O poveste de divorț

Într-o frumoasă zi de toamnă doi tineri și-au unit destinele in mod oficial, in fața ofițerului de stare civilă.

S-au cunoscut pe litoral. El locuia în B, ea locuia A, destul de apropiate cele două orașe, și s-au întâlnit des, timp de aproape trei ani, apoi s-au căsătorit. Ea s-a mutat în B, unde el avea apartament și un loc de muncă bine plătit, înainte de 1989. Pentru ea a găsit un loc de muncă la fel de bine plătit, aproape de casă.

Fiind amândoi sociabili casa lor era mereu deschisă pentru prieteni și rude. Se înțelegeau aproape perfect - perfect nu se poate, dar cei doi aveau o relație armonioasă.

Apoi a venit decembrie 1989, când, împreună, au ieșit pe stradă, gloanțele șuierându-le la propriu pe lângă urechi - ei au scăpat nevătămați. Au refuzat recunoașterea calității de revoluționar, dar nu au ignorat legislația ulterioară cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor confiscate de comuniști. A fost complicat, a fost de alergat, dar in mare parte au reușit să obțină ceea ce comuniștii au confiscat in special de la bunicii lor.

Între timp părinții lui au decedat, lăsând moștenire un apartament în B și o casă într-o comună din apropiere, plus o cabană mică într-un orășel de munte.

Cei doi aveau acum mult mai mult decât strictul necesar, dar nu le plăcea ce se întâmplă în România așa că au plecat din țară în 1993 și au rămas acolo. Au ales să plece în țara unde fugise un prieten de-al lor la începutul anilor 1980 și care obținuse cetățenia statului respectiv. I-a ajutat să se instaleze, i-a ajutat să găsească locuri de muncă. Munca nu era ușoară și lucrau ilegal, dar câștigul era mare. Angajatorii aveau încredere în ei și au făcut astfel încât să îi angajeze legal - ceea ce a presupus un drum în Romania, unde au primit actele necesare, și au plecat "cu acte în regulă" de data aceasta. El a recunoscut că datorită soției a avut această baftă. Ea învățase repede limba statului respectiv (având cunoștințele de bază încă din Romania), era frumușică dar deloc cochetă și oamenii, in general, o îndrăgeau din prima clipă.

Chiar și legal muncind, nu era ușor și la un moment dat au simțit nevoia de o pauză - și-au venit în Romania, cu ideea de a se descurca pe cont propriu. Aveau acum și mai mulți bani. Au cumpărat două garsoniere și un apartament în B (unde aveau domiciliu) și o garsoniera in A, dând cu chirie toate aceste imobile. Cabana de la munte au reparat-o și acolo mergeau la fiecare sfârșit de săptămână împreună cu câțiva prieteni. După vreun an, el a vrut să plece din nou în străinătate, dar ea nu se mai simțea în stare să muncească atât de greu - avea, deja, probleme la coloana vertebrală - și au hotărât să plece numai el, iar ea să rămână și să aibă grijă de ceea ce aveau aici.

Mare a fost surpriza ei când el a revenit în România dorind să divorțeze. A fost aproape șoc, nu surpriză, pentru că, de la distanță, el nu dădu-se nici un semn că ar avea astfel de intenții. N-a încercat să își "salveze" căsătoria - el i-a spus că a întâlnit "acolo" pe altcineva. Au înaintat împreună cererea de divorț și la partaj ea a solicitat numai garsoniera din A. Apoi a aflat că el era pregătit să "obțină" totul, mai puțin garsoniera din A, și a fost extrem de surprins că ea a avut același gând, deși avea dreptul la mult mai mult. Inclusiv prietenii lui au încercat s-o convingă să ia tot ceea ce i se cuvine conform legii, dar nu s-a lăsat convinsă pentru că nu o interesau banii și proprietățile, și avea, oricum, mai mult decât necesarul.

Au plecat fiecare pe alt drum, păstrând legătura un timp, apoi ea n-a mai știut nimic de el, deși ar fi putut afla de la prietenii lui din B. Dar ce sens ar fi avut?

Anii au trecut. In 2025 a primit o înștiințare de la un notar să se prezinte pentru dezbaterea moștenirii lăsate de fostul soț. Șocul morții lui aproape că a îmbolnăvit-o - el ar fi împlinit 60 de ani în noiembrie 2025. Nu a avut putere să meargă și a împuternicit pe cineva să o reprezinte. Voia ceea ce i-a lăsat el deoarece a considerat gestul ca fiind o dovadă că o mai avea măcar în gând dacă nu și în suflet.

El revenise in România de câțiva ani, dar nu a căutat-o; era bolnav. In tinerețe, în străinătate, soția lui făcuse naveta spital-muncă-spital timp de aproape o lună pentru că lui i-au descoperit o tumoră la piciorul stâng... A scăpat cu bine atunci, dar ceva se întâmplase.

Nu se căsătorise, nu avea copii, nu mai avea rude apropiate și tot ceea ce avea a împărțit prin testament prietenilor. Fosta soție a devenit proprietara unui apartament în B și cabanei din orașul de munte (unde au trăit numai momente frumoase alături de prieteni sau numai ei doi).

Povestea e incompletă, dar n-o lungesc cu alte amănunte deoarece sunt convinsă că (aproape) oricine citește aceste rânduri poate completa "spațiile goale".

Sursa foto: https://pixabay.com/users/parentrap-2161438/

Ploaie de mai. Jocul cuvintelor (tema 214)

De la fereastra casei privea parcul pustiu de peste drum. Ploua cu găleata; părea că o mână invizibilă haşurează natura cu linie punctată din apă. Era abia ora opt seara dar lumina zilei scăzuse, umbra norilor coborând mai repede întunericul asupra oraşului. Simţea impulsul de a ieşi, sperând că ploaia va reuşi să alunge durerea ce-o simţea in suflet. A luat o haină la întâmplare şi-a iesit. A traversat strada prin loc nemarcat, in claxoanele şoferilor grăbiţi. Până in parc, la doar cincizeci de metri distanţă, ploaia a udat-o până la piele. Simţea frig şi tremura uşor. Părul i se lipise de cap şi apa curgea şuvoaie. S-a aşezat pe o bancă ascunsă privirilor şi şi-a ridicat faţa spre cerul plumburiu de unde norii grei se scuturau de apă.

