Noiembrie 1987. Revolta de la Brașov

Înainte era mai bine e un "slogan" care ma enervează si de-a dreptu’ și de-a stângu'. Sigur, e și în funcție de ceea ce-și dorea fiecare, de ceea ce avea și/sau putea fiecare. E și în funcție de localitatea unde a trăit fiecare.

La naiba! Dacă era așa de bine de ce au riscat totul unii oameni și s-au revoltat împotriva regimului comunist încă de la instaurarea acestui regim în România? Și aceștia aveau locuința, aveau loc de munca asigurat, copiii lor mergeau la școala... Dacă era așa de bine, de ce au riscat unii și au fugit din România traversând Dunărea înot?!

Și tot de bine ce era s-au revoltat oamenii din centre industriale mari: Cluj-Napoca, noiembrie 1986; platforma Nicolina, Iași, în februarie 1987 – chiar dacă aceste conflicte au fost limitate ca intensitate.

Azi, orice ar spune unii, e mai bine "ca înainte" chiar și numai pentru faptul ca cei care doresc mai mult, cei care doresc sa călătorească, sa studieze în străinătate, pot pleca fără consecințe în alte state. Azi nu mai sunt respinși la înscrierea la cursurile unor anumite facultăți cei care au rude în străinătate; cei care se căsătoresc cu cetățeni străini nu-și mai pierd locurile de munca (ei și/sau rudele apropiate); nu mai sunt cercetați/amendați toți cei care leagă prietenii cu cetățeni străini, nu mai sunt vizați toți cei care primesc colete si/sau scrisori din străinătate și multe altele nu se mai întâmpla azi la modul general.

Condiții premergătoare revoltei

Locul de munca era asigurat – conta mai puțin ca (la un moment dat) unele uzine aveau stocuri de produse din ce în ce mai mari = pentru ca oamenii sa aibă locul de munca asigurat se produceau stocuri (adică vânzări spre zero). Oamenii aveau locuința... Nu toți oamenii aveau locuința, contrar credinței multora, și foarte mulți aveau locuințe improprii; unii se încălzeau și/sau găteau arzând în sobe (uneori improvizate) haine și ce mai găseau pe aiurea (fapt valabil și azi în unele locuințe din Valea Jiului și alte zone uitate de oficialii statului român).

Salariile erau plătite, în unele uzine, pentru ca se împrumutau bani din banca; la un moment dat, salariile nu au mai fost plătite la timp și nici integral, unii oameni muncind în trei schimburi, în condiții grele, fără a fi plătiți la timp și integral – altfel spus.

În rafturile magazinelor alimentare erau... fel și fel de produse practic inutile pentru o alimentație sănătoasă. Pentru faina, zahăr, ulei și altele de gen se stătea la cozi uriașe pentru un kil de persoana. Pentru lapte coada se forma în zori de zi, cu mult timp înainte de a se deschide magazinul...

Pâinea ajunsese să fie vândută pe cartelă: juma de pâine de persoana – la oraș; la sat era mult mai greu pentru mulți oameni.

A fost mai bine, probabil, în anii 1970 (poate și ceva din anii 1960), când erau de găsit alimente adevărate, când mai puteai face croaziera spre Egipt, excursii prin țări străine (de regula țări prietene, dar nu numai).

La începutul anilor 1980 a început răul adevărat. În 1982, mai precis, dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea sa achite datoria externa a României. În teorie (și nu numai) e un lucru foarte bun ca un stat sa nu aibă datorii externe, dar depinde și cum se ajunge sa nu fie îndatorat (sau îndatorat mult). Când plata datoriei externe trebuie sa o suporte cetățenii truditori și plătitori de taxe și impozite se poate spune ca jugul apăsa pe umerii proștilor. Cel mai mult au avut de suferit muncitorii, chiar dacă și alții ajunseseră sa sufere de frig în case, sa stea la cozi interminabile pentru alimente de baza s.a.m.d. Muncitorii erau, în principal, cei ale căror salarii erau neplătite la timp și integral, mai ales în anii 1980.

Pe scurt. Începând cu anii 1980 condițiile de trai s-au deteriorau constant, majoritatea alimentelor erau raționalizate și nu mai existau în rafturi (foarte multe fiind exportate, iar importurile erau mici și produsele ajungeau, în principal, în casele nomenclaturiștilor); salariile erau mici, resursele energetice erau deficitare – apa calda ajunsese să fie doar câteva ore pe zi (în cazurile fericite) și la cei care locuiau la etaje înalte nu prea mai ajungea; presiunea la gaz era extrem de scăzuta; agentul termic era ca și inexistent, caloriferele fiind reci. Zilnic, ore în sir era întreruptă alimentarea cu electricitate – nu doar pe străzi, ci și în imobile (erau și unii norocoși, care locuiau în zone rezidențiale pe unde erau mai mulți nomenclaturiști și aceștia aveau, implicit, alte condiții).

Revolta din noiembrie 1987

Pe acest fond de bine, în 15 noiembrie 1987, muncitorii din Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Steagul Roșu) au constatat ca în 14 noiembrie (zi de salariu) au primit jumătate (sau chiar mai puțin) din drepturile bănești cuvenite. Cei aflați la schimbul trei au oprit lucrul. Dimineața, când au sosit cei care lucrau în schimbul unu a crescut numărul nemulțumiților. Câteva mii de oameni au cerut conducerii intreprinderii să fie plătiți integral. Sefii, însă, i-au tratat cu dispreț și i-au amenințat, dar oamenii nu au renunțat. Totuși, în jurul orei 11, in 15 noiembrie, pe poarta intreprinderii au ieșit numai câteva sute de oameni, îndreptându-se spre centrul orașului, unde se afla județeana de partid – sa le ceara ălora sa le fie respectate drepturile. Pana în centrul orașului, de la uzina Steagul Roșu erau câțiva kilometri și în marșul lor, oamenii au scandat revendicări sociale: Vrem mâncare pentru copii!, Vrem mâncare și căldura!, Vrem lumina și căldura!, Vrem banii noștri!, Vrem pâine fără cartela! În drum spre centrul orașului rândurile muncitorilor de la Steagul Roșu a fost îngroșat de muncitori din uzinele Tractorul și Hidromecanica, dar și de studenți, elevi și alți cetățeni aflați în zona întâmplator sau nu.

La un moment dat, oamenii au început sa cânte imnul Revoluției de la 1848: Deșteaptă-te române!.

În apropiere de centrul orașului scandările greviștilor au inceput sa aibă dimensiune politica. Pentru prima data s-au auzit strigate cuvinte precum Jos Ceaușescu!, Jos tiranul!, Jos dictatura!, Jos comunismul!

În centrul orașului, unde era sediul Comitetului Județean al Partidului unic (PCR, nu PNLSD de azi), favorizații sortii erau în sărbătoare, sediul fiind decorat cu tablouri, drapele și sloganuri – era în ziua alegerilor locale. Simbolurile comuniste au devenit ținta furiei oamenilor – au fost date jos de e pereți, sfâșiate, arse; mobilierul și aparatura distruse, ferestrele sparte. Cantina partidului era la un pas de sediu și n-a scapăt de furia oamenilor. Era acolo mâncare de care cei mai multi doar își aminteau, pentru ca nu mai văzuseră de mult: cașcaval, salam, fructe exotice și multe altele; le-au împărțit.

Unii dintre lucrătorii de partid întâlniți prin aceste clădiri au cam simțit e pielea lor furia mulțimii.

Forțele de ordine au fost luate prin surprindere și abia spre seara au reușit să se mobilizeze, cei de la armata și de la securitate intervenind în forța cu arme, gaze lacrimogene, câini, autoblindate, mulțimea fiind împrăștiată. Circa 300 de oameni au fost arestați și aproape 200 anchetați serios.

La câteva zile după revolta muncitorilor, un student de la Silvicultura s-a așezat în fața cantinei cu o pancarta pe care scria Muncitorii arestați nu trebuie să moară; i se mai alătura doi colegi – cei trei sunt arestați imediat. Mai apoi, în campusul universitar apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securiștii arestează șapte studenți pe care-i anchetează; cei șapte sunt exmatriculați și trimiși în localitățile de unde veniseră, fiind puși sub supraveghere stricta, împreuna cu familiile lor.

Arestul, interogatoriile, procesul

Cum ar spune unii: gradul trei de ancheta = bătaie; tortură, umilințe.

Cei implicați au povestit mai apoi ce s-a întâmplat în arestul Miliției și Securității Brașov, unde au fost duși inițial – mulți muncitori au fost transferați mai apoi la București.

Abuzurile au avut loc timp de aproape zece zile, pana în jurul datei de 25 noiembrie 1987. În 3 decembrie 1987 au fost inculpați 61 de muncitori care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987. Au fost acuzați și condamnați pentru infracțiuni de drept comun: ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – pentru ca, în regimul comunist, se susținea ca nu mai exista deținuți politici. Aceleași acuzații le-au fost aduse și greviștilor din Valea Jiului în 1977 – oameni care s-au revoltat (tot) de bine ce le era.

În Brașov, pe lângă cei 61 condamnați, altor 27 de oameni le-au fost schimbate locurile de munca.

A fost un simulacru de proces, în sala Clubului Intreprinderii de Autocamioane, unde au fost convocați și alți lucrători, sa ia aminte.

Judecătoria Brașov a decis, în sentința penală nr. 2823 din dosarul nr. 2926 /1987, ca 61 de participanți la revoltă să primească pedepse cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu obligația de a executa la locul de munca în diferite unități socialiste din alte localități (în măsura covârșitoare au fost deportați), cu interdicția de a părăsi acele localități, ceea ce a condus la despărțirea familiilor. La terminarea executării pedepsei cei mai mulți au revenit la familiile lor, dar alții au murit pe unde au fost trimiși.

Timp de trei zile orașul a fost, practic, închis; jurnaliștilor străini li s-a interzis accesul în România. Ceaușescu și ai lui au vrut sa ascundă evenimentul atât la nivel național cât și internațional, dar nu le-a ieșit: vestea revoltei s-a răspândit și în țară și în străinătate.

Brașov, deși puternic industrializat, a fost și pe atunci oraș turistic, dar și centru universitar unde învățau cetățeni străini.

Bineînțeles ca în presa timpului nu s-a scris și nu s-a spus niciun cuvânt despre eveniment, susținându-se – în treacăt - ca a fost vorba despre huligani izolați care au tulburat liniștea publica, nu despre o mișcare cu un caracter economic, social și politic. S-a scris despre alegerile locale care au avut loc în acea zi din noiembrie.

Au mai fost operate arestări și s-au dat condamnări și în alte localități din țara - nici azi nu se știe numărul celor anchetați și/sau condamnați; multe documente au dispărut din arhive (cercetătorii presupunând ca au fost distruse/ascunse după anul 1989).

După 1989

După suprimarea și anchetarea cu violența a muncitorilor participanți la greva/revolta din 15 noiembrie 1987, nu a fost pedepsit niciun anchetator pentru abuzuri – unii, se spune, au fost chiar promovați, în timp; unii au fost pe cai mari și după 1989, în noul regim instaurat de Iliescu.

Unul dintre sadicii de atunci, fost șef la cercetări penale, în anul 2020 a fost făcut cetățean de onoare al Brașovului (a spus Marius Boieriu, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987, pentru jurnaliștii prezenți la troița în 15 noiembrie 2023 – sursa: brasov.net).

Revolta e prezentata pe larg în documentarul regizat de Liviu Tofan în anul 2017: Brașov 1987. Doi ani prea devreme.

Revolta muncitorilor de la Brașov a fost cea mai importantă mișcare de protest din toată Europa de Est la momentul respectiv, în 1987, explică fostul director la Radio Europa Libera România, Liviu Tofan.

Procesele de tip spectacol și torturarea muncitorilor au rămas și în prezent neanchetate. În ultima comunicare a Parchetului General, care datează din 2017, procurorii informau că au deschis o cercetare pentru comiterea de infracțiuni contra umanității cu privire la represiunea violentă şi sistematică desfășurată de regimul comunist împotriva participanților la revolta din Brașov din 1987.

(sursa: https://romania.europalibera.org/a/revolta-brasov-1987-violente-dosare-instanta/32130633.html)

Un fel de rezumat

La mijlocul anilor 1980 a început declinul industrial nu doar în România, ci și în restul Europei de Est. Acest declin a lovit în plin muncitorii din Brașov. Și a urmat ceea ce a urmat: noiembrie 1987. Apoi, la nivel național, decembrie 1989. Și apoi... Iliescu și ai lui, cu al lor comunism cu față umană (!!!), care i-a păcălit pe cei mai mulți.

Fotografiile le-am preluat de pe pagina FB Brașov, orașul sufletului meu. Este troița din zona Spitalului Județean unde, în noiembrie 1987, oamenii au cântat imnul Revoluției de la 1848.

Azi s-au împlinit 36 de ani de la ceea ce a început ca un protest al angajaților de la "Steagul Roșu" împotriva conducerii întreprinderii din cauza reducerii salariilor, protest care s-a transformat într-o revoltă împotriva regimului politic, așezând Brașovul și România pe harta luptei împotriva comunismului din Europa de Est.

Cetatuia Brasovului hotel pentru angajati?

După șapte ani de procese (din 2015 începute), în toamna 2022, Cetățuia a intrat din proprietatea Aro Palace în proprietatea Statului Român. Astăzi, 9 martie 2023, premierul României trebuie să se pronunțe asupra viitorului Cetățuii. Conform procedurii, cei de la Ministerul de Finanțe au solicitat memorandum de la toate celelalte ministere, în caz ca există vreun interes. Pentru că există interes, ministrul de finanțe, cică, nu poate satisface cererea primarului Brașovului de a reda Cetățuia în administrarea municipalității.

Cetățuia trebuie să fie în patrimoniul municipalității sau, cel puțin, în administrarea acesteia pentru că aparține brașovenilor, nu vreunei instituții.

Cine vrea Cetățuia de pe Dealul Straja

Ministerul Educației, prin Universitatea Transilvania Brașov și Ministerul de Interne, prin Direcția Asigurare Logistică Integrată, au făcut cereri pentru a primi Cetățuia în administrare.

Cei de la Universitatea Transilvania vor ca Cetățuia să fie baza materiala și nu rezultă clar care va fi destinația acesteia.

Cei de la Direcția aflată în subordinea M.A.I. vor să fie (un fel de) hotel pentru angajați.

Argumentele celor de la Universitatea Transilvania:

- au peste 20 de mii de studenți, 18 facultăți și 30 departamente, și mai puține imobile din cauza retrocedărilor;

- prin experții din unele dintre facultăți ar putea pune în valoare arhitectura specifica zonei și menținerea destinației culturale;

- vor un spațiu modern de dialog și inovare culturala, un spațiu prin care sa promoveze valorile locale, un spațiu pentru tineri (dar vârstnicii ce au? întreb, retoric)

Argumentele celor de la Direcția Asigurare Logistică Integrată:

- cererile nenumărate din partea structurilor și personalului ministerului care converg spre o extindere a activității Centrului de Pregătire și recuperare/refacere a capacității de muncă „Excelsior” din județul Brașov, prin prestarea unor servicii de calitate atât pentru cazare cât și pentru convocările susținute de către direcțiile din structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne.

Opinie personală care coincide cu a altora

Știm ce s-a întâmplat cu palatul pionierilor, mai apoi palatul copiilor care au funcționat în Palatul Știrbey unde era și un super parc dendrologic (palat retrocedat și vândut unei companii care a falimentat, apoi cumpărat o companie de salubritate deținută de sora celui care avea compania care a dat faliment...)

În fond, de la primărie a pornit procesul în 2015, chiar dacă Cetățuia a fost câștigată de Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

Cetățuia nu are ce căuta în administrarea M.A.I. Angajații care fac parte din structurile aflate în subordinea / în cadrul M.A.I. se pot reface și într-o clădire care nu face parte din Patrimoniul Cultural Național al României, și fără să împiedice accesul turiștilor și localnicilor la un obiectiv cultural-istoric de asemenea anvergură.

Polițiștii, pompierii, jandarmii etc. care sunt, de regulă, în miezul problemelor ar trebui să aibă, în primul rând, salarii la nivel de 2-4 mii de euro, cum au cei din alte state europene, și apoi o Cetățuie pentru a se reface – cine garantează că angajații din eșaloanele inferioare ale ministerului (și structurilor din subordine) vor avea loc în acest complex de refacere și pregătire?

Nici în administrarea universității nu are ce căuta. În administrarea universității există, totuși, o șansă mai mare ca prin exploatare să ajungă ceva și în visteria municipiului (taxe și impozite), există șansa să aibă acces acolo turiștii și localnicii.

Primarul în funcție zicea că vrea Cetățuia în patrimoniul municipiului, pentru a fi reintrodusă în circuitul turistic.

