Cat conteaza o viata

Dostoievski scria pe undeva: Nimic nu e mai trist decât o viață care se stinge și nimeni nu știe sau nimănui nu-i pasă.

În iulie 2023, un bărbat a zăcut mort câteva ore în Piața Sfatului din Brașov. Sute de persoane au trecut pe lângă el și niciuna nu s-a oprit să afle dacă omul are nevoie de ajutor. Era îmbrăcat sărăcăcios, era murdar - ulterior s-a aflat că era un om fără adăpost, in vârstă de 66 de ani. Da, știu... uneori e bine să nu te amesteci (poate salvezi o viață). În acest caz, la un moment dat, o fi trecut și un om pe acolo, s-o fi oprit și o fi anunțat politiștii.

Astfel de întâmplări au loc în toată lumea, dar tot e trist. După cazul din 2023 nu am mai aflat ceva asemănător până vineri, 11 iulie, când am aflat despre un caz și mai grotesc: un bărbat din Brașov, în vârstă de 70 de ani, a fost descoperit după (se presupune) șase ani, mumificat, in apartamentul unde locuia și unde mama lui murise în 2010. La un moment dat începuse să facă succesiunea pentru apartament dar n-a dus-o la capăt.

Între timp s-a acumulat o datorie mare la întreținere și administratorul imobilului l-a trimis în judecată. Procesul a durat mai mulți ani, și nimeni nu a fost interesat unde-i omul... Nici judecătorului nu i-a păsat că omul - nu tocmai tânăr - nu se prezintă? Altfel spus, unii s-au judecat cu un om decedat, iar alții au judecat un om decedat. La finalul procesului apartamentul a fost vândut la licitație. Un executor judecătoresc și câțiva jandarmi s-au dus să execute ordinul de confiscare; spărgând ușa încuiată pe dinăuntru au descoperit corpul mumificat.

Omul nu figura ca fiind dat dispărut, s-a constatat după descoperirea din apartament...

Moartea planează asupra noastră ca o pasăre. Unii fug toată viața de această pasăre iar alții cred că această pasăre niciodată nu-i va atinge.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/xaviandrew-2832205/

Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay

Nu te joci cu inima

A fost odată ca niciodată – și încă mai este – o fată căreia îi zic A. Frumușică fată, cu suflet sensibil, educată, dar și răsfățată, îndrăgostită teribil de-un „băiat rău” – în sens de non-conformist, avid de adrenalină, gata oricând să experimenteze ceva nou. Pe băiatul acesta îl numesc B. 

A și B s-au întâlnit în ultimul ei an de liceu și au început o viață împreună. Cunoscuții lor se mirau că se înțeleg, fiind atât de diferiți – și ei le spuneau, zâmbind: „contrariile se atrag”; și se pupăceau. Ajunseseră ca siamezii, ceea ce nu convenea nici unor amici și nici părinților ei – pentru că sărutările și mângâierile lor din cinci în cinci minute deveniseră stânjenitoare și, cumva, teatrale, ca și cum simțeau nevoia să demonstreze ceva cuiva (lor sau celorlalți) - dar nici unii, nici alții, nu comentau deschis. Doar că „se simțeau” sentimentele lor. Cei doi au ales – conștient sau din instinct – să se izoleze, mai mult sau mai puțin, de grup. La vârsta de 20 ani credeau că se pot descurca singuri, că-și ajung unul celuilalt și nu le trebuie oameni în jurul lor. 

El lucra la un service auto, ea era dependentă financiar de părinți. Se pregătea pentru examenul de admitere la facultate (după un eșec) și părinții făceau tot ce puteau să aibă tot ce-i trebuie, să se pregătească bine pentru pasul spre viitorul profesional. Ea scria de zor mesaje către iubitul ei aflat la muncă – el îi răspundea cât îi răspundea, dar trebuia să muncească. Atunci când nu răspundea, ea îl suna. Îi răspundea, îi spunea că are de lucru și închidea. Ea se supăra și începea să bufnească. Era nemulțumită că petrece alături de ea prea puțin timp de când s-a angajat. Și-a bătut părinții la cap că vrea să stea cu el, să-i închirieze undeva o garsonieră. Părinții știau ce înseamnă traiul alături de cineva, iar fiica lor avea și de învățat, dar pentru că o vedeau apatică, făcând orice altceva decât să învețe, au închiriat o garsonieră pentru ea, hotărând ca mama să meargă din două în două zile să gătească, pentru ca fata să aibă timp de învățat.

Tatăl ei le spunea prietenilor că fiică-sa își sufocă iubitul și-o să reușească să-l alunge. Bărbații aprobau dând din cap, femeile nu erau de acord și începeau discuții interminabile. S-a dovedit că bărbații au avut dreptate. După aproape un an de locuit împreuna B a zis că se mută înapoi la părinți pentru că e mai aproape de locul de muncă. Și-au început să se întâlnească mai rar, după orele lui de program, dar erau zile când el avea de lucru pe la oameni acasă și nu mai avea timp de întâlniri prelungite în fiecare zi. Ea s-a supărat, s-a mutat la părinți și i-a spus că vrea să se despartă. El a încercat s-o convingă să nu facă asta, pentru că lucrurile vor reveni la normal când va reuși „să facă cheag”, să-i asigure el ceea ce are nevoie, că doar munca e motivul pentru care nu are timp să stea la telefon sau prea mult cu ea. Ea nu și nu! După mai mult de o lună de insistențe el a renunțat.

Văzând că n-o mai sună, nu mai vine, a început să-l sune, dar apelurile și mesajele ei rămâneau fără răspuns. S-a dus la părinții lui și aceștia au primit-o cu răceală. I-au spus că B a plecat din țară. Le-a cerut un număr de telefon, să ia legătura, iar ei i-au spus că are telefonul cu el și are același număr. A plecat plângând. Și a plâns până i s-au terminat lacrimile. N-a mai interesat-o să învețe nici cât o interesase până atunci, nu mai voia să iasă din casă și cobora din pat doar pentru a merge la baie. Mama îi aducea mâncare în dormitor dar de cele mai multe ori abia se atingea de mâncare și, uneori, nu mânca deloc. S-au îngrijorat pentru sănătatea ei în general, nu doar mintală. I-au sugerat să meargă la un psiholog și i-a repezit. Au apelat atunci la bunicii ei, la apropiații familiei care o cunoșteau pe A de mică. Părea că privește prin ei! Apoi, după mai mult de două luni, s-a dat jos din pat. Le-a spus părinților, râzând, că trebuie să-și schimbe garderoba și culoarea părului. Au privit-o ca și cum atunci o vedeau prima dată, dar i-au dat un card, să facă ce crede ea că-i face bine. Și când au văzut ce și-a cumpărat și cât de blond a devenit părul ei negru s-au speriat de-a dreptul! Fata le-a spus că B a venit în țară pentru niște acte și se întâlnesc, în grup, sâmbătă seara.

- Te-a invitat B? s-a interesat tatăl, puțin îngrijorat.

- Nuuu – s-a răsfățat. Mi-a zis L.

- Poate că nu ar trebui să mergi – a încercat el marea cu degetul.

- S-o crezi tu că nu merg! i-a întors spatele, nervoasă.

Sâmbătă, când au văzut-o că iese din casă cu o fustă strâmtă care abia îi acoperea fundul și o bluză decoltată aproape până la brâu au făcut ochii mari. Taică-său i-a spus că face o mare greșeală dacă crede că-l va convinge pe B să se împace cu ea îmbrăcându-se așa, dar ea a râs. In mintea ei, dacă aproape toți bărbații întorceau capul după ea, pe stradă, de când se îmbrăca așa era imposibil ca B să rămână indiferent. B nu doar că a rămas indiferent, dar i-a prezentat-o pe „noua lui prietenă”. A fost prea mult pentru A. A băut până i s-a făcut rău. B a fost cel care a dus-o acasă și le-a predat-o părinților.

- Îmi pare rău – a șoptit către tatăl fetei. Acesta a înclinat capul cu înțelegere. El și mama ei aveau sarcina de-a o ajuta, nu un copil în vârsta de 22 de ani care a fost respins, dar n-a cedat ușor. Poate că mai avea sentimente pentru ea, dar sigur nu era iubire acolo. Cum să te descurci cu un copil care are inima frântă din dragoste și nu vrea să audă nimic, de la nimeni? Poți spera că-i trece, dar cum se vor vindeca rănile?! Ce sechele vor rămâne?! Fata trăia și un sentiment de vinovăție, fiind conștientă că ea a declanșat despărțirea. Poate că s-ar fi întâmplat la un moment dat, poate că nu... Nu va ști niciodată, și acest „ce-ar fi fost dacă” i-ar putea măcina nu doar sufletul, ci și mintea. Erau lângă ea, neputincioși, triști...

Proba vaselor murdare

La o petrecere l-a întâlnit. S-au văzut, s-au plăcut, au stat împreună aproape toată noaptea, până spre zori, când s-a spart gașca. A condus-o până acasă. Au mers pe jos, discutând aiureli, lovind cu vârful ghetelor stratul proaspăt de nea care se așternuse. Din cerul întunecat cădeau în continuare fulgi mari de zăpadă. Lângă bloc, el i-a cerut numărul de telefon. I l-a dat. Știa c-o va suna, pentru că era improbabil să nu simtă și el „chimia dintre ei”. Și a sunat-o a doua zi, spre seară. S-au plimbat prin oraș. Ea detestă cu pasiune plimbările „în gol”, dar îi place să fie lângă el. Au intrat într-o cafenea, cu gândul să bea o cafea, dar era aglomerație și gălăgie, așa că și-au continuat plimbarea prin zăpadă. Discutau continuu, atingând fel și fel de teme, dar nu aprofundau niciun subiect. Se comportau ca doi oameni care aveau în gând cu totul altceva dar nici unul nu îndrăznea s-o spună.

Timp de aproape o săptămână s-au întâlnit în fiecare zi. Într-o seară, lângă blocul ei, a sărutat-o. A fost un sărut care a amețit-o.

- Ai simțit și tu? o întreabă el, șoptit, iar ea dă din cap că da. Vino la mine...

Și-au plecat la el, cu un taxi, bucurându-se că n-a trebuit să rămână în dezordinea din apartamentul ei. Locuia în partea cealaltă a orașului, într-un apartament cu două camere, la parter de bloc. Imediat ce au intrat el s-a descălțat înainte de a-și scoate haina, și a întins spre ea niște papuci de casă de culoare incertă.

- Să nu rămână prin casă apă de la zăpada topită de pe tălpi – îi spune, ca și cum ea atunci ar fi coborât din pom.

Își scoate ghetele, sprijinindu-se de cuierul din hol, dar refuză papucii.

- Am șosete groase – îi zice, iar el ridică din umeri și își scoate haina, apoi intră în sufragerie, aprinde lumina și pornește un casetofon. A tresărit când a început să urle muzica. - Dă muzica mai încet, te rog, ‘că nu-mi aud gândurile – aproape că-i strigă, în timp ce se descotorosește de paltonul lung pe care-l poartă. A răsucit butonul spre minim și s-a repezit s-o strângă în brațe.

- Îmi place să ascult muzică la max – spune.

- Vecinii ce părere au? nu se poate abține să întrebe.

- S-au obișnuit! răspunde din vârful buzelor. Hai, că pun de-o cafea. Ținându-și brațul în jurul taliei ei o conduce spre bucătărie.

Prin bucătăria destul de spațioasă părea că a trecut apa și-a lăsat în urma ei totul vraiște; zâmbește duios, măsurându-l cu privirea, pe ascuns.

- Unde-i baia, să-mi spăl mâinile?

Când revine din baie ocupă singurul scaun, lângă fereastră. Se simțea ca în acvariu, la fereastră nefiind nici măcar o perdea.

- Ai grijă de cafea, mă duc să dau mâna cu cel mai bun prieten – zâmbește din colțul buzelor, de parcă ar fi spus cine știe ce glumă, și dispare în casă.

Cafeaua s-a fiert și i-a stins focul. Nu știa pe unde sunt cești de cafea și n-avea de gând să cotrobăie prin dulapuri. În chiuveta plină vârf cu vase murdare se văd mai multe cești, așa că scoate două și le spălă. Chiar atunci revine el.

- Lasă-le! râde. Le speli dimineață.

Gluma i se pare bună, râde și ea, făcându-i jocul, ignorând faptul că el nu și-a spălat mâinile nici când au intrat în casă, nici după ce a fost la baie.

- De unde știi că rămân până dimineață și, dacă rămân, de unde știi c-o să spăl vasele? se răsfață.

- Nu le speli? Devine serios și nu mai știe dacă el glumește sau nu. Se încruntă ușor, nedumerită. - De obicei, femeile care vin la mine simt nevoia să-și manifeste spiritul gospodăresc – o spune atât de serios încât ea își dă seama că el n-a avut o clipă intenția să glumească; dar trece și peste asta; toarnă cafeaua în cești, ușor plictisită și cu dor de ducă.

El își ia ceașca lui, după ce aproape că o umple cu zahăr, și merg în sufragerie. Acolo, între alte mobile, o canapea și două fotolii foarte joase. Vrea să se așeze pe unul dintre fotolii, dar el zâmbește șmecherește și îi face semn să stea lângă el, pe canapea. Întâi pune ceașca pe masă, pe un suport de pahare, apoi își ocupă locul pe canapea – genunchii aproape că i-au ajuns la gură; se simte ca pe-o masă de la ginecologie.

- Ar trebui să pui zahăr în cafea, îi mai taie din tărie – o sfătuiește.

- Îmi place tare și amară – rânjește spre el.

- Nu prea e bună pentru stomac - își motivează sfatul, foarte serios. Aprinde o țigară și îi oferă și ei una. O ia; el nu se oferă să i-o aprindă. El pare să simtă că e cam fără chef... - Te-ai supărat că ți-am zis de vase? întreabă. Dă din cap că nu – aproape că uitase, dar creierul ei, analitic, deja intrase pe pilot automat și seara se anunța ratată. - Am acest obicei: e un test pentru femeile care vin la mine. Dacă spală vasele știu că sunt fete gospodine și relația cu ele ar putea fi ceva serios.

De ce-i spune tâmpeniile astea? În plimbările lor părea mai inteligent; și ea părea mai inteligentă. Nu știe cum să-i spună să se care? Se întreabă de ce nu pleacă, fără comentarii. Se abține să-și arcuiască sprâncenele și să holbeze ochii. „Chimia” se dusese naibii deja.

- Înțeleg că ultimei care a fost aici i-ai dat papucii acum câteva zile? Nu par să fie de prea mult timp vasele în chiuvetă.

- Nu – spune scurt, fără să-și dea seama că e ironizat sau ignoră ironia. Le-am mai spălat și eu. M-am despărțit de ultima acum aproape un an; am făcut credit la banca pentru ea, punând gaj apartamentul. A plătit ratele la timp, dar când a rămas fără muncă n-a mai putut, datoriile s-au acumulat și ea a plecat. Acum trebuie să vând, că nu am putut plăti ratele.

I se face milă de el; nu-l crede, dar ar putea fi adevărat. Nu avea cum să-l consoleze, așa că tace; el revine la vase și la fosta iubită!

- Când am văzut că a spălat vasele din prima zi când a fost aici am știut că e „jumătatea mea”.

- Dar n-a prea fost, în final...

- Ba da! Cât timp am fost împreună a fost perfect. Doi ani am fost împreună! Dacă nu alegea să plece eram și acum împreună.

- Ți-e dor de ea, înțeleg.

- Bineînțeles că mi-e dor de ea – aproape că se răstește, neînțelegând cum de nu-i capabilă să perceapă evidența. Încă o iubesc! Tu nu-l mai iubești pe ultimul bărbat din viața ta care ți-a dat papucii?

Câteva clipe rămâne mută; simte cum gura i se deschide fără voia ei, ca și cum i s-ar fi blocat creierul, apoi izbucnește în râs. Cu cât râde ea mai cu poftă cu atât se întunecă mai mult chipul lui.

- De ce naiba râzi?! De dragostea mea?!

- Nuuu! reușește să spună printre hohote de râs, încercând să se abțină. O durea stomacul de la râs. - De unde știi că ultimul mi-a dat papucii?! Poate i-am dat eu lui, poate ne-am despărțit prieteni – vorbea sacadat, cu lacrimi în ochi, de la râs. De câte ori privea spre el simțea cum o sufocă râsul.

- Așa ceva nu e posibil! Prieteni! Nu se poate... Trebuie să ai și tu inima frântă și, împreună, ne putem plânge amarul.

Era prea mult! De ce ar vrea să consoleze pe cineva care-și „plânge amarul” dragostei?! Ca prietenă, da, ca partenera, nu! Ea nu-i mama răniților. Bea din cafea înghițituri mari, s-o termine și să plece. Cu fiecare gură de cafea înghițea și un hohot de râs. Într-un timp atât de scurt auzise prea multe. Și nu-i venea a crede că tipul fermecător de până cu doar câteva ore în urmă se transformase în... în chestia de lângă ea, care stătea cu genunchii aproape de gură, fuma afectat, ținând țigara între degetul mijlociu și cel inelar, având toate celelalte degete întinse. Hohotele de râs se adunau din nou. Trebuia să plece! A stins țigara și s-a ridicat, spunându-i că va pleca.

- Stai să termin țigara – pare că îi ordonă. Ea ridică din umeri și merge în hol; se încalță, se îmbracă și e gata de plecare. El se ridică și, în trecere, răsucește la maxim butonul de volum al casetofonului și vine lângă ea, încercând s-o sărute. Se ferește de buzele lui. - Ar fi putut fi frumos – îl aude șoptindu-i.

- Ar fi putut! Trebuia să-mi spui de vase după ce ne dădeam în bărci.

- Ești vulgară – concluzionează el și-i deschide ușa. Nu se oferă s-o conducă, nu se oferă să-i cheme un taxi, deși era trecut de ora douăzeci și două, nu-i spune noapte bună. Ajunsă în stradă începe să râdă. Și tot râde, până ajunge în stația de taxi din apropiere. Și-a mai râs și când a ajuns acasă. Cine ar crede că așa ceva poate fi real?! Nici ei nu-i vine a crede! Și râde iar.

Treburi de muiere

Sună telefonul. Femeia pune „stop” la filmul pe care-l urmărea și se întinde după aparatul aflat pe o măsuță de lângă canapea. Privește ecranul luminat chiar în clipa când soțul strigă din baie: - Al meu sau al tău?

- Al meu – strigă înapoi. E Vali.

Vali e un prieten vechi al soțului, în alt oraș, dar se apropiaseră cu zece ani în urmă, când acestuia i-a decedat soția. Nu mai vorbiseră de vreo săptămână. Îi răspunde cu veselie – filmul nu era cine știe ce așa că putea aștepta „pe stop”.

- Bună, Va...

N-apucă să rostească ultima silabă că din micul dreptunghi încep niște răcnete greu inteligibile.

- ... m-am săturat de toate rahaturile astea care...

- Hei, hei! Vali, mai rar, mai încet, nu înțeleg nimic. Ce s-a întâmplat?! se îngrijorează, pentru că nu-l mai auzise de ceva timp răcnind ca și cum făcea spume la gură.

- M-am săturat să spăl vase, să fac curățenie, să duc gunoiul! Am făcut șnițele și-a sărit ulei pe chiuvetă, pe capacul aragazului – țipă vocea din aparat, dar omu’ era mai coerent și femeia răsuflă ușurată, dar nu tocmai liniștită, imaginându-și o tragedie cu ulei încins vărsat pe mână, pe picior...

- Te-ai ars cu ulei sau ce zici tu acolo?! insistă să-l întrerupă.

- M-am ars pe dracu’! Am frecat aragazul și chiuveta.

- De-aia ești așa nervos?!

- Și de-aia! continuă să răcnească. M-am săturat! Eu să duc gunoiul, eu să gătesc, eu să fac curat, eu să spăl buda, eu să mă ocup de facturi! La dracu’! Astea-s treburi de muiere!

Femeia care-l asculta răcnind dă mărunt din buze, tace, apoi îi spune:

- Angajează-ți menajeră.

- De unde dracu’ bani de menajeră?! M-am săturat să fac toată ziua treburi de muiere! Spăl și rufe! Spăl perdele! Spăl pe jos! Astea-s pentru muieri.

- Tu știi că vorbești cu o muiere?!

- Normal că știu, dar ne place sau nu ne place astea-s treburi pentru muieri!

- Știi tu că femeile vin pe lume cu o fișă a postului gata completată?

- Acum ești ironică pentru că nu-ți place că zic adevărul.

Enervată de cum tot repetă „treburi de muiere” îl întreabă:

- Și treburile pentru un mascul ca tine care ar fi?

- Altele! Astea-s treburi de muiere, chiar dacă nu-ți place că-ți zic. Bărbații care fac astea sunt fătălăi.

- Înțeleg că ești fătălau?!

- Nu! Le fac pentru că n-am de ales! Ăia care au de ales și le fac sunt fătălăi sub papucul muierilor.

- Aha! Prietenul tău, deci, e un fătălău sub papucul meu?!

- Da’ ce, spălă vase și buda?

- Vase spală de regulă, duce gunoiul, gătește, uneori spală și buda...

- Și tu ce faci?! aproape că șoptește vocea din aparat.

- Aceleași lucruri. Fiecare face după cum observă că e cazul. Nu vine să-mi spună că-s vase nespălate, ci le spălă dacă are chef atunci; nici eu nu-i spun lui... Le spălă unul dintre noi la un moment dat.

- Voi aveți vase murdare în chiuvetă?! Eu spăl farfuria după ce termin felul unu, apoi mănânc felul doi și spăl farfuria... Ma enervează să văd vase în chiuvetă! strigă iar.

- Stai prost cu nervii; noi nu. În niciun caz n-am spăla blide între felurile de mâncare.

- Treaba lui ce face, ‘că eu n-am chef de treburi de muiere – revine la obsesia lui, simțind că-și enervează interlocutoarea.

- Dă-mi exemplu de treburi de masculi – insistă.

- