De ce merge Buhuhu la mare

Actualizare 26 iulie 2022

Insul în cauză și-a cerut scuze public. De ce abia acum (și după atâtea abureli) e important, dar... poate că nu mai contează.

Am aflat, și eu, că există un tip (nu-i scriu numele pentru că nu-l vreau asociat direct cu acest blog) care se laudă cu nevasta care arată ca o minoră... Ca o minoră! Nu spune că are „aspect adolescentin” sau ceva de gen, ci „minoră”. O fi, omul, cu gândul la minore... Nu-i nici tocmai moral și sigur e ilegal (dar el s-o gândi la minore care au împlinit vârsta de 15 ani și, conform legii din Ro, masculul e liber să dea atacul). Totuși, nu-l „bănuiesc” de pedofilie – dar tot cu „p” începe și chestia la care mă gândesc. Sau e doar arogant.

Nevastă-sa arată (așa de) „minoră” – zice el – pentru că „se îngrijește! Dâng, dâng! O fi și îngrijire, dar e... genetică! Așa-i ea, de felul ei, de la „mama natură” (dacă nu-i de la bisturiu și botox). De-asta e cu ea, pentru că are aspect tineresc?!

Îi spune unui reporter: Eu am noroc că am o nevastă care arată ca o minoră. Uită-te la ea! Câți ani îi dai?

Ups! Dacă nu arăta „așa”, la vârsta ei de 41 de ani, ce făcea omu’, divorța? Căuta alta, care să arate ca o minoră? Oricum, nu-i un compliment când spui cuiva „ce bine arăți la vârsta ta”.

Zice el (după ceva cuvinte de umplutură): Venim la mare ca să vedem piele, aș vrea ca pielea aia să n-aibă vergeturi. (...) Dacă vrei să vii la mare, îmi arăți piele și sigur vrei să ne împrietenim, ar trebui să mă convingi și cu altceva decât cu decolteul. Putem fi de acord că e normal să ne uităm la țâțe și la buci? Aia vreau să văd la mare!

1. Nu specifică: la care „noi” („venim la mare”) se referă? La el și la nevasta lui? La el și la toți bărbații care au depășit vârsta de 40 de ani? Ceilalți bărbați ce-or zice? Tot pentru piele, țâțe și buci merg la mare? A jignit, probabil, o mulțime de bărbați ale căror iubite n-or fi perfecte, ca a lui, după standardele lui.

2. „Ei” – care or fi ei! - merg la mare să vadă țâțe și buci?! Sunt chiar așa de disperați să vadă? Înseamnă că n-au văzut de ceva timp...

3. Cine vrea la mare tre’ să arate bine?! La mare nu merg oamenii doar pentru "țâțe și buci", mai merg pentru aerosoli, pentru vitamina D, pentru odihnă și multe altele.

4. Omu’ e, săracu’, prost de tot (informat). În capul lui, celulita „se duce” dacă faci sport. În capul lui (nu întrebați care cap!) celulită au doar femeile cu strat mai mare de țesut adipos...

5. În capul lui, o femeie tânără care a născut ar trebui să nu mai meargă la mare, pe plajă, dacă are vergeturi pe abdomen... 'că le vede el și-și strică ziua?

6. De ce are el impresia (e plin de impresii!) că cele care merg la mare vor să-i arate lui piele și vor să se împrietenească? Sigur, nu neapărat cu el, e om însurat, serios și nu discriminează... Din ce puț al gândirii a extras această generalizare?

7. De ce crede el că tinerele abia așteaptă să le privească sânii și fundul bărbații de vârsta lui?

8. Individul își dă seama că și-a jignit nevasta? N-o fi dat pe gură în numele lui (ceea ce-i și mai rău), dar a dat. El merge la mare să vadă ce nu are acasă? Vrea ceva nou, ceva „proaspăt”?!

Am văzut poze cu Buhuhu... Probabil că nu e fotogenic. Ce-ar fi să i se interzică să meargă la mare, să nu sperie minorele?!

Sau... omu’ făcea reclamă mascată cabinetelor unde femeile pot fi „scăpate” de celulită și alte imperfecțiuni?! Hm. Se poartă reclama mascată.

Insul se „apără” dând cu bățul în baltă și mai rău.

Citez: Am criticat public expunerea obezității și celulitei. Nu sunt primul care spune că avem o epidemie de obezitate. O spun medicii și o vedem cu toții.