Pe scurt: Cetățuia ar trebui să fie administrată de municipalitate pentru că este a brașovenilor. Cu toate acestea, ministrul finanțelor a înaintat executivului numai cererile celor doua instituții menționate mai sus. Ce legi stupide avem...

Din istoria Cetățuii

Cetățuia de pe Straja (Dealul Cetății) e atestată prin secolul al XV-lea, sus, pe coama dealului. A fost o fortificație esențială, situată în afară Cetății Brașovului, pentru a împiedica atacurile de pe înălțimile care înconjoară Brașovul.

Cetatea Brașovului e una: ansamblul fortificațiilor care înconjurau centrul istoric al orașului de azi. Cetățuia de pe Straja e alta: fortificația de apărare suplimentară.

În anul 1773 împăratul Iosif al II-lea a ordonat renovarea Cetățuii, ridicarea turnului în formă hexagonală și o construcție cu două nivele pe latura de est. În forma de atunci se prezintă și azi.

În timp, și-a pierdut importanța ca fortificație de apărare și a fost folosită ca depozit, mai apoi cazarmă pentru plăieși (grăniceri, străjeri însărcinați cu paza granițelor) și, pentru că brașovenii nu au vrut s-o cumpere când le-a fost oferită spre vânzare la nouă ani de la ultima renovare, a funcționat un timp ca închisoare pentru prizonierii turci din Războiul Ruso-Austro-Turc (1787-1792), iar în perioada uneia dintre epidemiile de ciumă a fost amenajată acolo o secție specială pentru cei atinși de boală (probabil că epidemia din 1813).

În timpul Revoluției de la 1848 în Cetățuie se refugiaseră câteva sute de insurgenți care au fost asediați și bombardați de armata rusă chemată în ajutor de austrieci; au rezistat două zile în Cetate dar li s-a terminat muniția și ajutorul așteptat nu a sosit așa că s-au predat trupelor rusești.

În timpul primului război mondial a jucat un rol important. În bătălia decisivă din 24.09/8.10.1916, armatele austro-ungare au cucerit (cu greu) înălțimile și de acolo mitraliau trupele române, forțele române fiind nevoite să evacueze Brașovul și să se retragă spre Predeal, pe vechea frontieră.

După terminarea războiului, Cetățuia a fost închisoare militară, iar în anul 1932 a fost donată regelui Carol al II-lea.

În 1945 comuniștii au preluat puterea și, curând, au început marea naționalizare. În 1948 clădirea a fost expropriată și a devenit închisoare și stație de bruiaj pentru Securitate. Din 1954 până în 1975 a fost depozit pentru Arhivele Statului din Brașov.

În 1981, Oficiul de Stat de Turism (O.N.T. Carpați) a înființat aici, după renovare, un complex de restaurante în stil medieval; aleile au fost pavate, au fost montate bănci și instalații de iluminat public împrejurul fortăreței, fără a tăia prea mulți copaci din pădurea care o înconjura (copacii au început a fi tăiați la greu după 1989).

Începând cu 1990 a început marea privatizare. O.N.T. Carpați a fost privatizată și Cetățuia (în 1990) a intrat în administrația companiei Postăvarul S.A, devenită în anul 2000 Aro Palace. În 2015, Primăria Brașov a început un proces (în instanță) pentru recuperarea Cetățuii de la Aro Palace. Interiorul castelului nu a mai fost vizitat de atunci, restaurantul a fost închis, zidurile fortăreței au început să se deterioreze.

(sursa info date istorice: wikipedia)

Actulizare 15 iulie 2023

La inceputul lunii iulie a.c., Cetatuia Brasovului a intrat oficial in proprietatea municipalitatii. Primarul vrea ca pana la sfarsitul anului Cetatuia sa-si deschida portile pentru vizitatori; ar vrea ca monumentul să aibă destinație de obiectiv turistic, care să ofere posibilități de recreere și evenimente. Destinația spațiilor existente va fi stabilită abia după studiile privind restaurarea obiectivului.

sursa: https://economedia.ro/cetatuia-brasovului-se-va-deschide-publicului-pana-la-sfarsitul-anului-va-fi-redeschisa-dupa-o-pauza-de-8-ani-de-saptamana-trecuta-a-intrat-oficial-in-patrimoniul-municipiului.html

Sursa foto: © Brașov, orașul sufletului meu.

De ce se numeşte un bulevard 15 Noiembrie

Cinsprezece noiembrie 1987 este o zi pe care cu greu o pot uita, şi mă uimeşte cum tinerii - mai ales - nu au idee despre ce s-a întâmplat in Braşov in 15 noiembrie 1987. Pe la începutul filmului, un student întreabă, la întâmplare, oamenii de pe stradă - de pe Bulevardul 15 Noiembrie: “Ştiţi de ce se numeşte 15 Noiembrie”? “Habar n-am”, dau unii din umeri, indiferenţi; “Nu, nu ştiu”; “De unde să ştiu?” Tinerii nu prea ştiu despre acea revoltă. Cei mai in vârstă ştiu - aceştia nu pot uita ce s-a întâmplat acolo.

Am urmârit un film al carui link l-a postat @daurel: “Doi ani prea devreme”, despre revolta de la Braşov. Şaizeci şi unu de oameni au fost efectiv, “judecaţi” şi condamnaţi (sute, însă, au fost anchetaţi), fiind deportaţi care pe unde. In sala de judecată improvizată au fost colegi ai acestor oameni - numiţi acum huligani, pentru că Ceauşescu nu avea opoziţie politică - care s-au ridicat şi au cerut… pedeapsa cu moartea pentru ceea ce au făcut. Să-ţi împarţi nenorocirea, foamea, cu cineva, să-i spui prieten şi apoi să-l auzi că cere moartea pentru tine?! Poate au fost obligaţi să facă asta - ştiu şi eu? Au fost zile tulburi atunci, celor mai mulţi oameni le era frică - le este şi acum, celor mai mulţi (de nu le-ar fi situaţia din România ar fi cu totul alta).

