i convingă pe alții că ești mai mult decât cine știu ei că ești - pare că îl completează Bianca Frazier, autoare de texte motivaționale.

Un om arogant crede că este mult mai bun decât ceilalți; un om încrezător știe că este la fel de bun ca ceilalți.

Aroganța din partea celor merituoși este chiar mai ofensivă decât aroganța celor fără nici un merit: căci meritul în sine este ofensiv. (Friedrich Nietzsche)

Cât de grozavi ar fi unii oameni dacă nu ar fi aroganți. (Talmud)

Aroganța unor oameni face ca până și virtuțile lor să pară vicii (Dominique Bouhours, preot iezuit, eseist francez, 1628-1702)

Oamenii aroganți pot fi foarte vorbăreți și gălăgioși, dar și foarte tăcuți din fire.

În unele situații, dacă nu spui nimic, ești considerat anost; dacă vorbești, ești considerat impertinent și arogant. Este greu de știut ce să faci în acest caz. Întrebarea pare să fie dacă predomină vanitatea sau prudența ta. (William Hazlitt, eseist, filosof englez, 1778-1830)

Aroganței îi place să pară umilă în public, cum ar spune Toba Beta, scriitor indonezian, autorul cărții Master of Stupidity).

Un om arogant este în mare parte nesigur pe el și dorește întotdeauna să atragă atenția celorlalți, să-i domine, să aibă mereu dreptate și încearcă să-și impună opiniile. Omul încrezător în sine știe să asculte, își prezintă ideile dar nu încearcă să le impună, e suficient că este el convins de ele. Cel care are încredere în sine își recunoaște punctele slabe și lucrează la acestea; arogantul va face orice să îi contrazică pe ceilalți și nu își recunoaște greșelile, dând vina pe alții sau pe conjuncturi.

Aroganța este un amestec de impertinență, neascultare, indisciplină, grosolănie, asprime și o natură auto-asertivă. (Swami Sivananda, medic, yoghin, învățător spiritual hindus, 1887-1963)

Opusul smereniei este aroganța – credința că suntem mai înțelepți sau mai buni decât alții. Aroganța promovează mai degrabă separarea decât comunitatea. Apare ca un zid între noi și cei de la care am putea învăța. (John Marks Templeton, bancher, filantrop american, intre altele, 1912-2008)

Încrederea în propriile forțe este un proces interior, în timp ce aroganța se manifestă la exterior. Cei care se laudă – mai mult sau mai puțin subtil – cu cât de grozavi sunt ei, și au nevoie constantă de atenție și complimente, nu au o stimă de sine autentică. Stima de sine reală nu scade în funcție de critici sau insulte și nu crește în funcție de complimentele pe care le primește cineva. Stima de sine adevărată are o structură solidă, bazată pe echilibru, pe ceea ce individul încrezător știe deja despre sine, dar mai ales bazată pe simțul realității.

Nu lăsa aroganța să ți se urce la cap și disperarea în inimă; nu lăsa complimentele să ți urce la cap și criticile în inimă; nu lăsa succesul să ți se urce la cap și eșecul în inimă. (Roy T. Bennett, autor texte motivaționale)

La unii, aroganța ține loc de măreție, neomenia de fermitate și viclenia de spirit. (Jean de la Bruyere)

Abundența generează aroganță, spune un proverb argentinian, și cu cât un individ e mai „proaspăt îmbogățit” cu atât devine mai arogant. De aroganţa bogăţiei, nimic nu vă poate proteja – cu excepția morții și a satirei (Heinrich Heine, poet și prozator german, 1797-1856)

Închei cu un proverb arab: Aroganța este o buruiană care crește mai ales pe bălegar.

Postare pentru Citate favorite.

Crizele nu sunt utile

Cu ceva ani în urmă am citit într-o revistă cu pagini lucioase și multe reclame la te miri ce că sunt utile ceva crize din când în când. Nu crizele de bilă, de nervi sau stomac - unii zic că-s bune și-alea - ci crize de genul: pierderea locului de muncă, pierderea locuinței, moartea sau boala unei persoane dragi (exceptând exemplul cu locuința celelalte apăreau în revistă; pierderea locuinței e o criză, totuși). 

Mi-am amintit chestiunea citind despre schimbare pe blogul Suzanei, Floare de colț.

Crizele sunt utile. Afirmația e absurdă, din punctul meu de vedere, pentru că sunt crize fel de fel; unele crize pot fi utile, da - ceea ce înseamnă că și afirmația-titlu e la fel de absurdă. Cu mult mai multe cuvinte, în revista cu pricina scrie că o criză e cel mai bun catalizator al schimbării. Cei mai puternici catalizatori ai schimbării sunt crizele personale sau profesionale: moartea unei persoane dragi, o boală, un eșec în afaceri, pierderea jobului (textul pare a fi scris în romgleză). Sigur că nimeni nu-și dorește o criză (scria și-n revistă), dar atunci când are loc e momentul potrivit, cică, pentru o reevaluare a angajamentelor, a vieții etc.. Adică, o criză le poate schimba oamenilor viața. Sigur că da! Uneori în foarte rău - așa de rău că nu-și mai revin, unii. Și, culmea! Unora - poate celor mai mulți - le e bine așa cum sunt și nu vor schimbări, sau dacă vor schimbări nu vor să le facă având parte de o criză - nu vor crize care să-i oblige la schimbări. Scrie în revistă că nimeni nu-și dorește o criză dar dacă tot a dat peste tine e momentul să reevaluezi ce e cu adevărat important pentru tine, să reevaluezi angajamentele etc.. Depinde de criză, aș zice. Dacă-ți moare copilul sau se îmbolnăvește, ce reevaluezi? Satisfacția locului de muncă? O criză îi face pe oameni să își dea seama ce contează cu adevărat - scria pe foaia lucioasă. Cum îți dai seama ce contează cu adevărat când tocmai a murit persoana care conta cu adevărat: copilul, să zicem? Ce contează cu adevărat când copilul ți se îmbolnăvește și nu există tratament pentru boala lui sau e așa de scump încât numai un miliardar și l-ar putea permite? Cine are nevoie de-o astfel de criză pentru a-și da seama ce contează cu adevărat?

Ce-au scris ei, ca un fel de concluzie: În cele din urmă, crizele sunt re-amintiri că nu suntem omnipotenți sau nemuritori și că nu putem să ignorăm lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru noi. Obiectivele sunt importante fără îndoială dar ce te împiedică să miroși florile de pe marginea drumului?

Nu știu alții, dar sigur nu mi-ar arde să miros floricelele de pe marginea drumului când tocmai mi-am pierdut copilul (e o criză; nu?). Altfel spus, au amintit moartea și boala dar s-au „legat” doar de-o pierdere a locului de muncă sau altceva de gen și mă întreabă ce mă oprește să miros floricele. Apoi... fiecare reacționează în alt fel, la cea mai mică criză. Unii se sinucid că au picat un examen... Un text „motivațional” nu-l ajută pe potențialul sinucigaș - oamenii de lângă el îl pot ajuta în cazul în care contează cu adevărat pentru aceia; dacă nu... cei care rămân vor realiza cât de important a fost acel om pentru ei. Mare scofală.

O criză forțează oamenii să ia decizii - scriau acei oameni în revista lor: În timp ce unii oameni nu vor să își ia angajamente datorită (?!) sentimentului de captivitate pe care un angajament li-l imprimă, alții evită complet să își ia angajamente. O criză de cele mai multe ori va demola strategia de evitare a angajamentelor. Pierderea jobului sau un refuz de a fi promovat pot fi catalizatorul pentru a explora ce vrem să facem cu adevărat în viețile noastre. Poate că omul făcea la muncă exact ce-i plăcea!

O fi bine să ia cineva decizii doar pentru că e forțat de împrejurări?! Cine garantează că-s decizii bune? Sună de parcă ar fi obligatoriu să luăm decizii. Unii iau decizia de a nu lua nicio decizie - unde-i problema, în cazul că le e bine așa cum sunt?!

Și căsătoria e un angajament, și aducerea pe lume a unui copil... Altfel spus, dacă cineva își pierde locul de muncă va avea curaj să-și ia angajamentul unei căsătorii, nu va mai avea impresia de „captivitate”? (e doar un exemplu).

Crizele pot anula angajamente învechite: O criză în viața unei persoane este asemănătoare unei clauze de forță majoră într-un contract - toate prevederile inițiale sunt anulate datorită (?!) unor evenimente incontrolabile și neprevăzute. Este situația în care poți “re-negocia” relații sau angajamente având înțelegerea (?!) celeilalte părți.

Ups! Un „angajament învechit” ar putea fi o căsătorie: cineva își pierde locul de muncă, nu mai poate contribui la întreținerea familiei și hotărăște să plece, să nu fie o "povară"; celălalt suferă și, în „logica” textului la care mă refer, cel părăsit va fi forțat să-și reevalueze dorințele pentru propria viață - nu mai contează nici chiar faptul că acea căsătorie poate că era pentru cel părăsit ceea ce considera că îi e aproape la fel de necesar ca aerul. De moartea unei persoane dragi nu mai zic (că-i copilul acea persoană... uf, sigur scapă cei implicați de mai toate angajamentele învechite pentru că unii simt nevoia să fie singuri în astfel de momente). Ce se poate „re-negocia” în situații dramatice?

Crizele împing oamenii să-și golească agendele: Întâlniri de afaceri, deplasări în țară și străinătate, testări de produse, planuri de marketing, toate devin mult mai puțin importante când tu sau o persoană dragă ție suferă de o boală care necesită atenție.

Oh, da! Aici au ceva dreptate, dar sunt și oameni care nu renunță la „agende” pentru că există riscul să nu mai aibă cu ce plăti îngrijirea necesară, tratamente etc., așa că vor merge înainte și vor plăti pe cineva să aibă grijă de persoana dragă bolnavă și ei să câștige banii necesari tratamentului. Apoi, când ești bolnav, agenda se golește „de la sine”, de regulă - mai repede sau mai târziu (și când tu ești cel care câștiga cei mai mulți bani e nasol). 

Crizele te pot ajuta să ieși din capcana succesului. Aici se referă mai mult la pierderea locului de muncă: Foarte mulți oameni se simt captivi propriului succes. Un eșec la locul de muncă, deși fără îndoială dureros, poate fi și eliberator. Sunt tot mai multe persoane în domeniile financiar sau vânzări, care au succes deosebit și venituri generoase. Dar toate astea vin cu un preț: un consum de energie foarte mare, timp îndelungat petrecut pe drum sau departe de familie, boli profesionale, etc. Iar pentru faptul că miza “de pierdut” este atât de mare o renunțare voluntară este puțin probabilă.

De pe culmile succesului un om poate cădea rău de tot - își pierde locul de muncă din cauza unui accident în urma căruia rămâne paralizat de la brâu în jos. Eliberator eșec; ce să zic?! Unii și-au pierdut locurile de muncă în pandalie; dintre aceștia, unii s-au sinucis, alții sunt în depresie și unii la un pas de depresie - eliberator eșec, mai ales pentru cei care abia începuseră să aibă succes profesional sau în afaceri.

Crizele schimbă viețile oamenilor, dar nu toți au șansa - sau puterea - de a reevalua ce contează cu adevărat. De ce nu ar conta cu adevărat succesul în afaceri? Unii nu mai au nici timp suficient să „reevalueze”. Criza îi obligă pe oameni să facă alegeri - chiar și pe cei cărora le era bine.

În reviste prea se generalizează - părerea mea. E adevărat, când își pierd locul de muncă oamenii trebuie să aleagă: plătesc întreținerea sau mâncarea pentru copii? E clar: copiii contează cu adevărat (dar nu era nevoie de criză pentru a înțelege așa ceva). Le era bine cum erau dar, deh, a venit o criză, crizele sunt utile și oamenii trebuie să reevalueze.

Mie nu mi se par utile crizele. Prefer să aleg eu momentul schimbării, dacă cred că e necesară. O criză ar putea schimba în bine viața unui om, e adevărat, dar dacă are o astfel de criză un om care se simte bine în pielea lui, în viața lui, și criza îl copleșește?

**

Mandala e desenată în programul de pe site-ul:

https://mandala.mandalagaba.com/#DUw1Vi

Pentru cei interesați: după descărcarea imaginii mandala apare ușor diferită (detaliile nu se mai văd la fel de clar ca pe site-ul unde e realizată).

Experimente psihologice. Milgram, Zimbardo, Elliott.

Se spune că omul se naște bun și poate deveni rău. Unii afirmă că oamenii se nasc răi și învață să fie buni. Se mai spune că răul vine „din altă parte”, nu e în om, ci e un „rezultat al păcatului primordial”. Omul e o ființă sociabilă și se adaptează mediului înconjurător, se lasă influențat de majoritate etc.. Într-un mediu controlat timp îndelungat omul poate ajunge să fie prins într-o realitate deformată, în care abilitățile de a gândi critic să îi fie într-o mai mare sau mai mică măsură suprimate. Poate că sunt valabile toate teoriile (sunt mai multe decât cele enumerate aici), poate că niciuna. Câteva lucruri par certe: mizeria atrage mizerie, corupția atrage corupție și, în anumite circumstanțe, orice om (cu puține excepții) poate chiar să ucidă. La naștere, omul are și oarecare „moștenire genetică” ce-l poate predispune (dar asta nu înseamnă că se va întâmpla vreodată) la ceva sau altceva. Mediul în care se naște este foarte important - cu toate că există și „varianta” ca doi frați care provin dintr-un mediu identic să aibă în viață evoluții diametral opuse.

Omul învață din copilărie și să fie obedient. Unui copil mic (care e, totuși, la vârsta înțelegerii sensului cuvintelor), când îi spui „nu băga degetele în priză” exact asta va urmări să facă - obediența îi este (încă) străină. În copilărie, în adolescență - până la maturitate și chiar mai apoi - cei mai mulți aud deseori: „Să asculți de mama/tata/dna învățătoare/cei mari etc.”, „Nu-i voie aia”, „Trebuie să faci asta”, „Nu ai de ales...” și tot așa. Copiii care refuză să execute ceea ce li se cere vor fi numiți încăpățânați, vor fi considerați ca având „deficit de atenție” și cine mai știe ce și se va încerca „educarea” lor prin (aproape) orice mijloace. Copiii ascultători devin exemple „de urmat” pentru ceilalți, devin modele, arhetipuri. Pe scurt: omul, în general, este influențat de mediu, de conjuncturi, de ceilalți oameni. Sunt de notorietate câteva experimente care au arătat gradul de obediență al oamenilor, gradul de acceptare al conformismului social/de grup (presiunea grupului este, în cele mai multe cazuri, foarte mare) ș.a.

Experimentul Milgram

Încercând să-și explice ororile nazismului (motivațiile celor care au comis atrocități), psihologul american Stanley Milgram, a vrut să afle până unde merge obediența față de autoritate și autorități oricât de abuzive și absurde ar fi „cerințele”. Psihologul a imaginat experimentul pe baza conflictelor dintre influența unei autorități imperative - care nu poate fi refuzată, ca regulă - și barierele ridicate de conștiința fiecărui om. Experimentul s-a desfășurat în anii 1961-1963 în cadrul Universității Yale.

Foarte pe scurt (pe larg sunt informații și pe internet), experimentul lui Milgram a constat în alegerea unui grup de oameni care să fie „profesori” (aceștia nu știau care-i treaba cu experimentul); mai era un grup al „elevilor”, elevi care urmau a fi pedepsiți prin șocuri electrice pentru fiecare răspuns greșit pe care l-ar da (aceștia erau „complicii” - cei care știau despre ce e vorba, fiind studenți de-ai lui Milgram) și un „experimentator”- o persoană îmbrăcată cu halat gri („uniforma” autorității), care era „autoritatea” de care ascultau „profesorii”. Șocurile electrice aplicate elevilor care greșeau creșteau în intensitate pe măsură ce răspunsurile erau greșite - fiind complici, acești elevi răspundeau intenționat greșit și profesorii aplicau șocuri. Experimentatorul insista să fie aplicate șocurile cele mai mari, sugerând că respectivul nu are de ales, trebuie să ducă experimentul până la capăt.

Milgram le-a spus colegilor să-i psihosociologi că pentru a intra în „starea agentică" (să execute ce le spune o altă persoană) oamenii trebuie să înțeleagă (să fie convinși de) două aspecte: persoana care dă ordine să fie percepută ca fiind calificată și având autoritatea de a acționa asupra comportamentului lor; al doilea aspect se referă la responsabilitate: persoana care primește ordinele să fie convinsă că responsabilitatea faptelor săvârșite în comun (ordin-executare) va fi asumată numai de „autoritate”. Atunci când „profesorilor” li s-a spus că vor suporta consecințele pentru rezultatele în urma executării „ordinului” niciunul nu și-a „electrocutat” „elevul”. Când li s-a spus că „experimentatorul” va răspunde pentru consecințe „profesorii” au apăsat butonul pentru electroșocuri deși știau că le fac rău celorlalți. Declanșatoarele de șocuri n-au fost cuplate la curent electric, dar „profesorilor” nu li s-a spus asta, evident. Dacă, din compasiune, „profesorii” refuzau să pedepsească „elevii” intervenea „experimentatorul”, cel care avea rol de autoritate absolută și transmitea un set de ordine diferite: 1. Vă rog să continuați. 2. Experimentul cere să continuați. 3. Este esențial să continuați. 4. Nu aveți de ales, trebuie să conținuați.

Fiecare participant a ales... Rezultatul testului? 65% dintre participanți („profesorii”) și-au chinuit „elevii” cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volți, în ciuda urletelor de durere ale respectivilor.

Atunci când s-a făcut intervenția numărul patru și subiectul insista că renunță experimentul se considera încheiat - era vorba despre un subiect „neobedient”.

Până la experimentele lui Milgram experții considerau că numai o persoană cu psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă ar putea face astfel de acte de sadism, nicidecum oameni fără antecedente penale sau de boală mintală (oameni din diferite categorii sociale au participat la experimente) dar cărora li s-a dat puterea și care erau presați continuu de o autoritate intransigentă în privința îndeplinirii ordinelor.

Au existat multe critici ale experimentelor, între care și aceea că au avut loc în condiții de laborator, ceea ce ar ridica unele probleme, având în vedere că o astfel de situație cam greu s-ar întâmpla în viața de zi cu zi. Părerea - nu unanimă - este că majoritatea oamenilor se supun unor constrângeri mult mai puțin importante (decât șocurile electrice) în viața de zi cu zi, fără a mima, măcar, împotrivirea sau fără a le trece prin cap că s-ar putea revolta/refuza.

Concluzia, deloc optimistă, este aceea că oamenii tind să îndeplinească aproape orice le spune o persoană căreia îi recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Această supunere la o autoritate legitimă este învățată încă din copilărie: cei mai mulți ascultă fără crâcnire de părinți, învățători, profesori, șefi etc.. Când aceștia nu sunt bine intenționați (sau greșesc profund, inconștient) apar problemele - de la cele personale la cele sociale.

Experimentul Stanford

Experții au analizat efectele posibile ale percepției puterii. Psihologul care a inițiat experimentul voia să afle și dacă violențele din închisorile americane erau provocate de o eventuală personalitate sadică a gardienilor sau erau rezultatul mediului din închisoare. În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo s-a gândit să investigheze ce se întâmplă atunci când un grup de persoane normale (clinic) este plasat într-un mediu ostil. Au fost aleși 24 studenți (pe care cercetătorii i-au considerat cei mai stabili psihic și mai sănătoși, preponderent caucazieni și din clasa socială mijlocie) - din 75 care s-au oferit - pentru a juca roluri de gardieni și deținuți în „închisoarea Stanford” - jumătate erau deținuți, jumătate gardieni, iar Zimbardo directorul închisorii. Pentru experiment a fost amenajată o mică închisoare la subsolul facultății: birou pentru gardieni, celule pentru deținuți - gardienii aveau condiții net mai bune. „Deținuții” au fost „arestați” din casă - fiind îndeplinite toate procedurile adevărate în cazul deținuților. Psihologul i-a instruit pe gardieni că pot recrea sentimentele din închisoare (senzația de plictiseală, frică, într-o oarecare măsură) - crearea senzației că viața deținuților depinde de voința gardienilor, deținuții putând fi lipsiți de intimitate, dar li s-a spus clar să nu dăuneze fizic deținuților. Gardienii au considerat că au toate drepturile și nu le-a luat mult până când au început să hărțuiască deținuții cu pedepse fizice, interzicerea utilizării toaletelor (forțându-i să defecheze într-o găleată aflată în celulă); le-au luat saltele, obligându-i să doarmă pe ciment; mai mulți gardieni au devenit extrem de violenți, având tendințe sadice. În ziua a doua, unii deținuți au blocat ușa și au refuzat să urmeze instrucțiunile gardienilor. La aproape trei zile de la începerea experimentului unul dintre deținuți a început să se comporte „nebunește” (și a durat ceva timp până când Zimbardo a înțeles că omul suferă cu adevărat și a fost eliberat). A mai clacat altul, mai apoi. "Gardienii" ajunseseră să supună "deținuții" la tortură psihologică. Mulți dintre "deținuți" au acceptat pasiv abuzul psihologic, fiind ușor hărțuiți și de acei "deținuți" care se opuneau "gardienilor". Experimentul programat să dureze două săptămâni s-a încheiat după șase zile (din cauza escaladării conflictelor), Zimbardo recunoscând peste ani că a mers foarte departe cu experimentul. „La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare și nu ca un psiholog” (ar fi spus el în 2008).

Concluziile experimentului. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ - e o altă concluzie la care au ajuns cercetătorii. Zimbardo a subliniat că împrejurările din detenție sunt, în general, foarte favorabile violenței.