Se certase cu mama. In urmă cu un an s-a mutat in casa păritească. Divorţase. După zece ani de căsătorie, între care opt au fost o luptă continuă pentru salvarea unei uniuni care a început din dragoste, a ales să plece. Se săturase de certurile zilnice, din orice fleac. Unde îşi putea găsi adăpost dacă nu in cuibul pe care îl părăsise cu mulţi ani in urmă? Mama a primit-o nu foarte entuziasmată, pentru că făcea parte din generaţia celor care au obiceiul să tragă la un jug chiar şi atunci când îşi dau seama că ară un teren pietros. Acum, mama era cea care căuta zilnic sămânţă de ceartă. Imediat cum intra in casa, obosită după zece ore de muncă, începeau discuţiile despre “ce zice lumea că şi-a lăsat bărbatul”.

Şedea pe banca udă şi plângea. Nu ştia de cât timp plânge şi, poate, nu şi-ar fi dat seama dacă nu şi-ar fi simţit ochii umflaţi. Lacrimile fierbinţi curgeau şiroaie pe obrajii palizi, contopindu-se cu stropii de ploaie reci. Nu făcea nici un efort să-şi reţină lacrimile. Erau lacrimi eliberatoare. Fără a realiza cum, in mintea ei s-a formulat o întrebare: “Când m-a îmbrăţişat mama ultima dată?” Încerca să străpungă cu gândul zidul amintirilor. Îi trebuia prea mult timp pentru a-şi aminti un răspuns care ar fi trebuit să se formuleze instantaneu. Ochii îi alergau pe iarba udă, spre crengile arborilor, spre norii cenuşii - ca şi cum ar fi putut primi răspunsul de acolo. Hohotele de plâns s-au înteţit. Plângea cu sughiţuri, cum nu-şi amintea să mai fi plâns vreodată, căutând răspunsul la o întrebare aparent banală! Frânturi de amintiri se conturau şi dispăreau ca un abur împrăştiat de vânt. Mama nu a îmbraţişat-o prea des; atunci când era mică şi cădea, atunci când era bebeluş şi trebuia să o schimbe, să-i facă baie, s-o scoată la plimbare sigur a luat-o in braţe, dar acele mişcări nu aveau valoare de îmbrăţisări. Mama o ducea şi o lua de la grădiniţă - o lăsa la poartă şi o lua de la poartă, mereu grăbită să ajungă la serviciu sau acasă, mereu ocupată cu ceva. Mama n-a condus-o la gară când a plecat la facultate şi n-o îmbrăţişa când venea acasă, in vacanţe. O aştepta cu mâncare, cu prăjiturile preferate, dar n-o îmbrăţişa. O strângea in braţe o secunda, apoi se elibera, grabită spre ceva. A derulat in minte câte amintiri au venit, şi nu şi-a găsit mama îmbrăţişând-o cu dragoste, strângând-o tare lângă inima ei.

O usturau ochii - poate de la ploaie, poate de la lacrimi. Întunericul serii de mai o învăluise. Singurul zgomot era ropotul picăturilor de ploaie care biciuiau frunzele arborilor. S-a ridicat de pe bancă zâmbind. Inima îi bătea liberă acum. A grăbit pasul spre casă. Ploaia de mai i-a spălat durerile sufletului, cel puţin pentru moment.

In casă, mama a întâmpinat-o îngrijorată, dar zâmbind, ca şi cum nimic nu se întâmplase cu două ore înainte.

- Schimbă-te repede, să nu răceşti! Îţi fac un ceai, să-l bei fierbinte.

- Bine, mami. Mulţumesc.

Şi-a schimbat hainele ude, a aruncat câteva lucruri într-o geantă de voiaj şi a ieşit din cameră. Mama era in hol, venea spre ea cu o cană de ceai aburind.

- Unde pleci? a făcut ochii mari, văzând-o îmbrăcată, cu geanta pe umăr.

- Unde văd cu ochii!

Şi-a ieşit in ploaia de mai.

Exerciţiu de imaginaţie bazat pe un fapt real de această dată - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Edi. Tema: Ploaie de mai.

Bătrânul şi motanul

La un text despre singurătate, Ella a amintit intr-un comentariu despre singurătatea oamenilor vârstnici… Cuvintele ei mi-au amintit o discuţie purtată de două persoane sub fereastra apartamentului nostru. Daaa, nu e politicos să tragi cu urechea la ce vorbesc alţii, dar nu părea a fi un secret. Am vrut să văd şi persoanele dar erau ascunse de tuia mândră care se înalţă in apropiere.

Poate că nu sunt exact toate cuvintele folosite de domnul in cauză dar ideea e aceeaşi şi m-au amuzat vorbele lui in aceeaşi măsură in care m-au şi întristat. Discutau despre ce mai fac şi despre alte “mărunţişuri” cotidiene. La un moment dat, unul dintre ei spune:

- Eu mi-am luat un motan. Toţi cei care veneau pe la mine voiau doar să fie ascultaţi, dar nu îi interesa cum îmi este mie. Alţii veneau doar pentru a-şi atinge un scop. Aşa că am luat un pisoi mic pe care l-am găsit in faţa blocului. Acum stau de vorbă cu el. El se urcă pe televizor şi comentez cu el despre ceea ce mă deranjează sau despre ceea ce-mi place. Uneori îmi răspunde printr-un miorlăit.

Am început să înţeleg când îi place ceva, când nu-i place; ştiu când îmi spune că îi este foame, când vrea să îşi facă nevoile… Vine şi doarme lângă mine; ziua, uneori, se aşază in poala mea, se bucură când ajung acasă, adulmecă sacoşa şi se gudura pe lângă mine ţinându-şi coada ridicată.

De când am motănelul nu mă mai simt singur. Este cel mai sincer prieten pe care îl poate dori cineva.

Mi-ar fi plăcut să văd faţa interlocutorului care-l asculta pe bătrânelul care vorbea despre motan ca şi cum ar fi fost un prieten uman. Pe de-o parte era amuzant, dar pe de alta parte m-a intristat concluzia la care a ajuns acel domn vârstnic care spunea că toţi cei pe care îi credea prieteni erau doar oameni care veneau la el pentru că se plictiseau acasă, dar pe el nu îl invitau la ei.

Într-un fel, e tristă o astfel de situaţie, dar dacă trăim mult există posibilitatea să rămânem tot mai singuri cu fiecare an care trece. Cei care nu au avut copii sau care nu au nepoţi ajung să fie foarte singuri la un moment dat. Prietenii mor înaintea lor şi lasă un gol imens in viaţa supravieţuitorului. Bătrânelul de sub fereastra apartamentului nostru pare a fi găsit un prieten de nădejde.

Zisese că şi-ar fi dorit un câine, dar nu a luat unul deorece nu era sigur că i-ar fi putut oferi plimbările care erau obligatorii pentru că bolile pe care le are îl împiedică uneori să iasă din casă.