Un gând fugar se conturează din când in când, dar îl alung repede: au distrus marile fabrici pentru a nu mai fi sub acelaşi acoperiş mii şi mii de oameni care s-ar putea mobiliza in câteva minute pentru a-şi cere drepturile. Azi, cu angajaţi mai mulţi sau mai puţin împrăştiaţi printr-o mulţime de firme şi firmuliţe se mobilizează mai greu sau deloc. Probabil că hoţii revoluţiei din decembrie 1989 ştiau exact ce va urma şi nu voiau să rişte o altă revoltă ca in 1987 şi 1989, la nivel naţional.

Aş zice că e revoltător că elevii nu învaţă la şcoală despre acest “prolog” al Revoluţiei (furate) din decembrie 1989 (şi nici părinţii sau bunicii nu le spun). Dar nu zic că e revoltător - deşi este. Cui să spun aşa ceva?! Ăstora care se ceartă la nivel înalt pentru a-şi proteja interesele personale sau ale grupurilor in care sunt înhăitaţi?

Concluzie. Bulevardul din zona centrală a oraşului Braşov se numeşte astfel in cinstea, in memoria, muncitorilor care şi-au riscat viitorul / viaţa in dorinţa de a avea o viaţă mai bună, in care copiii să nu le moară de foame şi de frig. Şi pe acolo au trecut muncitorii in 15 Noiembrie 1987 in drumul lor spre sediul central al partidului comunist român de tristă amintire. Li s-au alăturat in marşul lor mulţi braşoveni care se săturaseră de regimul totalitar; li s-au alăturat muncitori din uzinele Tractorul şi Hidromecanica. Alţii aplaudau de la balcon, alţii de pe trotuar - unii plângeau, pentru ca emoţiiile îi copleşeau.

15 Noiembrie 1987

O zi de duminica, lucratoare – si in ultimii ani inainte de 1990, in uzine, se lucra intens in multe duminici. O duminica in care erau organizate “alegeri” pentru consiliile populare locale. E ziua in care ar fi trebuit sa ma prezint la vot pentru prima data – nu m-am prezentat, spre disperarea parintilor. Alegerile nu erau cu mult diferite ca azi – in sensul ca “nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile” (cum a zis Stalin). Ai mei au fost la vot, dimineata, si-au stat mai mult de-o ora, la coada, desigur. Apoi am plecat spre autobuzul care urca spre Poiana Brasov – la vremea aceea coada era imensa si pentru acest autobuz..

Eram revoltata, foarte revoltata! In jurul meu oamenii plecau ochii, se târau in hainele lor cenusii – ca niste uniforme – si sufereau injurand pe la colturi. Revolta mea era ca a unui nebun care alearga pe motocicleta cu o suta de kilometri la ora pentru a schimba lumea! Un astfel de nebun isi poate schimba doar viata (cu moartea).

Azi, puţini sunt cei care-si mai amintesc acea zi nebuna, intr-un fel. Si mai puţini sunt cei care pot numi macar un singur om (lista poate fi gasita si pe wikipedia) dintre cei care au fost judecati intr-o sala de la uzina “Steagu Rosu”, unde a inceput totul, cand muncitorii din schimbul trei au primit fluturasii de salariu si au constatat ca iar iau jumatate. Au oprit masinile. Dimineata, cei de la schimbul unu s-au solidarizat si au hotarat sa plece sa-si arate nemultumirile altcuiva – seful care era acolo i-a tratat cu dispret si i-a amenintat cu “vedeti voi, dimineata”. O multime de muncitori s-au adunat la poarta, dar mai mult de jumatate s-au razgandit si “au stat la locurile lor”. Nu i-a oprit nimeni pe muncitori… si-au pornit pe bulevardele orasului strigand lozinci “sociale”: “Vrem caldura in case”, “vrem pâine fara cartela”, “vrem mancare la copii”… S-a cantat si “Desteapta-te române!” Românul nu s-a desteptat nici azi – pe cei care s-au desteptat ii rog sa ma scuze pentru afirmatie. Românul inca mai crede ca “inainte” era mai bine.

In noiembrie 1987 au fost anuntate si noi reduceri ale cotei de consum la electricitate si benzina.

In drumul lor spre Consiliul popular – sediul PCR de atunci, prefectura acum – li s-au alaturat multi alti brasoveni, care nu lucrau in fabrici si uzine, studenti, elevi… Vuia orasul, de pe la ora 10 si ceva… In faţa sediului partidului comunist se adunasera mii de oameni – si toti erau constienti ca printre ei se afla militieni si securisti “travestiti”.

Pentru ca era zi de “alegeri” orasul era impânzit cu lozinci de genul “sa facem totul pentru bunastarea si fericirea poporului”. Poporul murea de foame, de frig, de boli, degeaba… Ti se facea greata cand citeai aberatiile acelea, stiind ca in casa e frig de crapa caloriferele, apa e rece de-ti crapa pielea pe maini, frigiderele sunt inutile, electricitatea e din cand in cand, benzina si mai rar, alimentele de baza pe cartela… De prin 1982 românii au fost obligati “sa stranga cureaua” pentru a putea fi platita datoria externa a patriei mumă. Un lucru bun, ca stat, sa nu ai datorii pe-aiurea; dar chiar cu orice pret?!

Celor de la Steagu li s-au alaturat muncitori de la Tractorul si de la Hidromecanica… Protestul devenise unul politic si cand s-a strigat prima data “Jos Ceausescu!” a fost ca un vuiet… un urlet de disperare. Pentru ca nu se mai putea!