Cum scriam mai sus: tipul e foarte, foarte prost (informat). Celulită poate avea și o femeie slabă. Apoi, sunt destui care nu văd „epidemie de obezitate”. Când chiar numai unul n-o vede înseamnă că „toți” nu sunt toți – generalizare stupidă, de om fără argumente (dacă mulți au zis... dacă zice la TV, dacă scrie în ziar... așa e!)

Citez: Cei care încă mai avem curajul să vorbim deschis și să deranjăm corectitudinea politică exagerată trebuie să o spunem deschis. Obezitatea este o problemă națională. 

Ce mare curaj îți trebuie să dai în femei care nu-s perfecte fizic!

El nu „deranjează” corectitudinea politică exagerată, el jignește, la grămadă, femeile (tinere sau mai puțin tinere). Afirmând că vrea să vadă la mare „țâțe și buci” (că poate se împrietenesc) se referea la obezitate... Sigur că da!

Citez: Da, am spus că fetele ar trebui să mai treacă pe la sală.

Și scapă de vergeturi și de celulită? Cât de prost (informat) trebuie să fie pentru a se „apără” în acest fel?! Poate-i spune antrenorul personal (habar n-am dacă are!) cum e treaba cu celulita și vergeturile...

Din câte am aflat ieri, omu’ „prezintă” la TV o emisiune de umor. O fi pe bune angajat la o astfel de emisiune?! Cei care-l plătesc sunt siguri că vor ca femeile cu celulită, cu vergeturi, cele care nu merg „la sală” și toți prietenii și rudele acestora să nu mai urmărească emisiunea?

„Erată”: Nu prezintă emisiunea, a fost invitat la emisiune, alături de alți invitați. Mulțumesc, Potecuță.

În urmă cu mai mulți ani, un alt specimen „dădea în femei” – ăla e (era?) regizor și nu mai știu ce, și i se urcase succesul la cap, probabil, și-a zis că cel mai bine e să „bată” ceva femei. Singura diferență între cei care dau cu pumnul în femei și cei care dau cu vorba este că ultimii nu lasă urme fizice. Altfel... o apă și-un pământ și unii și ceilalți. Părerea mea.

Cei care fac astfel de afirmații sunt ca cineva care ar închide ochii și-ar trage în mulțime cu pistolul: nu vor ști pe cine nimeresc și vor ucide. Pentru că vorbele chiar pot ucide... sau pot schilodi psihic pe unii mai sensibili.

Sursa foto: http://platonicsense.tumblr.com/post/1157393298/coisas-da-vida

Aroganță cu muștar

Unii dintre politicienii lumii dezvoltă o „aroganță patologică” atunci când ajung să coordoneze vreun minister, să facă parte din Parlament s.a.m.d.. Se comportă ca unii care timp de-o jumătate de viață au fost marginalizați, ironizați și mai știu eu cum și acum, când au „puterea”, își arată „valoarea”, vor să-și scoată pârleala, să arate ei "ălora" că e rândul lor acum. Hm.

Unii cetățeni se întreabă de ce politicienii (nu chiar toți) îi iau pe cetățeni de idioți. Răspunsul e simplu: pentru că i-au votat pe ei. Problema e că în Ro nu avem ofertă prea bogată când vine vorba de alegerile electorale și mulți politicieni au fost parte (ca membri sau simpatizanți) din „partidul” de tristă amintire Frontul Salvării Naționale (FSN) – cei tineri par a fi urmașii, învățăceii etc. primilor.

Pâine cu muștar

Dacă nu urmăresc, în mod regulat și voit, diverse emisiuni la TV și totuși, când sunt în apropierea unui televizor deschis și văd/aud „minuni”, se poate spune că e plin de astfel de „minuni”?

Acum vreun an – nu țin minte datele, dar rețin „aparițiile deosebite” – președintele partidului USR declara că atunci când nu se ajungea cu banii mânca... pâine cu muștar. Era o emisiune unde era un bucătar și o tipă care stătea la masă cu politicianul și discutau diverse – am aflat acum, când am căutat „probe”. La min aprox 19 zice de pâine cu muștar.

https://www.youtube.com/watch?v=jIw94uHDGKQ

Mă prefac a-l crede. Pe de altă parte, dacă chiar a fost atât de sărac, nu prea e de mirare aroganța care-l caracterizează. Cred că nu sunt prea mulți cei care „s-au ajuns” și rămân cei care au fost. Poate greșesc...