Câinele mai valoros decât maşina

Cândva, prin anii 1990, intr-o intersecţie, la oră de vârf, un şofer neatent buşeşte in spate un autoturism. Femeia de la volanul maşinii lovite pierde controlul volanului si intra intr-un stâlp de pe marginea drumului. Cum-necum, la impact, se deschide portiera si un câine ciobănesc german o zbugheşte speriat spre pădurea din apropiere, traversând intersecţia aglomerată.

Şoferiţa lasă maşina vraişte, cu portierele din faţă larg deschise, cu portbagajul deschis de la impact si pleaca in urmarirea patrupedului, strigându-l pe nume. Degeaba strigau oamenii la ea sa aibă grijă de maşina, de acte, de bani şi de celelalte bunuri: pe ea o interesa numai câinele care fugise speriat.

Mi-am luat inima-n dinţi şi am decis să am grijă ca niciun curios să nu se îndestuleze din bunurile femeii care a pus siguranţa câinelui mai presus de maşina boţită, mai presus de bunurile aflate acolo. Din fericire, n-am avut cu cine să mă cert.

Şoferul vinovat, grăbit să-şi ducă marfa, a lăsat o carte de vizită pe bordul maşinii avariate şi şi-a văzut de drum, pentru că duba nu suferise mari daune. Cineva a notat numărul dubei - pentru orice eventualitate - şi a mai rămas un timp pe acolo, apoi mi-a zis că lasă numărul pe bord, pentru că trebuie să plece. Ar fi trebuit să plec şi eu, eram aşteptată, dar nu-mi venea să las maşina abandonată şi doream să aflu dacă a găsit câinele, aşa că am rămas lângă maşina aproape total ajunsă pe trotuar in urma coliziunii, şi nu încurca circulaţia.

După vreo două ore, cred, a apărut şoferiţa, ciufulită, cu manşetele pantalonilor murdare, cu pantofii acoperiţi de noroi dar ţinând câinele de zgardă. Era fericită că a găsit căţelul şi fericită eram şi eu. Abia acum a început să ofteze legat de maşina. Mi-a mulţumit şi, cu chiu-cu vai, am reuşit să închidem portiera din dreapta faţă şi portbagajul. Am vorbit şi despre onestitatea celor care au fost prezenţi la accident. M-a condus până in apropierea locuinţei şi am făcut schimb de numere de telefon, in caz că ar avea nevoie de vreun martor, deşi la vremea aceea pentru un aşa accident nu era cazul….

Mi-am zis că de mi s-ar fi întâmplat mie aşa ceva aş fi reacţionat exact la fel, fără să-mi pese că pot pierde bunuri de valoare. Dar nu toţi cei care au animale simt şi acţionează ca femeia aceasta…

Unii aleg să abandoneze câinele chiar şi după ce l-au crescut câţiva ani - şi nu îl dau unora despre care ştiu ca l-ar iubi, ci l-ar lăsa într-un adăpost, pe stradă sau - mai rău! - in pădure, legat. Cei de acest fel în niciun caz nu ar alerga după câinele speriat. Poate aşa e firesc, dar nu ştiu cum pot face astfel de alegeri. In astfel de situaţii mai mari sunt şansele să ai parte de oameni cinstiţi decât să mai găseşti – după câteva ore - un câine care aleargă aproape innebunit de spaimă.

Hărnicia, motiv de divorţ

Scrie in DEX, despre hărnicie: zel in muncă; sârguinţă, vrednicie; destoinicie.

Scrie pe OrthodoxWiki: hărnicia e una dintre virtuţile morale care constă in a munci cu sârg şi care duce la sporirea cinstită a veniturilor.

Cei harnici până la obsesie se numesc obsesiv-compulsivi?

Cu multi ani in urma, in vizita la o prietena, Mariana, am intalnit un cuplu – amandoi aveau in jurul varstei de 40 de ani. El mi-a atras atentia prin grija pe care o arăta sotiei dar si prin jena vizibila cand aceasta se tot agita sa adune firimituri, sa ia imediat farfuriile golite de oaspeti s.a. de gen. Eram la onomastica gazdei atunci, in toamna.

Atunci i-am vazut prima data. Apoi, Mariana mi-a spus ca „Gelu” a divortat pentru ca sotia lui nu voia sa lase carpa de praf din mână. M-am uitat putin cruciş... Trebuie sa fi avut putin peste 50 de ani la acea vreme.

- Da, isi întăreşte Mariana afirmatia. Copiii sunt mari, se descurca singuri, fata e la „casa ei”, baiatul la facultate in Bucuresti si „Nina” nu inceta sa trebaluiasca prin casa, sa faca o multime de conserve cat erau vara si toamna de lungi. Toata casa stralucea de curatenie, si nu mai era cineva sa faca dezordine.

Cum venea de la munca, Nina nu facea decat sa gateasca, sa spele, sa sterga praful, sa aranjeze prin dulapuri si iar sa spele... El a tot rugat-o sa mai iasa cu el pe undeva, ca toti prietenii lor erau cate doi si el mereu singur cand ieseau in vreo drumetie. Cand erau copiii mici numai el mergea cu ei la schi, la patinaj, in parc... Ea era acasa si pregatea masa (era o bucatareasa perfecta, care facea mancaruri cum, zice el, n-a mai mâncat până a cunoscut-o), le pregatea copiilor uniformele si ce mai aveau nevoie la scoala. A inteles, cand erau copiii mici, dar acum erau mari si ea nu facea decat sa deretice, sa gateasca, sa spele. Nici la TV nu stateau impreuna... In vizite, insa, il insotea mereu, cu placere, dar atat. Nina nu era deloc interesata de el, asa ca omul si-a zis ca-i destul si a cerut divortul... Ea n-a vrut sa se desparta si judecatoarea a considerat ca cele invocate de el nu sunt motive de divort asa ca l-a lasat casatorit. Gelu si-a luat atunci cateva haine si s-a mutat in casa parinteasca... Abia dupa vreo doi ani de despartire in fapt a obtinut divortul N-a vrut partaj, pentru ca nu-l interesa partea materiala pentru el, ci doar pentru copii, iar ei se descurcau bine.

Fiica a fost foarte suparata cand tatal i-a parasit mama, dar baiatul l-a sustinut, imaginandu-si ca isi va gasi o alta partenera, ca batran nu era. Dar pe Gelu nu il interesa alta femeie – isi iubea sotia, care i-a devenit partenera de viata cand amandoi aveau varsta de 19 ani. Au muncit impreuna si au reusit sa dobandeasca tot ce au avut nevoie; copiii terminasera amandoi o facultate... dar el isi dorea sotia inapoi.

Vorba lui: „Mai era putin si ma stergea si pe mine de praf cand stateam in fotoliu” – isi incheie Mariana povestirea.

Evident ca acestea nu sunt, toate, cuvintele ei (numele celor doi nu sunt cele adevarate), dar aceasta e ideea: Gelu a divortat pentru ca el si-a luat o sotie, nu si-a angajat o menajera.

I-am spus Marianei ca s-ar putea ca Gelu sa se razgandeasca, pana la urma, si sa se intoarca la Nina, sau ea sa inteleaga si sa il cheme. A fost de acord cu mine, dar ce s-a mai intamplat nu mai stiu pentru ca Mariana a murit intre timp...

Mi s-a parut tare interesanta alegerea acestui barbat care dovedea prin cel mai mic gest cât de mult îşi apreciază soţia...

Sursa foto: https://webhosts.ihouseelite.com

Câinele roșcat

Când mă simt copleșită de fapte, de oameni, aleg să mă retrag un timp departe de zonele aglomerate, să încarc bateriile. Eram cazata la Gaiser, un hotel din Timișul de Sus, în anul 1990. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea liniștit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se
reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Câinii rămân interziși când un om are tupeul să se dea șef pe teritoriul lor. Sunt animale de haită și simt frica iar atunci când cineva nu se sperie ei înțeleg cine e șeful haitei. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. M-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Nu vă hazardați să faceți așa ceva dacă aveți cel mai vag sentiment de teamă! Câinii vă simt. Dacă aveți ghinionul să dați de o haită în drumul vostru n-o luați la fugă - în niciun caz! Puteți face stânga împrejur (să nu vă opriți nicio clipă!), dar calm, chiar dacă vă mănâncă tălpile să fugiți - dacă v-au văzut grăbiți se vor orienta către voi. Dacă totuși vin, faceți un pas hotărât către ei, ușor aplecați în față, și bateți din palme, spunand nu!, marș! sau ce vă vine în minte, dar cu hotărâre! Câinii tot vor lătra, dar defensiv. Vă aplecați și luați ceva de pe jos - sau vă prefaceti că luați, dacă nu e nimic la îndemână - și dați spre ei, dar lângă câine, niciodată în el!! Plecați de acolo - dar nu alergând - când ei nu mai sunt așa de cu ochii pe voi, ci adulmecă ba pe jos, ba în stânga sau dreapta… Bineînțeles, dacă vă e frică aveți mai puține șanse să scăpați dar e mult mai bine decât să fugiți și poate să mai apară cineva care să vă ajute.

În special primăvara și toamna, când femelele sunt în călduri, masculii - în special cei necastrați - sunt mai agresivi, pentru că își apără teritoriul. Mai sunt agresivi atunci când - pe aproape - o cățea are pui pe care încă îi mai alăptează - câinii apără cățeaua și puii de eventuali intruși.

O poveste emotionanta, tot despre un caine, puteti citi la Alex - Lumea lui Alexandru 

Lupul din cartier

Prin anii 1980, în cartierul unde locuiam nu erau foarte mulți câini - prin comparație cu ultimii ani - dar erau destui pentru că unu din trei dintre cei care aveau curte aveau și un câine - în special câini lup.

La vremea aceea umblam mult - cunoșteam bine tot orașul, cu atât mai mult cartierul (deși în labirintul de străduțe din imediata apropiere mă rătăcesc și azi și încurc numele străduțelor). Cum-necum, într-o zi am ajuns la o petrecere într-o casă din labirint. Gazda deschide poarta, intrăm și eu… văd un patruped și mă reped să-l mângăi. Proprietarul țipă “NU!” însă nu știam că mi se adresează mie, să nu mă apropii de câine. Vine repede, bodogănind ceva de genu’ cum naiba a ieșit din cușcă?! Mi-am dat seama că se referă la câinele pe care deja aproape că-l țineam în brațe - și animalul se lăsa mângâiat, dând din coadă. Era un câine metis de lup, cu părul gălbui spre brun, înspicat cu gri și aspru. La lumina slabă care venea de la stâlpul de iluminat din stradă nu vedeam mare lucru dar câinele îmi plăcea, pentru că era mare și dădea din coadă de bucurie că îl mângâiam.

Proprietarul ia câinele și-l închide în țarcul lui, apoi ne vedem cu toții de petrecerea pentru care venisem. În zori, când abia se luminase, se sparge și petrecerea. Înainte să plecăm mă duc să-i spun câinelui “la revedere”. Se apropiase de gardul din sârmă și mă adulmeca, dând din coadă. Mă uit o dată, mă uit de două ori… îl privesc din față, îl privesc din profil și… dau să zic ceva, dar mi se face semn, discret, să tac. Îi las pe ceilalți să plece și zic, când am rămas doar cu proprietarul: - Ăsta-i lup! - Nu-i lup, încearcă el s-o dea la-ntors. Mi-e destul de ușor să fac pe proasta dar atunci nu voiam, pentru că era o premieră, ocazie pe care nu voiam să o ratez: să mă joc cu un lup! Ne-am lămurit, în final: era lup. L-a eliberat din cușcă și ne-am jucat, apoi i-a pus lesa și am ieșit cu lupul la plimbare. Cum să mai simt oboseala unei nopți nedormite?! Eram așa de mândră! Și voiam să le strig tuturor că duc lupul în lesă! Dar m-am abținut eroic, mulți ani chiar și după ce a murit lupul… Omu’ s-a mirat că am reușit să-mi dau seama imediat că e lup, dar nu știa că văzusem lupi destui până atunci: prima dată în cărți, apoi la grădina zoologică, apoi prin pădurile din Poiana Brașov și în cele din Dumbrăvița, o localitate din apropierea Brașovului. Știam bine cum arată lupul și îmi plăcea foarte mult. Dar atunci m-am îndrăgostit iremediabil de lupi.

Era un lup în vârstă de 10 ani - îl găsise bunicul tânărului, pe un câmp, la marginea unui sat, și l-a luat acasă pentru că nu avea mai mult de trei luni când l-a găsit și era neajutorat, singur în mijlocul unui câmp aproape înghețat. Știuse din prima clipă că e lup, dar tot l-a luat acasă, măcar până se mai încălzește vremea - și-a zis el. Și s-a încălzit vremea de zeci de ori de atunci… Avea până și medic veterinar pentru el, dar probleme n-a avut lupul până n-a îmbătrânit.

Timp de cinci ani, din când în când, m-am jucat cu lupul și l-am plimbat prin oraș. Nu-mi venea a crede ca nimeni nu se sesizează. Mici măcar caralii - dar de la aceștia nu mă aștept să se prindă de așa ceva, ei confundând - și azi! - un câine din rasa boxer cu unul din rasa pitt-bull! Nu ne plimbam în zone aglomerate, e drept, și "câinele" avea botniță când era la plimbare. Am plâns când a murit lupușorul! Proprietarul l-a incinerat într-un cuptor din secția de turnătorie a întreprinderii Tractorul. A avut o viață interesantă lupul, deci și la moarte trebuia să fie ceva mai deosebit; nu?

La câțiva ani după moartea lupului, un prieten mi-a adus un pui de câine, negru-negru, metis de câine lup cu ciobănesc mioritic. L-am numit Marco (inițial îl numisem Lord), dar n-a stat la noi decât câteva luni - era prea mare pentru un apartament de bloc așa că l-am dat unor prieteni. La aceștia a stat cațiva ani. Devenise o imensitate! Când se ridica pe labele din spate își punea labele din față pe umerii unui bărbat înalt de 195 cm. Casa noilor lui prieteni era într-o localitate aproape de Brașov, undeva lângă o pădure. A plecat cu lupii. A revenit de câteva ori, cu haita. Marco se apropia să-și vadă prietenii iar haita lupilor era la depărtare de câteva zeci de metri, și se ascundea în pădure dacă voiam să ne apropiem. După un timp Marco n-a mai venit; nici haita. Nu știam dacă murise - deși era tânăr, încă - sau dacă haita plecase din zonă, și n-a mai revenit.

Lupii sunt animale fascinante, păcat că au ajuns să fie pe cale de dispariție!

Fuga este sănătoasă

Născut pe la mijlocul primului mare război, Angel a învățat să folosească praștia, făcută pe măsura lui, încă de la vârsta de patru ani. Pe la vârsta de șase ani își confecționa singur arma și își exersa tirul pe vrăbii, ulii, șoareci dar nici pisicile nu scăpau; ochea și fructele din copaci sau acoperișurile caselor. Buzunarele pantalonilor îi erau mereu pline cu pietre de diverse mărimi și praștia o purta la brâu, să o aibă mereu la îndemână.

- De ce omori tu, Angel, vrăbiile? Sunt și ele suflețele - încerca mamă-sa să-l domolească.

- Învăț să ochesc pentru că merg la război - era răspunsul lui unic.

Pierduse în război un bunic, trei unchi și alte câteva rude. Știa el, din discuțiile surprinse între adulți, că la război știi că pleci dar nu știi dacă te mai întorci acasă și trebuie să știi supraviețui: să poți ținti cu precizie dușmanul, să-l dobori; trebuie să știi să vânezi și să pregătești vânatul, că poate n-ai mâncare sau poate ți-e frig…

N-a mai plecat Angel la război, dar a crescut devenind maestru în mânuirea praștiei. Nimeni nu ochea mai bine ca el și de la mai mare distanță.

Într-o dimineață, tată-său l-a trimis la Dunăre, unde un consătean aduna scoici de pe canale și le vindea amatorilor. I-a zis să-l înhame pe Roib la căruța mică și să plece să aducă vreo doi saci cu scoici din cele mari, verzui și netede.

Angel abia aștepta, că-i plăcea să mâne calul și se ridica praful de pe ulițe în urma lui. Roib era un cal scund și solid, maroniu-roșcat și la glezne avea părul mai lung, de parcă era încălțat cu botoși. Era calul cel mai puternic din sat și cel mai frumos, așa se lăuda băiatul. L-a înhămat repede și s-a întins la drum. Drumul lung, afară cald, nu alerga calul dar căsca gura în toate direcțiile, după vrăbii, să dea după ele cu piatra. Legase frâiele și calul mergea alene, singur, către Dunăre. Totul părea amorțit, doar scârțâitul osiilor se auzea și niciun fir de iarbă nu se mișca, doar firele de praf se ridicau alene și apoi se așezau tăcute. A luat sacii cu scoici și, hai, înapoi - se ridicase Soarele și era chiar deasupra creștetului. Grăbi puțin pasul calului și când să pună praștia la brâu, hop! O ciudățenie mică și brun-roșcată se ițește din mărăcinișul aflat pe marginea drumului prăfos și pare că-l scrutează cu ochii ei strălucitori. Recunoaște imediat nevăstuica - mică, subțirică - și înainte ca aceasta să-și retragă capul și să-și vadă de-ale ei, poc! cu piatra după ea, și-o atinge, probabil, că imediat sare nevăstuica și se dă la cal. Angel, îngrozit - știa de la bătrâne ce rea e nevăstuica și cât e de fioroasă cu animalele - aruncă praștia în car și dă bici calului care, neașteptându-se la așa tratament, se cabrează scurt apoi o ia din loc smucind căruța și aproape răsturnând băiatul peste scoici. Angel îndemna la fugă animalul care nu era obișnuit să alerge în așa hal și tot privea peste umăr: nevăstuica nu se lăsa, alerga după el - în stilu-i caracteristic: ondulatoriu și rapid - prin colbul ridicat nori; un animal de pradă, carnivor, mic și feroce, despre care unii oameni cred că ucide și fără motiv, nu doar pentru a se hrăni.

Începuse un ocol Angel, de teamă că va duce nevăstuica la cotețele din ograda părinților, la animalele din bătătură! Și nu-i iese din minte povestea cu nevăstuica ce împletește cozile vitelor și le lasă fără lapte, și trebuia chemată dada Ioana, să le descânte și dada era destul de bătrână și dacă vitele mureau de la mușcătură vai de el va fi atunci! Și fugeau Angel și calul de speriaseră tot satul! Asudat și plin de praf a ajuns acasă, a coborât pripit, și-a sucit o gleznă dar a reușit să închidă poarta și încerca să astupe crăpătura dintre porți. Tată-său l-a calmat și Angel abia putea explica, gâfâind - aruncând priviri printre uluci - ce a pătimit cu fiara. Tare a mai râs tata și tare au mai râs ceilalți bărbați de superstiția lui și roșu ca racul fiert devenea fața lui Angel, și se rușina băiatul, însă tare bucuros era că a scăpat cu chipul întreg din confruntarea cu nevăstuica și n-a adus-o la gospodărie. În acea seară a pus praștia în cui și nici că a mai dat-o jos de-acolo!