De bine ce era “inainte” muncitorii s-au revoltat la Brasov in 1987. Multi au fost mai apoi arestati si judecati ca infractori de drept comun – comunistii nu voiau sa se stie ca au luat un bocanc in gura asa ca toti cei arestati erau alcoolici, huligani etc. si au fost judecati pentru tulburarea ordinii publice, pentru distrugere si alte bazaconii. Inainte de a fi judecati au fost interogati: gradul trei de ancheta – bataia. Declaratiile celor anchetati sunt crunte… Ajunsesera sa urineze cu sange de la loviturile primite in rinichi. Dar nicio particica din corp nu a fost scutita si nici de umilinta nu i-au scutit, dezbracandu-i in pielea goala, obligandu-i sa ţină cu nasul un tablou al presedintelui, sa sară ca broasca, sa faca genoflexiuni si multe altele. Torţionarii de atunci au fost pedepsiti dupa 1990?! Haida-de! Unii au fost avansati in grad, unii au primit functii inalte sau posturi bine platite, dupa 1989.

S-a spus ca “manifestantii au lovit interesele partidului, urmarind sa strice oranduirea socialista”.

Cand grupurile de oameni au ajuns la sediul PCR au strigat ca vor sa vorbeasca unui sef, dar sefii erau ocupati cu ghiftuiala – ei nu aveau paine pe cartela si se delectau cu portocale si alte bunatati despre care multi dintre copiii români de atunci nici nu auzisera.

Autobuzul spre Poiana nu mai urca… Ne-am indepartat de zona, dar am apucat sa mai vad obiecte zburand pe ferestrele primariei, drapelele rosii, comuniste, incendiate, tablouri cu “cel mai iubit fiu al poporului” rupte. Cata fericire – si disperare – era in mine! Am vazut si un tanc si fumul de la gazele pe care le aruncau in multime… Oamenii fugeau care incotro cand au vazut soldatii inarmati (se zvoneste ca armele nu erau incarcate)… Era ca intr-o zona de razboi – si a doua zi locurile aratau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Fortele de ordine si Securitatea – se spune - au primit ordin sa reactioneze numai dupa ce au inceput primele distrugeri din sediul Consiliului Judetean de Partid.

Ce mi-a ramas intiparit in memorie a fost o fata blonda, cu par ca razele de soare vara, in mijlocul unui sir de oameni care inaintau tinandu-se de brate. Fata aceasta era ca o pata de culoare in cenusiul zilei, al valului de oameni, desi era imbracata in halat de munca. Habar nu am cine era, nu stiu daca numele ei se afla printre cei arestati si judecati, pedepsiti, deportati… Sper ca nu… Unii dintre cei care au fost arestati au murit nu foarte tarziu dupa ce au fost pedepsiti (pedepsele erau executate la locul de munca fie in Brasov fi pe aiurea – in cazul celor considerati mai “periculosi” si deportati, fara familie). Sotiile celor deportati erau sfatuite sa divorteze; membri familiilor erau urmarite, hartuite; oamenii se cam temeau sa le adreseze cuvantul…

“Media” straina a aflat despre revolta dupa doua-trei-patru zile. La Radio Europa Libera informatia ar fi ajuns prin consulatul SUA de la Munchen. S-a scris despre revolta in Corriere della Serra, Financial Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde si mai apoi in altele. Unii jurnalisti occidentali au venit la Poiana Brasov “sub acoperire”, ca turisti, pentru ca agentiile de presa nu aveau corespondenti la Bucuresti, Diaspora româneasca a demarat o serie de demonstratii periodice in faţa ambasadelor României… Turistii straini care au fost martori au povestit si ei, cui voia sa-i asculte (si multi voiau atunci). Demonstratii anti-Ceausescu au avut loc si la Budapesta, Moscova sau Sofia. Intr-un fel, e de inteles: Gorbaciov vizitase România in luna mai 1987 si facuse unele aluzii la regimul politic dur din ţară.

**

Tot de prea mult bine, incepand cu sfarsitul anilor 1970 au fost cateva crize majore (conflicte de munca spontane, limitate ca intensitate) generate de nemultumirea populatiei in ceea ce priveste conditiile de trai si de munca: Valea Jiului (1977); Motru (1981); minele Gura Baia, Baia Borsa si Toroioaga (Maramures, 1983); Cluj si Turda (1986); Atelierele CFR Nicolina (Iasi, 1987), culminand cu greva masiva din Brasov, 15 Noiembrie 1987.

Cetățuia Brașov - trecut, prezent și viitor

Cunoscută generic ca fiind Cetatea Brașovului, Cetățuia este un simbol pentru arhitectura secolelor al XIV-lea și al XV-lea, fiind un ansamblu format din trei elemente: cetățuia, bastioanele din incintă și garnizoana - este un obiectiv inclus pe Lista Monumentelor Istorice de importanță națională.

Situată pe vârful unui deal ce pare a se afla, geografic, în centrul orașului, se ajunge acolo fie urcând treptele situate în spatele liceului de artă (traseul e ceva mai anevoios, mai ales la al doilea șir de trepte: înguste și abrupte, urmând apoi de urcat câteva alei șerpuite), fie cu mașina (sau pe jos), pe strada Dealul Cetății, strada fiind bine întreținută. Aleile din zonă sunt pavate și luminate cu felinare.

Drumul e străjuit de arbori - între care nu lipsesc stejarii. Nu știu, exact, în ce an au defrișat dealul pe care se află cetatea și acum poate fi vazută și din oraș, din zona centrală, în special. Seara, cetățuia e luminată și apare ca o horă de lumini când o privești din oraș. Iar de sus, vezi bine centrul orașului, Biserica Neagră - pe de o parte - și orașul industrializat, pe cealaltă parte. Practic, de la cetate se oferă o priveliște circulară asupra întregului oraș (fosta Cetate Brașov).