Experimentul lui Asch

(au fost mai multe pe aceeași temă) - despre conformismul social. Psihologul Solomon Eliot Asch (cu contribuții de pionierat în domeniul psihologiei sociale) a încercat să afle cum (și cât) acționează presiunea grupului asupra individului determinându-i schimbarea comportamentului.

În linii generale, experimentul conformismului constă într-o testare a percepției. Sunt formate grupuri de nouă persoane (dintre care opt sunt „complici”) și li se prezintă participanților serii de planșe: o linie verticală (numită linie-etalon), iar cealaltă planșă cu trei linii verticale dintre care trebuie identificată cea care e identică liniei-etalon. Printr-o tragere la sorți trucată cel care nu știe scopul experimentului ajunge să-și spună părerea ultimul (sau penultimul). Primele două „sesiuni” se desfășoară firesc: și „complicii” și subiectul identifică în mod corect linia-etalon din grupul celor trei. În sesiunea a treia, „complicii” răspund intenționat greșit. Subiectul e nedumerit - știe răspunsul corect dar ezită să se pronunțe. Pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv neagă evidența și adoptă răspunsul eronat al celorlalți. Dintre cele 123 de persoane care au făcut parte din experimentul lui Asch numai 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și au ales să afirme exact ceea ce credeau. Asch a constatat că dimensiunea grupului nu modifică procentul celor care cedează presiunii majorității. Cei care cedau la presiunea grupului alegeau, totuși, răspunsul care se abătea cel mai puțin de la soluția reală și nu pe cea indicată de grup - alegeau compromisul, altfel spus. Dacă în grupul complicilor este introdusă o persoană cunoscută și apreciată, iar cel care coordonează experimentul aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape se dublează. Atunci când subiectul „naiv” are un aliat, conformitatea scade. Cu cât sarcina e mai grea cu atât conformismul e mai mare - în experiment, la un moment dat, cele trei linii semănau foarte bine cu linia-etalon, alegerea fiind mai dificilă. Pe de altă parte, când participanților li s-a permis să răspundă în privat (restul grupului necunoscând răspunsul lor) conformitatea a scăzut - presiunea grupului e mai mică și influența normativă nu e la fel de puternică deoarece nu există teama de respingere din partea grupului.

Odată controlată majoritatea subiecții „naivi” se vor conforma, în cea mai mare parte a cazurilor, adoptând părerea grupului.

Suntem dependenți informațional - când nu ne putem baza pe propriile simțuri apelăm, de regulă, la reperele oferite de ceilalți - și suntem dependenți normativ - dacă vrem să facem parte din grup trebuie să acceptăm normele grupului. Grupul are o voință mai presus de voința indivizilor - ceea ce nu e întotdeauna benefic.

Experimentul făcut de Jane Elliott: ochi albaștri - ochi căprui

Realizat prima dată în 1968, și nu în sens de experiment, a arătat că aspecte nesemnificative ale ființei umane pot fi percepute că fiind esențiale în aprecierea oamenilor.

Se întâmpla în 5 aprilie 1968, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King Jr.. Un elev de clasa a treia dintr-un orășel mic din Iowa, SUA, unde nu exista populație de culoare, și-a întrebat profesoara de ce l-au împușcat pe acel „rege”. Jane Elliott, profesoara în cauză, cu două luni înainte - conform unui obicei din școlile americane - îl declarase pe activist drept unul dintre eroii lunii, adică un model de urmat pentru elevii pe care-i îndruma. Neștiind cum să răspundă la întrebare cât mai pe înțelesul copiilor s-a inspirat dintr-o rugăciune a indienilor Sioux: O, Mare Spirit, ferește-mă să judec alt om dacă nu am mers măcar o milă în mocasinii lui, și a inventat un exercițiu.

A împărțit elevii - care erau toți albi - în două grupe: cei cu ochi albaștri, cei cu ochi căprui (ceilalți au fost „repartizați” în grupa cu cea mai apropiată nuanță de a ochilor lor). Profesoara era figura autoritară; ea a încurajat ideea de superioritate a celor cu ochi albaștri susținând că ochii albaștri sunt semnul inteligenței superioare, motiv pentru care cei cu ochi albaștri merită anumite privilegii și acești copii au fost încurajați se dezvolte o atitudine discriminatorie față de colegii lor cu ochi căprui. La un moment dat, copiii cu ochi albaștri au dezvoltat un comportament agresiv față de cei cu ochi căprui, iar cei cu ochi căprui („rasa inferioară”) a manifestat sentimente negative de frică și chiar de nemulțumire privind propria persoană. Notele obținute la anumite teste de verificare au scăzut în cazul copiilor „inferiori” și au crescut în rândul celorlalți. După un timp, profesoara a inversat rolurile: cei cu ochi albaștri erau „inferiori”, cei cu ochi căprui erau „superiori” primilor. Notele și comportamentul s-au modificat în consecință. Acei copii care au fost dezavantajați în primele zile și-au asumat imediat rolul opresorilor.

