Spre sfârşitul clasei a XII-a câţiva colegi care împliniserăm vârsta de 18
ani, am hotărât să mergem într-o excursie in Republica Democrată Germană. Aveam
noi oarece gânduri, dar nimic nu se concretizase. Între timp, din cei şase care
eram, doi au renunţat la excursie. Patru rămaşi, am plecat spre Biroul de
Turism pentru Tineret (B.T.T.) să plătim avansul pentru excursie. Am plătit şi aşteptam
cu nerăbdare să plecăm. După o săptămână, aşa cum era scris in contract, am fost să plătim restul de
bani pentru excursie. Surpriză! Spre RDG se anulaseră toate excursiile. Aveam
de ales între Bulgaria
Grupul
era format din 30 de oameni – numai excursii in grup se organizau – şi am
plecat cu trenul. Prietena aceasta a mea era o carte de glume ambulantă. Cum îmi
plăcea să-i dau replica am ţinut-o într-un râs tot drumul şi pe oriunde mergeam
să vizităm ceva. Când am vizitat nu ştiu ce catedrală din Varşovia a trebuit să
ieşim pentru că ne strâmbam de râs – nu aveam un motiv anume, doar că făceam
comentarii aiuristice (râdeam ca proastele, altfel spus) pe tema excursiei pe
care nu am dorit-o dar in care ne aflam.
Mi-a
trecut pofta de râs in momentul in care am păşit pe sub arcada lagărului Auschwitz-Birkenau.
Prietena mea şi cei mai mulţi din grup au ales să nu viziteze acel muzeu, aşa că
au plecat cu autocarul spre alt obiectiv turistic. Am vrut să văd locul despre
care am citit multe până atunci, locul despre care am văzut filme, locul unde
s-a implementat soluţia finală gândită de nazişti.
Am
intrat pe “Poarta Morţii”.
Trenurile
erau încărcate cu oameni de diverse naţionalitîţi (lagărul avea sectoare
speciale pentru fiecare naţionalitate). In acel moment n-am mai mers in
pantofii mei, ci in ai celor care au ajuns acolo după o lungă călătorie in
vagoane de transport animale şi marfă. Nu trebuia să închid ochii pentru a auzi
strigătele naziştilor, glasurile disperate ale oamenilor care erau triaţi
aproape imediat ce coborau din vagoane. Călcam pe urmele lor, îmi lăsam
bagajale unde mi se spunea şi tăceam. Inima îmi bătea cu putere, de spaimă. Intuiam
că va urma agonia. Mă imaginam la “vestiare”, scotându-mi toate hainele; îngehsuită
între zeci de femei goale, împinsă “la duşuri” ca o vită. Umilită, aşteptam să
fiu rasă în cap, spre distracţia paznicilor, neînţelegând ce-şi spun, dar
intuind - după râsul lor grotesc - că îşi bat joc. Îmbrăcam apoi hainele împuţite
pe care mi le trânteau in braţe, haine din material aspru, in dungi, şi ieşeam,
aşteptând repartizarea într-un bloc, dârdâind de frig şi frică in rochia dungată.
Trupele
SS germane, când făceau trierea noilor veniţi despărţeau bătrânii şi copiii de
cei consideraţi apţi de muncă şi îi conduceau pe ultimul drum, spre camerele de
gazare care arătau a săli de duş. Cei “păstraţi” pentru muncă erau despuiaţi,
raşi in cap, batjocoriţi… li se tatua numărul şi din oameni deveneau animale cu
număr de inventar.
Lagărul e imens –
nu-mi mai amintesc tot ce am văzut – dar impresia mi-a rămas. Când eram acolo,
in interitoriul crematoriului, aveam senzaţia că simt miros de ars…
Îmi
amintesc miniaturile din capete umane, grămezile de păr, de dinţi din aur, de
bijuterii, de ochelari, de haine, de fel şi fel de genţi şi valize, grămezile
cu pantofiori de copii, cele cu încălţămintea adulţilor, stilouri, cărţi, fotografii
şi o mulţime de obiecte personale… Cum să nu mă pufnească plânsul când ştiam că
toate acele obiecte aparţinuseră unor oameni care avuseseră visuri şi speranţe pentru
viitor, oameni care avuseseră o viaţă liniştită până când naziştii au decis să le
hotărască destinul?! Şi-am dat apă la şoricei pe rupte, dar nu am vrut să ies,
aşa cum m-a îndemnat ghidul, am insistat să văd tot ce ne arătau, să nu uit
esenţialul: aşa ceva nu trebuie să se
mai întâmple!
Pe
lângă Auschwitz-Birkenau, naziştii mai aveau şi alte lagăre de exterminare:
Treblinka, Belzec, Chelmno, Sobibor. Un milion şi ceva de oameni, cetăţeni
din toate statele ocupate de nazişti, au fost exterminaţi in lagărul
Auschwitz-Birkenau.
Aici şi-au găsit moartea
clerici şi oameni de diverse confesiuni, din diverse clase sociale şi care
exercitau diverse profesii, femei, bărbaţi şi copii de toate vârstele. Erau
aduşi aici şi de prin alte lagare de concentrare şi din lagărele de prizonieri
de război. La 3 septembrie 1941 au murit gazaţi 600 de prizonieri de război şi
250 de deţinuţi aflaţi la infirmeria lagărului.
In
Blocul 11, numit şi “Blocul morţii”, in ziua de 14 august 1941 moare, după două
săptămâni de înfometare şi o injecţie cu formol, preotul polonez Maximilian
Kolbe (canonizat ulterior), unul dintre fondatorii asociaţiei religioase
“Armata Maicii Domnului”. Era închis in
Blocul 14, dar pentru că un deţinut de acolo evadase şi nu fusese găsit in 48 de
ore (cum cereau regulile lagărului) toţi ocupanţii acelui bloc erau înşiraţi pe
platou şi fiecare al zecelea era condamnat la moarte. Unul dintre deţinuţii
care a fost “ales” a început să-şi strige copiii şi să plângă… Preotul s-a
desprins din grup şi a cerut comandantului să meargă in locul aceluia – cererea
i-a fost aprobată şi, alături de ceilalţi condamnaţi, a fost aruncat, gol, într-o
celulă rece, fără ferestre şi fără aerisire – era mormântul celor îngropaţi de
vii.
Această
vizită in lagăr mi-a întărit convingerea că nu trebuie să închid ochii la nicio
nedreptate, chiar dacă această nedreptate nu este împotriva mea, personal, sau împotriva
celor dragi. Această vizită in lagăr mi-a întărit hotărârea de a nu tolera
nicio manifestare de rasism din partea oricui ar veni. Atunci când ne facem că
nu vedem ceva, atunci când nu reacţionam cu hotărâre unii dezaxaţi câştigă tot
mai multă putere şi apoi trece prea mult timp până să fie învinşi, timp in care
îşi săvârşesc nelegiurile cu tot mai multă răutate.
In
14 iunie 1940 naziştii au direcţionat primul convoi de polonezi in acest lagăr
(de fapt, un complex de lagăre). In 27 ianuarie 1945 cel mai mare lagăr de
exterminare nazist a fost eliberat de armata sovietică.
27 ianuarie a fost desemnata
Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
(am
fotografiat două dintre vederile cumpărate atunci)