Cetățuia de pe Straja sau dealul Schlossberg (azi Dealul Cetății) a fost un punct important de apărare, aflat în afara cetății (fortificațiilor) Brașovului. Era menită pentru supravegherea drumului comercial care venea de la Bran și intra în cetate pe Poarta Vămii*. Cetatea Brașovului (nu cetățuia, dar și datorită acesteia) a fost factor de stabilitate într-o zonă măcinată de războaie, la trecerea dintre Țara Românească și Transilvania, între Orient și Occident.

Documentele vremii arată că pentru construcția inițială au fost necesari 650 de florini.

În turnurile de apărare și în Fortificațiile Brașovului erau oameni care aveau în grijă, strict, cheia porții de la intrare - responsabiliatea acestora era foarte mare.

Între secolele XV şi XVI, Cetatea Braşovului devenise ţinta unor asedii cu arme de foc amplasate pe înălţimile din apropiere, fapt ce a impus extinderea fortificaţiilor. Și astfel s-a ajuns la ceea ce este azi.

La începutul secolului al XV-lea a fost doar un turn de veghe, care a fost completat în anul 1524, când a fost clădit din piatră şi cărămidă turnul în formă de potcoavă care-i constituie şi azi nucleul.

În anul 1529, în timpul luptelor dintre regele Ferdinand şi János I pentru tronul Ungariei, cetatea este ocupată și distrusă de armata lui Petru Rareș (n. 1483 - d. 1546, domn al Moldovei). Nucleul fortificației de azi a fost ridicat din piatră prin anul 1550, de trupele habsburgice.

În 1551 regele Ungariei, Ferdinand I de Habsburg, şi-a extins influenţa şi asupra Transilvaniei fapt materializat prin instaurarea unui regim militar în teritoriul controlat de trupele imperiale conduse de generalul Giovanni Battista Castaldo. Contele de Arco, subaltern al lui Castaldo, a ordonat extinderea fortăreţei braşovene între 1552-1554. În 1611 este amenajat un şanţ cu apă şi un val de pământ pentru apărarea ansamblului.

Marele incendiu din anul 1689 a distrus și unul dintre turnurile cetățuii, dar a fost restaurat repede.

Puțul din interior (adânc de 81 metri) a fost săpată în anul 1627 (alții spun că în 1625).

În anul 1630 sunt ridicate cele patru bastioane de la colțuri. Fortificaţia patrulateră cu bastioane italieneşti în colţuri, deasupra cărora au fost construite turnuri de apărare, a avut o singură intrare, asigurată printr-un pod mobil.

În 1688 aici s-a refugiat din faţa habsburgilor o parte dintre braşoveni.

Cheltuielile mari de întreținere au determinat orașul să dăruiască cetatea Mariei Tereza (împărăteasă a Austriei între anii 1740 și 1780) . În 1690 armatele imperiale s-au stabilit în cetate şi mulţi ani la rând au asuprit oraşul; au fost defrișate viile din jurul cetații pentru a asigura observarea nemijlocită a pantelor dealului.

Cetatea s-a dovedit a fi un adăpost sigur mai ales pe timpul răscoalelor din perioada principelui Rakoczi (1676-1735).

În 1773 Iosif al II-lea (unul dintre fiii Mariei Tereza de Austria, pe care ea l-a asociat la putere în anul 1765) a ordonat refacerea cetăţii, iar după nouă ani a oferit-o oraşului spre cumpărare.

Oraşul nu a cumpărat-o și o perioadă a funcţionat ca închisoare pentru prizonierii turci şi francezi, iar în timpul epidemiei de ciumă aici era o secţie pentru cei cu simptomele bolii.

În 1817 cetatea a fost vizitată de împărăteasa Carolina Augusta (n. 08.02.1792 - d. 09.02.1873, soția lui Francisc I al Austriei), în 1848 a fost ocupată de oştile lui Josef Bem (n. 14.03.1795 - d. 10.12.1850, general polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848), iar în 1894 de oştile ţarului.

Prin secolul al XVII-lea cetățuia și-a pierdut din importanță și a fost folosită ca depozit, apoi a servit drept cazarma plăieșilor (grăniceri) - în acea vreme dealul s-a numit Dealul Plăieșilor. În timpul revoluţiei din 1848 a adăpostit revoluţionari maghiari care s-au predat în vara lui 1849, după un asalt al trupelor ruseşti.

Din secolul XVIII, de prin anul 1850, și până în anul 1954 a fost închisoare militară, deși, în anii ‘40, a fost restaurată, dar a stat nefolosită, până când a fost folosită, din nou, ca închisoare.

În secolul al XIX-lea cetatea şi-a pierdut rolul militar - ultimele tunuri din dotare au fost transportate la Alba Iulia, în 1824.

Cu ocazia unor reparaţii mai ample în anul 1854 a fost amenajată cisterna în sistem veneţian din curtea cetăţii - azi, turiștii cred că de aruncă o monedă în fântână și se gândesc la ceva dorința se va îndeplini.

Primăria a încercat să scape de clădire și a oferit-o, în anul 1932, lui Carol al II-lea (n. 15.10.1893 - d. 04.04.1953), pentru suma de un leu, dar oferta n-a fost acceptată (alte surse nu menționează decât că a fost oferită în dar).

Din 1954 până în anul 1975, a fost depozit pentru Arhivele Statului Brașov.

Abia din anul 1981 a devenit obiectiv turistic cu specific medieval și pot fi văzute acolo tunuri, arme diverse, armuri de cavaleri. În era comunistă acolo se afla și stația de bruiaj care împiedica cetățenii să asculte posturi de radio “interzise” (poate a fost așa, poate nu, pentru că informația e mai mult un zvon, serviciile secrete - securitatea, altfel spus - nu știu să fi recunoscut, oficial, ceva în acest sens).

În anii ’80, pe terasă, vara, se organiza discotecă iar restaurantele, crama și cofetaria erau mereu aglomerate. Azi nu mai e discotecă, dar e restaurant cu terasă, care oferă oaspeților o priveliște unică asupra centrului istoric al orașului Brașov.

Grupurile organizate de turiști sunt întâmpinate cu dans și voie bună de trubaduri, cavaleri și domnițe care poartă costume medievale.

În restaurantul medieval se organizează - la cerere - spectacole cu orchestră, dansuri ș.a., sala putând fi închiriată și pentru diverse serbări.

Intrarea în Cetățuie este, azi, liberă.

Azi, obiectivul istoric, proprietatea Aro Palace Group (cum or fi ajuns proprietari nu știu), este de vânzare, municipalitatea având drept de preemțiune dar neavând bani. Proprietarul vrea să vânda (deoarece clădirea face parte dintre activele neperformante) Primăriei, prin acționarul majoritar SIF Transilvania (care administrează obiectivul), pentru suma de cinci milioane și ceva de euro (s-ar putea, zic ei, ajunge și la altfel de înțelegere) - în iulie 2013 încă nu se încheiase vreun contract în acest sens (nu știu care e situația la acest moment). Oricum, mi-ar plăcea ca acest obiectiv să nu ajungă tot la străini sau la vreunul care-i pune tâmplărie și geamuri termopan - cum au făcut la alte cetăți din țară.

Actualizare octombrie 2025

A fost lansată o licitație pentru reparatii de urgență, in vederea consolidării acoperișului și unele reparatii minimale pentru a fi asigurată conservarea și amenajarea unui traseu de vizitare prin curtea interioară, până la demararea lucrărilor majore de restaurare. Se urmărește ca obiectivul sa fie deschis parțial în 2026.

Actualizare septembrie 2023

Cetățuia a avut lacătul pe ușă din 2016. Zilele de 8 și 9 septembrie au fost două zile cu "porți deschise" și au avut loc mai multe evenimente culturale. Cetățuia rămas deschisă până în 17 septembrie, intrarea a fost liberă, dar vizitatorii nu au putut intra în încăperi deoarece acestea sunt destul de deteriorate.

Actualizare decembrie 2022

După aproape șapte ani de procese (începute în 2015, când Primăria Brașov a cerut retrocedarea), în 8 noiembrie 2022 a fost dată sentința definitivă: Cetățuia rămâne în proprietatea statului – e un bun public de interes istoric și cultural și mai puțin spre deloc comercial. Fostul proprietar, S.C. Aro Palace S.A. nu mai are la dispoziție nicio cale de atac.

Rămâne de văzut dacă Primăria Brașov va reuși să preia monumentul de la Ministerul Finanțelor (reprezentantul legal al Statului Român).

Actualizare august 2019

In procesul dintre primarie si societatea Aro nu s-a decis nimic definitiv - "Aro" e la faza de recurs. Cetatea e tot inchisa. Oare, scandalul din prezent, despre parcarea de sub parcul Nicolae Titulescu nu are vreo legatura cu “schimbul parcari contra Cetatuie” - idee vehiculata in anul 2014?

Actualizare mai 2015

Consilierii locali au revocat hotararea adoptata la inceputul anului trecut, prin care municipalitatea isi exercita dreptul de preemtiune pentru cumpararea Cetatuii Brasovului, considerand ca cetatea apartine, de drept, orasului si obiectivul ar trebui preluat cu valoare zero. Urmeaza un demers in instanta pentru a revendica imobilul ca fiind un bun al municipiului. Fiind monument istoric cetatuia ar trebui sa aiba un regim special. De-a lungul timpului imobilul a fost intretinut cu banii contribuabililor, in principal. In ce baza a ordonat ministrul culturii, la inceputul anilor ‘990, ca cetatea sa intre in patrimoniul firmei “Aro Palace” nu e prea clar - poate s-a mers pe ideea (vorba sa fie!) ca erau acolo cateva restaurante care apartineau respectivei societati…

Actualizare 8.02.2014

Proprietarul Cetățuiei a scăzut prețul de la 5,2 de milioane euro la 3,8 milioane de euro (mai apoi la 3,3 milioane euro) și Primăria e dispusă să o cumpere. Pentru terenul și construcția de 5052 mp se poartă, încă, negocieri. Se discută și despre un schimb: Aro Palace să dea la schimb Cetățuia pentru parcările de lângă Aro, care sunt proprietatea Primăriei (sursa bzb.ro)

sec. XIX

Nota

*) Poarta Vămii sau a Mănăstirii, a fost prima poarta de acces dintre cele trei porți ale Cetății Brașovului, situată la capătul străzii Mureșenilor de astăzi (pe atunci strada Vămii) - locul unde s-a aflat e marcat acum cu dale albe.

Pe aceasta poartă a intrat în oraș, la 1 martie 1600, Mihai Viteazul. Tot pe aceasta poartă domnitorul a părăsit orașul la 1 iulie 1600, dupa încheierea victorioasă a campaniei din Moldova.

Poarta a fost puternic afectată de cutremurul din 1738, practic prăbușindu-se. A fost dărâmată definitiv abia în 1836.

In 1838 se construiește alta, după modelul porții Brandenburg din Berlin, fiind însă mai mică și fără valoare artistică (după cum scrie Sextil Pușcariu în Brașovul de altădată). Odată cu înființarea liniei de tramvai pe ulița vămii (1891) se impune demolarea acesteia întrucât tramvaiul nu încăpea pe sub arcade. Poarta este dărâmată fără ca alta să mai fie construită în locul ei.

Ultima actualizare: decembrie 2025.