Revenind la emisiunea TV. Prima dată atenția mi-a fost atrasă de observația femeii care i-a zis să-și țină bine ochelarii că de vor cădea... Iar el zice ceva gen: „Bănuiesc că de se întâmplă e cineva pregătit...” Sigur, a glumit.

Faza cu ochelarii e de-o aroganță extremă, în opinia mea. Tipul era vicepremier pe atunci, se afla în plenul Camerei Deputaților și-i cad ochelarii de pe pupitru dar nu se ridică să și-i recupereze; tipa de lângă el (colaboratoare a lui, zice el) cheamă un angajat al Camerei și tipul îi arată cu degetul unde sunt ochelarii. Angajatul îi ridică și-i dă tipului, care nu se deranjează să mulțumească. Întrebat despre gest spune ce spune apoi zice că el și angajatul și-au zâmbit (aveau măști amândoi), și i-a mulțumit. În filmare nu pare că i-ar fi zâmbit (nici măcar din ochi, pentru ca nu prea privea spre om); cât despre mulțumesc... o fi fost în mintea lui, a politicianului, dar din imagine nu se deduce nici măcar un gest de mulțumire. Dacă greșesc, mea culpa – de aceea postez link-ul, să vadă și alții, iar dacă greșesc, să-mi spună.

https://www.youtube.com/watch?v=shEake3d7DE&t=44s

Pe la min 0:42 începe scena cu „mulțumesc”.

În aprilie a.c., șeful de la Ministerul Agriculturii e întrebat ce-ar face de-ar avea pensie de o mie de lei și ar vedea că-i 60 de lei kilul de carne de miel: și-ar cumpăra? câtă?! Ce zice omu’: „Vorbiți cu un om care atunci când eram la liceu de foarte multe ori mâncam pâine cu muștar”. „Știu ce înseamnă să te restrângi”, mai zice el și, evident, este empatic – îi înțelege pe oameni. Altfel spus, ne "restrângem" și ne cumpărăm muștar; de pâine vedem de unde facem rost – dacă n-o veni unul să zică precum Maria Antoaneta: „dacă nu au pâine, să mănânce cozonaci”. Cozonac cu muștar. Mda.

Cu gura lui le zice el, ministrul, la adresa de mai jos.

https://www.youtube.com/watch?v=kqgM3Fgp_AA

Poate că ar fi bine să ne apucăm toți de mâncat pâine cu muștar - reușim să ajungem politicieni de succes în Ro și, pe cale de consecință, bogați bine.

Să declare un sportiv de performanță (de exemplu), foarte premiat, că a mâncat în tinerețe pâine cu muștar e una, dar s-o facă un politician mi se pare deplasat! E aroganță, din punctul meu de vedere. E ca și cum le-ar spune cetățenilor – pensionarilor, în special, dar și altor oameni cu venituri mici și foarte mici – că ei s-au descurcat cu pâine și muștar în tinerețe, deci nu e dracu’ chiar așa de negru și-ar putea face și ei, pensionarii (și săracii țării) acest efort.

Să fii sărac și să devii bogat prin muncă, prin aptitudini etc. e demn de laudă, de dat ca exemplu, dar chiar și în astfel de situații e bine să nu fii arogant, iar dacă alegi să calci în politică ar trebui să păstrezi pentru tine astfel de amintiri pentru că acum ești acolo (în rândul politicienilor) să rezolvi lucruri pentru ca alții să nu treacă prin ce-ai trecut tu. Părerea mea.

Nu mai știu cine zicea ceva de genul: nu poți eradica sărăcia cu oameni care îi urăsc pe săraci. În România pare că se dă o luptă împotriva săracilor, nu a sărăciei...

Amenințătorul deget arătător

Degetul arătător – numit și indice (sau index, din latină) – este cel mai autonom deget.

Omul începe să arate cu degetul în primele 8-10 luni de viață; dacă n-o face până pe la 18-20 de luni există motive de a se crede că respectivul are ceva probleme.