Această lecție a fost una despre ce poate face discriminarea chiar și într-un interval de timp scurt. Concluziile specialiștilor: e suficient un anumit context social pentru ca prejudecățile, stereotipurile să se manifeste în aproape orice individ; în relațiile superior-subordonat (profesoara reprezenta autoritatea în acest caz) la majoritatea subordonaților e previzibilă apariția unei obediențe aproape totală; unele mici diferențe pot declanșa prejudecăți în fiecare individ; așteptările - pozitive sau negative - cu privire la abilitățile unei persoane pot influența performanțele celui în cauză;

Teoria ferestrelor sparte

Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează. James Q. Wilson, profesor de științe politice la Universitatea California, și George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, New Jersey au publicat în anul 1982 în revista The Atlantic Monthy, un articol privind teoria ferestrelor sparte. Au pornit de la o observație: dacă o clădire are geamuri sparte care nu sunt repede înlocuite în scurt timp acea clădire va fi vandalizată total. Teoria lor (foarte criticată în ultimul timp în S.U.A.) e bazată pe un experiment realizat de Philip Zimbardo în anul 1969. Acesta a lăsat două mașini identice, fără plăcuțe de înmatriculare, cu portierele deschise, în Bronx (cartier sărac din New York, cu infracționalitate ridicată) și în Palo Alto (o zonă bogată din California, cu infracționalitate scăzută). În Bronx, mașina a fost devastată în câteva zile; în Palo Alto a rămas intactă o săptămână, ceea ce l-a determinat pe Zimbardo să spargă un geam, să îndoaie pe alocuri caroseria, creând impresia clară de mașină abandonată - locuitorii din Palo Alto s-au comportat acum ca și cei din Bronx.

Teoria ferestrelor sparte a fost dezvoltată în strictă legătură cu fenomenul infracțional dar poate fi - și este - aplicată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în științele sociale etc.. E o teorie care se poate aplica în aproape toate domeniile vieții de zi cu zi. Omul este influențat de mediul în care trăiește. Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat.

Între altele, teoriile de mai sus arată cât de ușor pot fi manipulați oamenii de cineva care știe pe ce „butoane” să apese.

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Frica de boală și obsesia pentru sănătate

Ne putem întreba dacă societatea noastră, atât de avidă de sănătate perfectă și de risc zero, nu contribuie la generarea mai multor frici ca altădată în legătură cu boala. 

(Michel Lejoyeux, Vaincre sa peur de la maladie, Paris, 2002)

Orice om care gândește vrea să fie sănătos, își ia măsuri de precauție să nu se îmbolnăvească de te miri ce, dar e conștient că există riscul să se îmbolnăvească oricând, oriunde. Orice om sănătos la cap se teme să nu se îmbolnăvească de la produse alimentare expirate sau inadecvat depozitate, se teme să nu se îmbolnăvească de la clorul din apa potabilă sau poluanții din atmosferă... E firesc ca omul să se teamă de boală, dar când această teamă ajunge să-i controleze viața în cele mai mici amănunte e cazul să se întrebe dacă nu trebuie să vadă un specialist în tulburări psihologice.

Preocuparea pentru sănătate, dorința de a fi sănătoși sunt firești, sunt reacții raționale date de necesitatea de a evita durerea și de dorința/instinctul de supraviețuire, dar când această preocupare devine frică excesivă și irațională e vorba despre un caz de nosofobie (nozofobie), care e diferit de ipohondrie (hipocondrie). Ipohondrii pot dezvolta și nosofobia.

Nosofobie vine din greacă: nosos = boală, phobos = frică = frică de a se îmbolnăvi. Nosofobia este frica irațională de-a avea o boală specifică, fatală. Ipohondrii sunt obsedați de ideea că ei sunt deja afectați de o boală gravă pe care medicii nu au reușit, încă, să o diagnosticheze. Nosofobii nu se tem că au deja boala, ci se tem să n-o facă; ei se feresc să meargă la medic – de teamă că li se va confirma boala – ipohondrii, în schimb, sunt mai mereu la medic și cer să li se facă analize peste analize. Deși pentru nosofobi orice simptom ar putea fi semn al unei boli mortale ei evită cu orice preț să meargă la medic pentru că trăiesc o frică exacerbată de-a descoperi că au o boală gravă sau mortală, preferând să trăiască fără a ști sigur. Din păcate, pe măsura ce îmbătrânesc, șansa de a dezvolta o boală mortală crește dar ei tot vor refuza să meargă la medic. Deși în prezent există întotdeauna posibilitatea de a dezvolta o boală gravă – chiar mortală – nivelul de teamă cu care se confruntă nosofobicii este excesiv, dar persoana nu poate controla această frică, adică nu poate împiedica apariția sentimentelor de anxietate, gândurile și credințele care sporesc această anxietate.

Nosofobia este mai frecventă la oamenii care au activități strâns legate de un mediu în care se tratează bolnavi sau de cele în care se îngrijesc persoane, dar și la studenții din domeniul sănătății pentru că unele patologii pot provoca impresii puternice în mintea unor persoane.

Cauza specifică a unei fobii, în general, e complicat – spre imposibil – de aflat. Se presupune că ar putea fi o dispoziție genetică ce e combinată cu trăirea unor experiențe traumatizante. Factori de risc pentru dezvoltarea nosofobiei: o experiență traumatizantă (moartea unei persoane iubite de o boală gravă, de exemplu, care ar putea fi o cauza suficientă pentru declanșare), expunerea la niveluri ridicate în mass-media despre boli și riscurile de a contacta boli; epidemiile globale majore; expunerea în mod constant la mediile în care boala este ceva comun (spitale, case de îngrijire medicală, centre de sănătate).

Nosofobia pare mai frecventă în rândul studenților și a cercetătorilor care petrec mult timp cercetând boli specifice. Mai e numită și „boala studentului la medicină”.

Frica de microbi. E numită și misofobie, germofobie, bacilofobie, bacteriofobie, verminofobie. E o frică patologică de bacterii, de mizerie, de contaminare, altfel spus. E o frică intensă de orice microorganisme (virusuri, fungi, bacterii, germeni, paraziți). Toți oamenii se tem să nu contacteze o boală, dar cei care suferă de această frică vor avea palpitații sau vor simți că nu mai au aer, vor avea senzație de greață și se vor teme că-și pierd controlul, iar frica de contaminare îi va face să tremure atunci când sunt în mediu „nesteril”. Unele persoane se pot teme de orice înseamnă microorganism sau mizerie, altele pot avea o fixație pe anumite microorganisme. Cel care se teme de microbi se spală des pe mâini, se dezinfectează, dezinfectează obiecte, evită să atingă orice poate avea microbi. Informațiile din mass-media, care accentuează ideea rezistenței la antibiotice a unor microorganisme care pot pune viața în pericol, filmele despre epidemii și pericole biologice, creșterea varietății de produse pentru igienă sunt factori de risc și conduc la creșterea numărului de cazuri „fobice”. În plus, cercetătorii au observat că igienizarea extremă poate conduce, în cazul copiilor – mai ales – la dezvoltarea de alergii și că practicile de curățenie extremă par a contribui la răspândirea infecțiilor rezistente.

Frica de microbi poate fi întâlnită și la ipohondri dar, în general, e o frică specifică. Ca și în cazul nosofobilor, germofobii pot ajunge în situația de a evita cabinetul medical / stomatologic de teama contaminării „cu ceva”, ceea ce le pune în pericol sănătatea.

Aceste fobii, netratate, pot duce la izolare socială, tulburări anxioase și chiar la depresie.

Frica de ace, tripanofobia. E frica extremă și irațională de acele utilizate în procedurile medicale (injecții, vaccinuri, branule, perfuzii etc.). Mulți oameni prezintă un anumit grad de disconfort în legătură cu astfel de proceduri dar cei cu tripanofobie au un grad de anxietate atât de ridicat încât ajung să evite astfel de proceduri medicale, ceea ce poate fi riscant pentru sănătate. Dacă sunt forțați să se supună – fără a se ține cont de fobia lor (despre care unii nici nu știu că o au, și li se pare „o glumă” teama lor de ace) – există riscul ca aceștia să intre în colaps. În general, copiii se tem de ace, dar și mulți adulți, și în unele cazuri frica este foarte severă. Tripanofobia are diferite grade, dar și la cei cu un grad mai scăzut de frică e suficient să vadă un cadru medical indispus de „fițele” lor pentru ca frica să crească în intensitate și simptomele fizice să apară: dificultăți de respirație, creșterea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac, senzație de gură uscată, transpirație excesivă, amețeală (și chiar leșin); se naște în om dorința intensă de a evita și de a fugi din situația respectivă. În cazurile în care gradul de anxietate e foarte ridicat pot apărea atacurile de panică. Cei care suferă de frica de ace vasovagală leșină când văd o seringă.

Obsesia pentru o alimentație sănătoasă, ortorexia. Ideea că „suntem ce mâncam” îi trimite pe mulți direct în boală – încet dar sigur, în timp ce ei își doresc să moară sănătoși. Grija pentru sănătate e firească, dar de la un punct încolo devine obsesie. Mulți au devenit obsedați de ideea că trebuie să „mănânce natural, curat”, fără E-uri, fără carne „umflată” cu hormoni etc.. Sigur că există alimente „nesănătoase”, dar de aici până la a ajunge la obsesie ar trebui să fie cale lungă. Propaganda pentru „alimentație sănătoasă”, pentru „un corp de vis”, pentru „tinerețe fără bătrânețe” aduce bani mulți unora și îi distruge pe cei care nu reușesc să mențină un echilibru în alimentația lor. Ortorexia e la fel de periculoasă ca anorexia sau bulimia. Anorexicii sunt obsedați de cantitate, ortorexicii de calitate. Bulimicii înghit o mare cantitate de alimente în timp foarte scurt apoi își provoacă vărsături, își administrează laxative sau depun un efort fizic intens.

Cei obsedați de „alimentația sănătoasă” pot ajunge la panică atunci când nu pot mânca așa cum le-a intrat lor în cap că e „bine” și „sănătos”; sunt obsedați de calitatea hranei și dezvoltă o fixație patologică pentru tot ce e „hrană curată”, ajungând să petreacă mult timp citind etichetele produselor, eliminând rând pe rând o mulțime de alimente din alimentație, cheltuind sume tot mai mari pentru ceea ce ei numesc „produse bio”. A mânca, pentru ei, va ajunge mai mult un chin, când ar trebui să fie o plăcere. Ortorexicii sunt și ei în pericol să ajungă izolați social pentru că la un moment dat vor refuza să mănânce pe unde sunt invitați dacă mâncarea nu e „curată” și vor continua prin a-și aduce cu ei alimentele „sănătoase”, plus că vor turui continuu, oriunde au ocazia, despre alimentația sănătoasă și despre „dietele sănătoase”.

În general, comportamentul demarează din dorința de a deveni mai sănătos (cel mai des din dorința de a pierde în greutate, dar se ajunge la obsesia pentru hrana „curată”). Gândirea obsesivă cu privire la alimente și mâncatul restrictiv poate da iluzia unui sentiment de control asupra complexității propriei vieți. Atunci când devii obsedat că trebuie să mănânci – neapărat! - la ore fixe, că trebuie să mănânci după reguli stricte (pentru a reuși să rămâi sănătos) nivelul hormonilor de stres crește și digestia nu mai e una bună, iar o digestie rea poate conduce, pe termen lung, la balonare, reflux și alte probleme intestinale.

