Calea desăvârşirii. Citate favorite

Omul se desăvârşeşte, îşi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte in infinit, a cărui proprie fiinţă este Avih, adică descoperire.

Adevărata restrişte a omului stă in faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria fiinţă, că e tulburat de eul său şi se pierde in propriile-i dorinţe şi pofte. Amorul lui propriu nu trece peste hotarele-i personale, ceea ce e mai preţios in el se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. De aceea se ridică din adâncimile sufletului său rugăciunea: “Tu, care eşti spiritul descoperirii, descoperă-te in mine!” Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei se înrădăcinează in om mai profund ca foamea şi ca setea după mâncare şi băutură şi ca patima după avuţie şi distincţie. Şi această aspiraţie nu e numai in el, ea e in adâncul întregii făpturi, e necontenitul impuls al lui Avih, spiritul veşnicei descoperiri in el. Descoperirea infinitului in finit, care e forţa dinamică a întregii creaţiuni, nu se arată in toată plinătatea ei nici in cerul înstelat, nici in frumusţea florilor. Numai in sufletul omului. Căci acolo libertatea îşi caută răsplata supremă in jertfa lui liberă.

De aceea sufletul omului singur e acela pe care regele universului nu-l umbreşte cu tronul lui, acela pe care el l-a lăsat liber. In organismul fizic şi spiritual, prin care atârnă de natură, omul trebuie să recunoască domnia regelui său, dar in sufletul lui are libertatea de a-l tăgădui. Aici Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aici vine el ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până ce este îmbiat. Asupra sufletului omului Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să îi câştige iubirea. Puterile lui înarmate, legile naturii, rămân afară la poartă şi numai frumuseţea, solul iubirii divine intră in cuprinsul sufletului.

Numai in imperiul voinţei e îngăduită anarhia; numai in eul omului poate să guverneze minciuna şi necredinţa şi să tulbure armonia întregului; numai aici se poate ajunge până acolo încât să strigăm: “N-ar putea să bântuie asemenea dezordine externă dacă Dumnezeu ar exista!” Da, Dumnezeu stă in afară de eul nostru şi aşteaptă cu nepregetată răbdare până să-i deschidem de bună voie uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, iar nu constrâns de puterea dumnezeiască. […]

Când viaţa omului iese teafară din toate rătăcirile şi-şi găseşte unitatea in suflet, atunci conştiinţa infinitului e pentru ea tot aşa de imediată şi naturală ca lumina pentru flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă, ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează; bucuria şi durerea se contopesc in frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează in puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de iubire exuberantă, fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare in forma florii şi a fructulu. Cel fără margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge alături de noi ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil din om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel prea înalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic. Câtă vreme lumea ne apare ca o maşină pe care trebuie s-o stăpânim, când ne foloseşte, şi să ne ferim de ea când e primejdioasă - nu vom afla niciodată cât de intim se înrudeşte cu noi şi prin natura ei fizică şi prin frumuseţea vieţii lăuntrice.

(din “Calea desăvârşirii - Sādhanā”, de Rabindranath Tagore; fragment din disertaţia “Conştiinţa sufletului”, Editura Stress, Bucureşti, 1990; traducere de Nichifor Crainic)

=======================================================================

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

=======================================================================

Calea desăvârşirii este o compilaţie a unor prelegeri pe care autorul le-a susţinut in limba bengali la şcoala pe care a înfiinţat-o in Bolpur, Bengalul de Vest, şi pe care le-a adunat şi publicat sub forma unor eseuri.

Calea desavarsirii, de Rabindranath Tagore

Desavarsirea in iubire

[…]

Sufletul omenesc e in pelerinaj de la lege la iubire, de la disciplina la libertate, de pe taramul moral pe cel spiritual. Sclavia legii nu poate fi scopul suprem; prin faptul ca implinim legea, castigam posibilitatea sa iesim din ea. Cine doreste sa ajunga pe treapta netarmuritei iubiri trebuie (dupa Buddha) sa nu insele pe nimeni, sa nu hraneasca ura impotriva nimanui si niciodata sa nu faca rau cuiva din manie. Iubirea nemarginita sa hraneasca toate fapturile, ca o mama care-si hraneste copilul pe care il apara cu pretul vietii. Sa-si imparta in toate partile iubirea pentru ca ea nu cunoaste granite si piedici si e libera de orice cruzime si vrasmasie. Unde merge si unde sta, unde se aseaza si zace, pana cand adoarme, spiritul lui trebuie sa fie activ in aceasta exercitare a iubirii fata de toate vietatile. Lipsa de iubire e o infirmitate, pentru ca iubirea e desavarsirea constiintei. Nu iubim, fiindca nu intelegem sau, mult mai rau, nu intelegem pentru ca nu iubim.

Cine ar putea sa respire si sa traiasca daca spatiul n-ar fi plin de bucurie, de iubire? Ridicand constiinta pana la iubire si intinzand-o peste lumea intreaga, putem sa ajungem la comuniunea cu bucuria infinita.

[…]

Omul e folositor omului fiindca trupul lui e o masina minunata si spiritul sau un organ de uimitoare productie. Dar el are si suflet si acest suflet nu se poate cunoaste cu adevarat decat prin iubire. Cand cunoastem sufletul altui om ne simtim una cu acel om. Abia atunci simtim noi: cruzimea fata de el e o cruzime fata de noi insine; injosindu-l numai in avantajul nostru personal pierdem intr-adevar ce castigam in bani sau in indestulare materiala.

[…]

Omul nu e numai animal. El aspira dupa viziune, care e viziunea adevarului desavarsit.

Numai iubirea e miscare si repaos in acelasi timp. Inima noastra e pururea fara odihna pana gaseste iubirea si-si afla tihna.

In iubire, castigul si paguba se armonizeaza. In socoteala ei, debit si credit stau pe aceeasi fata si darile se socotesc la castiguri. La aceasta minunata sarbatoare a creatiei cel ce iubeste se daruieste necontenit ca sa se regaseasca in iubire. Da, iubirea este aceea care intruneste laolalta darea si luarea si le unifica indisolubil.

[…]

Bucuria e apelul definitiv catre om. Si bucuria e pretutindeni: in iarba verde a pamantului si in albastrul senin al cerului; in exuberanta fara griji a primaverii si in aspra cumpatare a iernii sure; in vinele zvarcolitoare ale corpului nostru, in nobila si dreapta tinuta a chipului omenesc, in toate functiunile vietii, in exercitarea tuturor puterilor noastre, in castigarea de cunostinte, in lupta contra raului. Bucuria nu intreaba daca ai nevoie de ea si adesea sta impotriva celei mai imperioase necesitati. In bucurie ajunge unitatea la realizarea ei: unitatea sufletului nostru cu lumea si unitatea lumii cu iubirea vesnica.

(editura Stress, Bucuresti, 1990; traducere: Nichifor Crainic)