Scurtătura prin pădure

Munciseră la porumb până spre seară. Acum s-au retras la umbrar să ciocnească un pahar cu vin negru, puterea ursului. Gazda își cinstea atât ajutoarele cât și oaspeții veniți de departe. Noaptea se instala pe negândite, cu cântec de greieri. Din vorbă în vorbă, mai plesnind câte-un țânțar, mai alungând un fluture de noapte ce se încumeta în lumina lămpii ce atârna în umbrar, se făcu de miezul nopții și a doua zi aveau de mers iar la porumb, tocmai în linia pădurii, la capătul satului. Oamenii s-au ridicat să plece. Exceptând un văr ceilalți stăteau aproape. Vărul, doar, trebuia să străbată mult din sat până acasă, trebuind să ocolească o pădurice din care, uneori, sătenii își mai luau lemne de foc, pentru iarnă.

- Vere, io zic să nu te duci prin pădure - îl sfătuiește gazda, ființă mai temătoare de felul său. Prea a fost cald atâta vreme…

- Da’ ce-are, mă? îi taie vorba. Că doară nu dă ursul peste mine și nici mistreți nu sunt pe-acolo.

- Nu-s! Dar sunt bursucii în căutare de femele.

Vărul râde cu poftă și ceilalti îi țin isonul.

- Și crezi c-o să mă confunde cu una de-a lor?! Râdeau de le săltau cămășile. La câți viezuri am vânat io, nu mi-e frică de ei! Cel puțin zece din neamul lui au pierit de pușca mea!

O fi vânat el, dar avea câinii cu el și mai erau și alți vânători, care mai nepriceput decât celălalt. Gazda a-ncercat să-i zică de bursuc, că iese numai noaptea departe de vizuină și dacă îi pare că e în pericol face urât, că-i un vânător redutabil - mai bun decât omul, hainul, care îl vânează pentru perii lungi, pielea groasă, bună pentru geamantane scumpe, și pentru grăsime, folosită la săpun, invocând ca motiv că distruge recolta de porumb - delicatesă pentru bursuci - sau strugurii dulci care la fel de tare-i plac; ‘că lupi nu mai sunt acolo și lupii îi consumau cu multă plăcere pe dungații în alb-negru pe frunte și ochi. Îi place bursucului și mierea și nu se sinchisește de înțepăturile albinelor sau ale viespilor, pentru că are piele groasă și un strat bun de grăsime.

- Nu zic că ți-e frică, dar nu știi ce-i în mintea bursucului…

- Lasă, vere, că n-o să am nimic! Nu-mi iese el în cale, bursucul. Și-apoi, chiar de-mi iese! Îl ard ușor, că ăsta n-are chef de fugă decât dacă-i silit! Și-o să-l silesc să fugă dacă face pe nebunu’.

“Dar poate ieși tu în calea lui” - gândește gazda, convinsă că de caninii puternici ai bursucului - mai ceva ca ai rottweilerului - nu scapă prada. A încercat să-l rețină pe văr, să doarmă acolo, pe lavița din bucătăria de vară, dar cu cine să te înțelegi după atâtea pahare de puterea ursului?

Și a plecat vărul prin pădure. Nu era la prima lui trecere pe acolo în miez de noapte dar de data aceasta n-a fost cu noroc. Cum-necum, a intrat în conflict cu bursucul. Auzise foșnăind în tufiș și-a dat cu piciorul în beznă și de-acolo a sărit bursucul fix pe pieptul lui, zgâriindu-i fața cu ghearele lăbuțelor din față și aproape sfâșiindu-i pântecele cu ghearele lăbuțelor din spate, mai lungi decât primele, și care-l ajută să scoată din vizuină pământul pe care-l scârmă cu picioarele din față. Norocul lui că a fost inspirat - instinct de vânător, probabil - și a prins bursucul de gât c-o mână și cu cealaltă de coada lungă de vreo 15 centimetri și l-a smuls cât colo. A-nceput să țipe bursucul - un țipăt chinuit, de-a speriat pădurea și pe gospodari, că începuseră să se aprindă luminile în odăi, dar numai vărul a înțeles că ruda lui e în pericol. Și a fugit către pădure, înarmat cu furca. Și-a întâlnit ruda cam pe la jumătatea drumului, plină de sânge. Au oblojit-o cum s-au priceput, până a venit ambulanța. Medicul venit i-a dezinfectat rănile înainte de a-l urca în dubă, și mare noroc a zis c-a avut, dar semne pe viață îi vor rămâne. Bine că i-a rămas viața, pe care să mai adune niște semne, dacă n-ascultă de sfat.

Bursucul nu caută înfruntări, se ferește; fuge de om, dar nu și atunci când se simte atacat. Nu-i mai mare de 80 de centimetri și e tare curat, dar solitar - doar când trebuie să se-nmulțească suportă femela în vizuina lui; puii sunt îngrijiți de mamă, până ajung să se descurce singuri și se împrăștie care încotro, singuri-singurei, săpând vizuine pe care le păstrează curate; pentru necesitățile fiziologice au locuri separate.

Oaspeții veniți de departe nu s-au mai încumetat de atunci să se plimbe în pădure nici ziua - mai bine rămâneau în umbrar, pe ulițele satului sau pe alte căi bătătorite pe care puteau întâlni cel mult capre, găini sau rațe și mai rar câte o pisică, sau vreun câine fugit de prin ogradă.

În căutarea puiului de pisică

Într-o seară, spre noapte, pe la ora 23 auzeam un tânguit de pisoiaș. Era deja a treia sau a patra seară de când se auzea - mi-au zis ceilalți. Bătea vântul și norii scuturau câteva picături răzlețe de ploaie. Mi-era tare greu să merg la culcare știind că un suflețel captiv în blaniță se tânguie de foame sau de frică. Sunt tare neajutorați când sunt mici! Și când devin adulți, dar mai ales când sunt mici. Au ca dușmani naturali nu doar câinii, păsările de noapte, șobolanii, ci și oamenii cu suflet hain. În zonă nu erau decât câini și oameni - după știința mea.

M-am hotărât să ies în bezna nopții cu o porție de mâncare specială pentru pisici - din porția motanilor noștri grăsuni. Categoric nu s-ar fi supărat să își împartă mâncarea cu străinii și de aceea nu i-am întrebat.

Am pus mâncarea într-un recipient din plastic și dă-i cu spor în căutarea pisoiului. Bineînțeles că nu mai mieuna când am ajuns în zona unde mi se părea că s-ar putea afla. Noaptea, sunetele sunt înșelătoare; puțini pot localiza, exact, locul sursei de zgomot. Am trecut pe pilot automat și îmi concentram auzul. Degeaba! Sunetul părea că vine ba din beciul blocului din dreapta mea, ba din tufele aflate pe marginea căii de acces spre garajul subteran al blocului din cealaltă parte, ba din pom și iar din beci și tot așa. Cert e că am localizat o anumită arie și, după vreo douăzeci de minute, m-am hotărât să las vasul cu mâncare pe o bordură, în parcare - poate simte pisoiul mirosul și găsește păpica. Dacă nu, o mânca-o altă pisică.

Cu sufletul mai împăcat și conștiința mai liniștită am revenit în casă. Pisoiul nu se oprea din tânguit! Dar nu știam cum să-l găsesc și am trecut la somn. Ziua l-am căutat, dar nu se vedea pe nicăieri vreun pui de pisică și nu se auzea mieunatul acela ce părea că vrea să sfâșie inima celor mai slabi de înger. Dar cum s-a lăsat noaptea, cum a început să se tânguie. Și iar i-am dus mâncare și am lăsat-o între tufe, de data aceasta. Ziua iar liniște. Și povesteam tuturor despre puiul de pisică tânguitor, rugându-i să mă anunțe în caz că-l zăresc în plimbările lor sau când stau pe bancă, la umbră. A treia zi, rugându-mă de cineva să mă anunțe dacă-l vede, îmi spune: “Vezi că-i pui de cucuvea!” Cum să fie cucuvea? holbez ochii. Cucuvele între blocuri?! Și-mi explică omul că noaptea își hrănesc cucuvelele puii și, da, au ajuns și printre blocuri. No, asta-i bună! Umblam cu mâncare pentru pisici să hranesc cucuveaua! Dar n-am fost convinsă, așa că am căutat pe net, să mă asigur că despre pui de cucuvea e vorba. Și mare mi-a fost mirarea când am găsit nu doar sunetul ci și încă cel puțin unul care voia să hrănească un pui de cucuvea crezând că e pui de pisoi.

Am căutat să hrănesc puiul de pisică! Acum știu de ce nu l-am găsit. Am hrănit vreo pisică - să-i fie de bine, că nu i-a stricat. Și am mai aflat ceva: cum face cucuveaua! Până atunci nu mai auzisem sau dacă oi fi auzit am uitat sau n-am băgat de seamă. Acum nu mai uit!

Directia: Infinit

Primavara a demarat in tromba - cum ar spune iubitorii motorizatelor. Copacii infloreau, firul ierbii razbatea, crud, dintre frunzele moarte ale anului trecut, soarele stralucea luminand si incalzind natura si oamenii. Sufletele pareau ca se dezmortesc si zburdau libere, ca petalele primelor flori de primavara.

Masinile decapotabile, motocicletele, scuterele, bicicletele impanzesc soselele. Tinerii par mai tineri ca oricand si glasul lor, bucuria lor de viata nu trec neobservate. In viteza lor nebuna de viata aproape ca nu mai vad altceva in jurul lor si varstnicii tind sa-i apostrofeze mai des, sa bombane mai des in urma lor, cand trec cu rolele, cu placa, bicicleta, scuterul sau motocicleta. Dar e primavara! Urmeaza vara, vacanta, bucuria “zilelor fara cursuri”.

Cerul albastru si senin, soarele inca bland evidentiaza culorile vii ale primaverii promitand o vara frumoasa.

La inceput de primavara Emil a implinit varsta de 23 de ani. Si-a cumparat motocicleta si a facut, deja, cateva ture cu ea. E fericit! Acum va putea merge la cursuri cu motocicleta, pana toamna tarziu. Ba chiar viseaza sa mearga si iarna, cu pneuri potrivite. Stie ca e nevoie de maiestrie sa conduci o motocicleta pe zapada dar e convins ca va reusi. Mereu a reusit in ceea ce si-a propus si si-a facut parintii sa fie mandri de unicul lor copil. Ar fi vrut un frate, sau o sora, dar n-a fost sa fie. Era bine si asa. Parintii ii erau si frati si prietenii cei mai buni.

Abia astepta ziua de Vineri, sa porneasca alaturi de prieteni spre cabana inchiriata pentru acel sfarsit de saptamana. El “facea cinste”! Dorinta lui.

Isi facuse curaj si o ivitase pe Angela, sa calatoreasca pe motocicleta lui de data aceasta. Era bucuros ca nu mai trebuie sa mearga in spatele unui prieten. “Nu trebuie sa ma mai duceti in spate” - le-a spus cand le-a aratat motocicleta nou-nouta, lucioasa si le-a permis tuturor sa o “probeze”. Care mai de care venea cu sfaturi, dar el urma numai sfaturile tatalui: nu tu o turatie mare la motor, nu aia, nu cealalta, nu fara costum si casca pe motor si numai un costum viu colorat, sa fie mai usor observat in trafic. Cu mototcicleta nu e ca si cu masina - chiar o masina care vine din spate ajunge, la un moment dat, in asa-numitul “punct mort” in care n-o poti vedea in retrovizoare. Dureaza cateva secunde aceasta “invizibilitate” dar aceste secunde pot face diferenta intre viata si moarte. Pe mototciclisti ii observa soferii chiar mai greu - motociclistul e una cu motorul sau si pare “parte integranta” in décor. Nu sunt multi cei care pot aprecia corect viteza unei motociclete - nu e tocmai valabil un sfat de genul “daca ti se pare ca masina care vine din sens contrar sta ai timp sa executi o manevra de depasire”. Nu. Motocicleta acum e acolo, acum e langa tine.

Emil e sigur pe abilitatea lui de a stapani o motocicleta. Are permis de la varsta de 20 de ani si a condus mai multe tipuri de motoare. E genul care stie ca poate atrage atentia si altfel decat depasind viteza legala pe sosele si, in plus, isi iubeste parintii din tot sufletul si n-ar vrea sa-i supere in vreun fel.

Ziua de Vineri a inceput minunat, desi cu o seara inainte picurase. Emil s-a echipat, a luat pachetul pregatit de mama, a iesit in curte si a incalecat saua motocicletei. Inainte de a-si pune casca mama a venit si l-a imbratisat, sub privirile amuzate ale tatalui sau, care era o fire mai rece, dar numai pentru cei care nu-l cunosc.

A turat usor motorul si a iesit pe poarta. Urma sa faca plinul si apoi sa mearga dupa Angela. Abia astepta sa-i simta bratele in jurul mijlocului - va fi prima data cand vor fi atat de apropiati si fizic. Emotia facea sa-i bata inima mai repede. De n-ar fi avut manusi ar fi simtit cum palmele ii transpira usor. Spera sa nu se faca de ras in fatza ei.

A facut plinul, a glumit cu baiatul de la casa, a cumparat un pachet cu guma de mestecat si a pornit spre locuinta Angelei. Langa blocul ei era o florarie, de unde urma sa cumpere flori pentru mama fetei, pe care o stima in mod deosebit.