Gestul de-a arăta cu degetul este foarte important: e un semn că bebelușul și-a dezvoltat anumite abilități sociale și de comunicare. Întinzând degetul arătător (cu braț cu tot sau ba), bebelușul poate transmite un mesaj, poate atrage atenția și poate încerca să influențeze acțiunile sau reacțiile celorlalți spre ceea ce indică el. Pe măsură ce avansează în viață, omul ar trebui să cam renunțe la acest gest.

Pentru cei care studiază limbajul trupului sunt importante și pozițiile degetelor.

Arătarea cu degetul e un gest obișnuit și e folosit atât la indicarea a ceva într-o fotografie, de exemplu, cât și pentru sublinierea unei afirmații, dar în cele mai multe cazuri gestul pare agresiv și nepoliticos, ceea ce face ca persoana cealaltă să se simtă ca și cum ar fi admonestată și chiar amenințată – mai ales dacă degetul mare este ridicat, nu strâns în pumn lângă celelalte.

Degetul arătător ridicat și ținut nemișcat semnifică atenție; dacă e ridicat și pendulat stânga-dreapta, se substituie mișcării capului în sensul nu.

Aproape toate gesturile pe care le face omul cu degetul arătător drept (dacă e dreptaci) au conotații negative și inspiră sentimente negative (sentimente care nu-s doar frică, așa cum își imaginează sau își doresc cei care amenință cu degetul arătător). E un gest care exprimă agresivitate și dominare, impunerea unor reguli proprii, tradiții, inflexibilitate.

Fiind un gest mai mult sau mai puțin inconștient (reflex) unii îl folosesc să atragă atenția, să determine pe cineva să conștientizeze ceva (să bage la cap) și adaugă o greutate nedorită gestului făcându-l să pară și mai agresiv.

A arăta cu degetul către alți oameni este considerat nepoliticos, deoarece este un gest asociat cu alocarea vinei (a arăta cu degetul spre...). Arătând spre cineva, automat și fără consimțământul acestuia, îl facem subiect de cercetare. A arăta cu degetul spre cineva înseamnă a acuza, a amenința...

În anul 2020 era o modă printre șefii de stat și de guvern: apăreau la TV și păreau că împung sacadat, cu arătătorul, telespectatorii în piept sau în umăr spunându-le că de nu ascultă ce li se spune va fi vai de capul lor (nu acestea erau cuvintele, bineînțeles, dar așa se traduceau însoțite de acel gest stupid pe care experții în comunicare nu-l recomandă în general, și cu atât mai mult nu-l recomandă politicienilor care se adresează cetățenilor). Oamenii percep acest gest ca fiind agresiv, adesea simțindu-l ca și cum ar fi o înjunghiere. Or vrea unii să arate spre alții pentru a le aduce la cunoștință punctul lor de vedere sau pentru a indica o direcție, dar e un gest prea puternic.

Când cineva își închide palma (strânge celelalte degete sub index) și arată cu degetul arătător vrea să transmită autoritate, dar nu le iese tuturor (mai ales celor care arată de parcă au exersat gestul înainte de a-l face în public).

Degetul îndreptat împotriva cuiva, cu pumnul dedesubt, este acuzator; când pumnul e poziționat la stânga arătătorului drept (sau la dreapta celui stâng) este un gest amenințător. Când degetul mare este ridicat și arătătorul e întins gestul indică ostilitate într-un grad ridicat (zice Joseph Messinger în Dicționar Ilustrat al Gesturilor).

Un fost șef de stat, de curând, tot la televizor, și-a încheiat discursul printr-un gest cu degetul arătător, ca și cum lovea telespectatorii cu o nuia, rostind apăsat Dacă nu aveți grijă urmați voi – ceva de genu’, cu referire la agresivitatea unui stat din zonă. Acum, chiar de-am urma noi: de ce naiba amenință populația?! Ce poate face populația pentru a opri un război pe care-l vor unii?!

Un fel de concluzie. Gesturile făcute cu degetul arătător sunt universal ofensatoare și trebuie evitate cu fermitate (mai ales de politicieni la adresa cetățenilor).

În limbajul trupului, gestul e considerat a fi unul gen supra-alpha și cei care-l fac vor să dea impresia de autoritate, de putere, dar cel mai adesea efectul este unul contrar.

E un gest cu două tăișuri arătatul cu degetul: unii se vor supune la orice, de frică, dar alții e posibil să sară la gâtul autoritarului.

sursa foto:

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

Image by Clker-Free-Vector-Images from Pixabay

Despre aroganță în citate

Marea aroganță a Prezentului este să uite inteligența Trecutului (Ken Burns, regizor de film)

Singurul lucru mai periculos decât ignoranța este aroganța, ne anunța Albert Einstein.

Diferența dintre „încrederea în sine” și „aroganță” este destul de mică și mulți sunt aroganți fiind convinși că sunt „siguri pe ei”.

Nu confunda încrederea cu aroganța. Aroganța înseamnă să fii plin de tine, să simți că ai întotdeauna dreptate și să crezi că realizările sau abilitățile tale te fac mai bun decât alți oameni. Oamenii cred adesea că aroganța este o încredere în sine excesivă, dar este, de fapt, o lipsă de încredere. Oamenii aroganți sunt nesiguri și adesea îi resping pe ceilalți. Oamenii cu adevărat încrezători se simt bine cu ei înșiși și îi atrag pe ceilalți. (Christie Hartman, autoare, cercetător în științe comportamentale).

Tim Schneider (politician american) o spune hazliu: Încrederea este un costum frumos. Aroganța este același costum cu bretele, mocasini italieni și butoni aurii.

Înainte de a arăta cu degetul spre cineva trebuie să ne analizăm cinstit în ceea ce privește comportamentul nostru și relațiile cu ceilalți. Aroganța e o tendință... aproape naturală și toți am fost – sau am putea fi – mai mult sau mai puțin aroganți la un moment dat.

O zice bine Jean-Baptiste Massillon, episcop de Clermont (1663 -1742): Nu prea ni se întâmplă să ne întrebam, pe noi înșine, ce suntem în realitate; dar ne întrebăm necontenit ce cred alții că suntem. Și atunci... aroganța încearcă să-i convingă pe alții că ești mai mult decât cine știu ei că ești - pare că îl completează Bianca Frazier, autoare de texte motivaționale.

Un om arogant crede că este mult mai bun decât ceilalți; un om încrezător știe că este la fel de bun ca ceilalți.

Aroganța din partea celor merituoși este chiar mai ofensivă decât aroganța celor fără nici un merit: căci meritul în sine este ofensiv. (Friedrich Nietzsche)

Cât de grozavi ar fi unii oameni dacă nu ar fi aroganți. (Talmud)

Aroganța unor oameni face ca până și virtuțile lor să pară vicii (Dominique Bouhours, preot iezuit, eseist francez, 1628-1702)

Oamenii aroganți pot fi foarte vorbăreți și gălăgioși, dar și foarte tăcuți din fire.

În unele situații, dacă nu spui nimic, ești considerat anost; dacă vorbești, ești considerat impertinent și arogant. Este greu de știut ce să faci în acest caz. Întrebarea pare să fie dacă predomină vanitatea sau prudența ta. (William Hazlitt, eseist, filosof englez, 1778-1830)

Aroganței îi place să pară umilă în public, cum ar spune Toba Beta, scriitor indonezian, autorul cărții Master of Stupidity).

Un om arogant este în mare parte nesigur pe el și dorește întotdeauna să atragă atenția celorlalți, să-i domine, să aibă mereu dreptate și încearcă să-și impună opiniile. Omul încrezător în sine știe să asculte, își prezintă ideile dar nu încearcă să le impună, e suficient că este el convins de ele. Cel care are încredere în sine își recunoaște punctele slabe și lucrează la acestea; arogantul va face orice să îi contrazică pe ceilalți și nu își recunoaște greșelile, dând vina pe alții sau pe conjuncturi.

Aroganța este un amestec de impertinență, neascultare, indisciplină, grosolănie, asprime și o natură auto-asertivă. (Swami Sivananda, medic, yoghin, învățător spiritual hindus, 1887-1963)

Opusul smereniei este aroganța – credința că suntem mai înțelepți sau mai buni decât alții. Aroganța promovează mai degrabă separarea decât comunitatea. Apare ca un zid între noi și cei de la care am putea învăța. (John Marks Templeton, bancher, filantrop american, intre altele, 1912-2008)

Încrederea în propriile forțe este un proces interior, în timp ce aroganța se manifestă la exterior. Cei care se laudă – mai mult sau mai puțin subtil – cu cât de grozavi sunt ei, și au nevoie constantă de atenție și complimente, nu au o stimă de sine autentică. Stima de sine reală nu scade în funcție de critici sau insulte și nu crește în funcție de complimentele pe care le primește cineva. Stima de sine adevărată are o structură solidă, bazată pe echilibru, pe ceea ce individul încrezător știe deja despre sine, dar mai ales bazată pe simțul realității.

Nu lăsa aroganța să ți se urce la cap și disperarea în inimă; nu lăsa complimentele să ți urce la cap și criticile în inimă; nu lăsa succesul să ți se urce la cap și eșecul în inimă. (Roy T. Bennett, autor texte motivaționale)

La unii, aroganța ține loc de măreție, neomenia de fermitate și viclenia de spirit. (Jean de la Bruyere)

Abundența generează aroganță, spune un proverb argentinian, și cu cât un individ e mai „proaspăt îmbogățit” cu atât devine mai arogant. De aroganţa bogăţiei, nimic nu vă poate proteja – cu excepția morții și a satirei (Heinrich Heine, poet și prozator german, 1797-1856)

Închei cu un proverb arab: Aroganța este o buruiană care crește mai ales pe bălegar.

Postare pentru Citate favorite.

Parabola orbului înfumurat

Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală – nu știu cui aparține „zisa”, dar mă gândesc că prin „a avea școală” se referă la cei care au pe perete sau în sertar o mulțime de diplome. Nu-i rău să ai multe diplome, mai ales dacă acestea atestă că e posibil (nu probabil, pentru că diplomele nu dovedesc mare lucru, ci doar că cineva a terminat o școală, un curs, cu un calificativ/o notă anume, dar nu și ce știe respectivul) să fii o persoană de încredere într-un domeniu sau altul. Ce se întâmplă, uneori, cu acești oameni „foarte specializați” într-un domeniu sau altul? Ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Sunt atât de siguri de ceea ce știu încât orice opinie nouă care nu se potrivește în „tiparele” recunoscute general în domeniul lor este respinsă „din reflex”. Puțini se hotărăsc să cerceteze o altă cale, mai ales dacă e deschisă de cineva cu mai puține diplome... mai ales în domeniul sensibil al medicinei. Un exemplu în acest sens este „Uleiul lui Lorenzo”, descoperit (un fel de a spune, dar foarte pe aproape) de părinții unui copil diagnosticat cu adrenoleucodistrofie în 1984 (la vârsta de 6 ani) urmând să moară în doi ani – a murit la 30 de ani, dar a fost imobilizat în pat. Uleiul nu vindecă boala dar poate încetini evoluția mai ales dacă aceasta e depistată înainte de a se declanșa.

Cunoașterea nu are nimic definitiv; acest calificativ este numai expresia aprecierii omului. Ceea ce poate fi într-un fel pentru unii ar putea să fie cu totul altfel pentru alții. Cunoașterea (în general) evoluează, e în continuă mișcare, schimbare, și e important ca toți să înțeleagă acest aspect nu doar pentru a elimina câteva dintre suferințele pe care ni le provoacă eroarea, ci pentru a evita înfumurarea celor care cred că le știu pe toate, că știu totul – indiferent de domeniu – și pentru a evita intoleranța nefastă pe care o aduce această înfumurare în raporturile sociale.

În „Lotusul Adevăratei Legi” (care face parte dintr-o colecție de nouă lucrări venerate de budiștii Mahāyāna) figurează o parabolă ce ilustrează simplu absurditatea omului care se laudă că a ajuns la Cunoașterea definitivă, absolută. Parabola am citit-o în cartea „Tainele învățăturilor tibetane”, Ed. Nemira, București, 1995, scrisă de Alexandra David-Néel).

Parabola încearcă să demonstreze natura relativă a cunoștințelor noastre.