Obsesia de a restricționa carbohidrații din alimentație, carbofobia. Carbohidrații sunt folosiți de organism pentru a fabrica glucoza (glucoza e transformată în energie) și sunt esențiali pentru buna funcționare a organismului și principala lor funcție este să furnizeze energie organismului; au rol important în funcționarea sistemului nervos central, a sistemului muscular și contribuie la buna funcționare a zonei gastro-intestinală. Eliminarea carbohidraților din alimentație poate provoca malnutriție = în loc să fii mai sănătos te îmbolnăvești. Cine oprește brusc consumul de carbohidrați poate avea unele probleme: slăbiciune generală, oboseală, dureri de cap, amețeală, senzație de greață, iritabilitate – sunt simptome ce pot dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Pe termen lung, carbohidrații procesați fac rău celor sedentari, în principal – cei care fac efort susținut zilnic au nevoie de mult mai multă energie. Cine alege o dietă – de orice fel – cred că ar trebui să ceară sfatul unui medic nutriționist.

Aș zice că frica de boală și obsesia pentru sănătate sunt surori; ambele sunt dăunătoare și pentru sănătate și pentru o viață liniștită, armonioasă. 

Cine vrea să convingă pe cineva, de orice, prin frică, amenințare sau cu forța are cele mai mari - și de nedorit - "șanse" să contribuie la noi cazuri de fobie / tulburări obsesiv-compulsive sau să le intensifice pe cele existente.

Resurse:

Vaincre sa peur de la maladie, de Michel Lejoyeux

Psihologia fricii. Temeri, angoase și fobii, de Christope Andre.

*

https://www.sfatulmedicului.ro/Educatie-pentru-sanatate/carbohidratii_11705

https://www.eisberg.ro/ro/newsdetail/ortorexia---sau-cand-mancatul-curat-devine-periculos/

https://www.alphega-farmacie.ro/alimentatie/ortorexia-obsesia-pentru-mancarea-sanatoasa-539/

https://sfaturimedicale.ro/germofobia/

https://www.la-psiholog.ro/info/mysofobia-fobia-de-microbi

https://www.emergency-live.com/ro/health-and-safety/hypochondria-when-medical-anxiety-goes-too-far/

https://mindeducation.ro/frica-de-boala-sau-atunci-cand-ne-pierdem-increderea-in-propriul-corp/

https://www.verywellmind.com/what-is-nosophobia-2671624

https://www.la-psiholog.ro/info/fobia-de-boala

https://www.la-psiholog.ro/info/nosofobia-frica-irationala-de-a-avea-o-boala-specifica

https://www.romedic.ro/anxietatea-de-sanatate

https://sfaturimedicale.ro/fobia-de-ace-tripanofobia/

De ce spunem hm?

De ce spunem Hm? De ce hm și nu altfel? Sunt etimologi (de exemplu, expertul Anatoly Liberman, specialist în originea cuvintelor la Universitatea din Minnesota) și psihologi (precum Nicholas Christenfeld de la Universitatea din San Diego, California) care dau anumite explicații pentru „de ce spunem hm” dar nu și pentru „de ce nu spunem altfel” când vrem să umplem o pauză în discurs, să zic așa. Psihologul amintit zice că hm îl folosim pentru că este un sunet super neutru și ar fi mai „ușor de spus decât orice altceva”. Etimologic, cercetătorii sunt de acord: originea interjecției nu poate fi descoperită pentru că este întâlnită în mai toate limbile Pământului. 

O chestiune interesantă: în privința originii lui hm absolut toți cercetătorii au o părere comună: nu poate fi descoperită. Iată că mai există domenii în care cercetătorii pot ajunge la consens absolut. Putem fi optimiști!

Hm e (un fel de) interjecție, ca multe altele: uh, ups, oh, ah, au, brrr etc. Și, s-a constatat, folosim hm în diverse situații: avem dubii în legătură cu ceva, avem îndoieli, suntem nemulțumiți, neîncrezători, contrariați, rezervați etc.; dăm de „veste” că ne gândim la un răspuns, o replică, și pentru a nu mormăi zicem hm, mai lung sau mai scurt, mai accentuat, mai neaccentuat, în funcție de context. E o interjecție spontană în anumite momente. Când spunem hm poate însemna că nu prea știm ce să zicem și vrem o pauză dar nu vrem să renunțam la o conversație sau să predăm, voluntar, controlul în cadrul unui dialog.

Folosim hm când vrem să refuzăm ceva și nu vrem să fim categorici: „hm, îmi pare rău, nu...” e mai puțin nepoliticos decât un „nu” categoric când, să zicem, suntem invitați la.. plimbare. Zicem hm și când ne gândim serios la ce să spunem interlocutorului sau atunci când suntem cufundați în gânduri și n-am auzit clar ce tocmai ni s-a spus... Mai spunem hm atunci când nu avem nimic de spus. Hm poate fi chiar tic verbal.

Bun. Explicații sunt. Dar de ce hm și nu... „jm”, de exemplu, în același gen de situații? Poate pentru că, îl citez pe dr. Liberman: „primul h emis e un simplu substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gura închisă, simbolizează faptul că nu suntem siguri de ceea ce urmează să spunem”? Ar avea sens, ‘că nu „respirăm” cu „j”, dar ar putea fi un „e” în respirație...

Hm e interjecție pe bune? Că onomatopee nu mi se pare a fi. În DEX scrie interjecție, dar scrie și onomatopee. Hm!

De ce mă preocupă acest hm? Hmmm...

(mai multe despre hm - si altele - pe wikipedia in engleza)