Intersectia imensa, cu giratoriu, il mai despartea de blocul unde locuia Angela. S-a inscris in sens si stop.

Soferul autoturismului a coborat si a alergat la trupul inert care zacea pe asfalt. Au oprit si celelalte masini si sensul giratoriu s-a blocat. “Nu l-am vazut, nu l-am vazut” balmajea soferul, alb ca varul si tremurand.

Parintii au aflat de la rude despre tragedia care i-a lovit. Viata fericita pe care au avut-o pana in urma cu numai o ora a disparut brusc si pentru totdeauna. Sunetul de agonie al mamei nu poate fi descris. Prabusirea in ea a fost instantanee. Ce poti sa spui unui parinte caruia moartea ii ia copilul? Nimic. Poti face ceva pentru un astfel de parinte? Nu. Un medic i-a facut un calmant puternic, sa nu-si faca rau singura. Cu greu poti privi parintii care-si pierd copilul si nu te poti gandi decat ca nu vrei sa traiesti o tragedie asemanatoare. Te poti gandi cat de neinsemnate sunt toate dorintele marunte pe care le ai - si care ti s-au parut importante; te mai gandesti ca ai o singura viata si ar trebui sa o traiesti intens si asa cum ti-o doresti, nu asa cum vor unii sa-ti impuna; te gandesti la interesele meschine care-i conditioneaza pe cei mai multi oameni si te gandesti, da! te gandesti cu oarecare sentiment de vinovatie si de rusine ca nu parintii tai sunt cei care plang, ca nu esti tu parintele care plange.

Filosofic discutand, moartea este o trecere dintr-o stare in alta stare, este o eliberare, o descatusare a energiilor cuprinse intr-un trup de tarana. Dar incearca sa spui asta unor parinti carora moartea le-a rapit copilul.

In acea dimineata de Vineri moartea s-a aflat si intr-un sens giratoriu, langa un sofer - ca multi altii - care nu s-a deranjat sa priveasca de doua ori inainte de a se inscrie pe directia dorita si a trimis un copil in Infinit. 

Parfumul dimineții de Crăciun – Poveste Parfumată

În anul când am scris povestea – pentru un concurs: “Scrisori către Moș Crăciun”, organizat de un cotidian cu acoperire națională – foloseam apă de parfum Perceive, de la Avon, care se încadrează în categoria “orientale”. Esența principală este de frezii. Frezia, în limbajul floral, înseamna “dăruiește-mi iubirea ta”. Esența de frezii e accentuată de atingerea ușoară a piperului alb, învăluind floarea de ylang ylang aflată lângă prune, pere coapte și cuișoare, pe o bază liniștitoare dată de vanilie, senzuală și caldă datorită moscului și lemnului de santal…

În Martie 2000 a murit cățelușa rasa boxer, Bonny, după ce ne-a oferit nouă ani minunați, și îmi doream cu ardoare altă cățelușă – dar cum să aduc un alt căine, la bloc? Bonny a ajuns la noi pentru că cineva ne-a rugat, când Bonny avea vreo trei luni de viață, să o ținem vreo trei săptămâni. Și s-au făcut nouă ani! Nu am găsit cui să o dăm, s-a obișnuit la bloc și… asta a fost – dar nu era ceva premeditat! De aceea, dorința de a avea o nouă cățelușă rasa boxer rămânea arzătoare dar nu o duceam la îndeplinire din motive obiective: viața la bloc nu e tocmai potrivită pentru un câine boxer care are nevoie de multă mișcare, de spațiu pentru că e un câine care nu stă locului o clipă!

Boby

Am citit despre concurs și mi-am zis că e ocazia potrivită de a face publică dorința fără, însă, a ști ceilalți cine, ce, visează! Am scris povestea și am trimis-o.

Era ziua de 22 Noiembrie 2004. În Decembrie s-au anunțat câștigătorii dar nu se regăsea acolo scrisoarea trimisă de mine.

În 24 Decembrie 2004, în scara blocului rătăcea bezmetic un câine boxer: slab, plin de cicatrici, cu urechile franjuri – la propriu, de la luptele date, probabil, pentru hrană sau teritoriu.

Doua vecine au crezut că e al nostru! Și au sunat la ușă! Cine poate rezista acelor ochi mari, rotunzi, căprui și blânzi? A rămas la noi, să îi căutăm stăpânul. Am căutat timp de șase luni, apoi l-am dus (din nou) la veterinar, ni s-a spus că are vârsta de 2-3 ani și i-am fâcut carnet de sănătate: se numea Boby (numele la care a reacționat) și era al nostru!

Mare diferența între femela rasa boxer și masculul rasa boxer dar… în povestea-scrisoare am scris câine, uitând vorba aceea înțeleaptă: ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să primești.

În dimineața de Crăciun Boby a primit și el un cadou, făcut în seara precedentă – îl vedeți în poză. L-am desfăcut puțin din hârtia în care era împachetat și i-am arătat un colțișor de jucărie. Restul a făcut singur, cu frenezie – spre distracția celor prezenți – și a alergat cu jucăria prin toată casa… A rămas jucăria lui preferată.

Pe scurt: dimineața de Crăciun pe care mi-o amintesc aici avea parfum de frezie și mosc, de șampon pentru căței, de brad argintiu, de cozonaci și de friptură – pentru că se afla în cuptor carnea pentru masa de prânz.

Crăciunul are același parfum în fiecare an și, totuși, are mereu alt parfum.

Povestea scrisorii și a lui Boby este o poveste adevărată: am trimis povestea la un ziar și în Ajun de Crăciun l-am întâlnit pe Boby, de care ne-am bucurat până în martie anul acesta.

Cine are timp și dispoziție poate citi povestea

https://diana-kundalini.blogspot.ro/p/poveste-de-craciun-cainele-abandonat.html

pe care în anul 2004 am trimis-o la redacția unui ziar în speranța că voi primi ce doresc – așa cum scria în regulament. Am primit! Fie ca toți să primească ceea ce își doresc! Dar dacă nu le-o plăcea mai târziu să nu dea vina pe Moș Crăciun, pentru că Moș Crăciun oferă (și el) tuturor după sufletul lor! Asta știe toată lumea! Sau ar trebui să știe!

Am povestit povestea, deci nu trebuie să citiți... cum am ajuns să primesc un cățeluș, de Crăciun! :)

Vă doresc ca dorințele să se îndeplinească.

Sărbători Fericite!

La mulți-mulți ani cu bucurii alături de cei care vă sunt dragi!

Bomboane pentru toți cei care doresc!

Rânduri scrise pentru Clubul Povestii Parfumate gazduit de Mirela. Tema a fost aleasa de OchiiVerzi.