Parabola omului înfumurat

Un orb din naștere locuia într-o cameră. Infirmitatea îl împiedica să vadă obiectele din jurul lui și el le nega existența de câte ori i se vorbea despre ele. La un moment dat, unui medic i s-a făcut milă de el, s-a dus în Himalaya și a cules mai multe plante, pe care le-a preparat cum știa el și apoi a uns ochii orbului. Acesta a început să vadă și a zărit cu mare uimire în jurul lui obiecte cărora nu le bănuise existența. Și l-a cuprins o mare mândrie: „Acum văd, cunosc toate lucrurile” – s-a înfumurat el. Cineva i-a atras atenția: „Prietene, vezi doar câteva obiecte care se află în camera ta – asta nu e mare lucru. Din afara ei se mai pot vedea soarele, luna, constelațiile. De afară se pot vedea numeroase forme, unele frumoase, altele urâte”. Fostul orb a refuzat să creadă. „Nu există nimic din toate acestea. Tot ce e de văzut, văd”. A fost condus afară din cameră și a văzut strălucirea soarelui, luna, constelațiile și numeroase fenomene. Mândria i-a devenit și mai mare. „Nu credeam când mi se spunea despre acestea, acum le văd. Nimc nu-mi mai e necunoscut. Nimeni nu e mai presus de mine”. Un înțelept îl mustră: „Prietene, abia ți-ai căpătat lumina ochilor; încă nu cunoști nimic. De unde atâta vanitate? Când erai închis în camera ta nu puteai să vezi obiectele care se aflau afară; acum, din lipsa unor facultăți superioare celor pe care le ai, nu poți discerne ființele animate de sentimente binevoitoare de cele care nutresc sentimente ostile, nu poți auzi vocea umană sau sunetul unei tobe sau oricare alt sunet decât de la o distanță foarte mică. Îți amintești șederea în pântecele mamei tale și de cauzele care te-au făcut să te naști din ea? Omule, în afară de ceea ce vezi există nenumărate alte lumi mai numeroase decât firele de nisip din Gange. Cum te poți lăuda spunând: văd totul, știu totul? Ești încă orb, iei întunericul drept lumină și lumina drept întuneric”.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

E sub demnitatea mea!

Femei sau bărbaţi, cu toţii ne dorim să avem cu cine împărtăşi bucuriile, alături de cine să trecem hopurile de care mai dăm in viaţă. Ne dorim să iubim şi să fim iubiţi.

Unii îşi doresc să fie cu cineva – cu oricine! – numai pentru a nu mai fi singuri; alţii doresc să aibă pe cineva alături pentru a nu fi nevoiţi să facă ceea ce nu le place; alţii vor să aibă alături pe cineva care să îi trateze regeşte doar aşa, pentru că există…

Am întâlnit o mulţime de oameni (tipologii) de-a lungul timpului. Unii cu suflet atât de bun încât aveam impresia că sunt ireali… Am întâlnit şi ipocriţi care pozau in oameni capabili să-şi dea şi cămaşa de pe ei pentru a-i fi bine altuia dar care nu făceau decât să-şi urmărească anumite interese. Am întâlnit oameni care au fost ajutaţi de o sută de ori şi dacă a o suta unu oară cine i-a ajutat n-a mai putut şi-au declarat duşmania pe faţă, strigând in stânga şi dreapta ce nenorocit e cel care nu i-a ajutat, după ce strigaseră cât de recunoscători sunt ei pentru ajutorul primit, ce suflet minunat au cei care i-au ajutat.

Am întâlnit femei care s-au căsatorit doar pentru a avea un copil căruia cineva să îi plăteasca pensie de întreţinere, pentru că ele nu aveau nevoie de “fraierul” pe care îl făcuseră tată. Am întâlnit femei care nu spală hainele copiilor, le aruncă şi cumpăra altele – chiar dacă nu-şi permit să facă asta şi împrumută bani nu doar pentru a cumpăra haine, ci şi mâncare; am întâlnit femei care-şi hrănesc copii mici cu snacks doar pentru că nu le place să gătească şi am întâlnit femei care toată ziua trebăluiesc, la serviciu, pentru soţ, pentru copii, pentru a fi curăţenie in casă… femei care se comportă, uneori, ca nişte servitoare, alături de bărbaţi care zac in fotoliu sau pleacă împreună cu prietenii şi când vin acasă – de oriunde – pretind ca mâncarea să fie caldă şi partenera să îi servească imediat, iar ei bagă sub nas, pleacă la TV şi gata munca lor pe ziua respectivă.

Am întâlnit bărbaţi care nu se sfiesc să spele vase sau rufe (şi) pentru partenenera de viaţă şi / sau pentru copii, bărbaţi care nu se dau in lături să gătească sau să folosească aspiratorul. Şi am întâlnit bărbaţi care îi numesc pe cei dintâi “nişte proşti aflaţi sub papucul femeii”, considerând că este sub demnitatea lor să-şi spele blidele din care mănâncă, să-şi spele ciorapii sau chiloţii! “Ce? Mi-am luat femeie ca să-mi spăl eu ciorapii?”, “Ce-s eu, slugă, să spăl vase şi să dau cu mătura?”, “E sub demnitatea mea să fac ceea ce trebuie să facă o femeie!”, "Vreau pe cineva care să mă scape de toate cele pe care le consider sub demnitatea mea a le face!”, “Nimeni nu mă poate convinge că nu e sub demnitatea mea să merg la piaţă!”, "E sub demnitatea mea să spăl rufe!” Bine, omule, dar doar pui rufele in maşina de spălat, închizi capacul, programezi maşina şi apeşi un buton! “NU! Aşa ceva nu trebuie să facă bărbatul! E sub demniatea lui!”, “Activităţile casnice intră in atribuţiile femeii”…, “Femeia trebuie să facă patul, ea trebuie să gătească şi să spele rufe, să ţină casa curată…”, “Cum să duc eu gunoiul?!”

Culmea?! Mulţi dintre aceşti bărbaţi fac tot ceea ce consideră a fi sub demnitatea lor! Doar că se plâng, şi se plâng… şi visează să întâlnească o femeie care să facă toate acestea; unii au angajat pe câte cineva să facă pentru ei curăţenie şi să spele rufe, dar blidele in care mănâncă zilnic tot ei le spală, cumpărăturile şi le fac tot ei chiar dacă e… sub demniatea lor. Hazliu este că-şi doresc să întâlnească femeia care să fie menajera lor, gratis… şi se miră că sunt singuri.

Cei mai mulţi dintre bărbaţii amintiţi mai sus sunt foarte politicoşi cu femeile, le oferă flori cu diferite ocazii, le cedează locul in mijloacele de transport in comun… sunt nişte gentlemani perfecţi pentru cei care nu-i aud vorbind despre cum e sub demnitatea lor să-şi spele ciorapii, mai ales când au o femeie lângă ei, femeie care are ca atribuţii şi spălarea ciorapilor bărbatului.

Ce nu te poate învăța cineva

Într-un mare oraș trăiau cândva un bătrân tată cu fiul său, un tânăr foarte chipeș și inteligent, mândru de frumusețea și istețimea lui. Bătrânul își iubea foarte mult copilul și toți banii i-a investit în educația acestuia, trimițându-l la cele mai bune școli și la cea mai bună universitate, unde profesori i-au fost cei mai cunoscuți savanți din vremea aceea. Când fiul a terminat studiul a revenit acasă și bătrânul tată, privindu-și copilul în ochi, a simțit o mare dezămagire. Ce ai învățat, fiul meu? l-a întebat. Am învățat tot ceea ce s-a predat, tată - i-a răspuns fiul, mândru. Dar ai învățat ceea ce nu poate fi predat? a întrebat tatăl. Du-te, fiule, și învață ceea ce nu poate fi predat.

Tânărul s-a întors la maestrul său și i-a cerut să îl învețe ceea ce nu poate fi predat.

- Pleacă în munți cu aceste 400 de oi și întoarce-te când vor fi o mie - i-a spus înțeleptul.

Băiatul a plecat în munți și a devenit păstor. Pentru prima dată, în pustietatea munților, nu avea cu cine să vorbească și nu avea cine să îi laude frumusețea. Tăcerea îl impresura și nu avea cui să arate cât de isteț este. A încercat să vorbească oilor, dar acestea îl priveau de parcă-i spuneau: ce prost ești! Încet, în singurătatea munților tăcuți, tânărul a uitat toată învățătura lumească acumulată și simțea cum o mare liniște și seninătate se dezvoltă în sufletul lui. Mândria s-a topit toată în fața măreției Naturii care era atât de frumoasă dar deloc nu se mândrea. Adevărata înțelepciune abia acum își făcea loc în mintea lui. Smerenia a devenit a doua sa natură.

La sfârșitul a doi ani, când turma număra o mie de capete, a revenit la maestru și a căzut la picioarele acestuia.

- Acum ai învățat și ceea ce nu poate fi predat - i-a spus acesta.

(dupa o poveste din Africa de Sud)

Mi-am amintit povestea după ce am vizionat aici: http://ciprian-enciu.blogspot.ro/2013/09/patru-minute-care-ti-vor-schimba-viata.html (link nevalid in febr 2021) un videoclip despre aroganța omului, între altele.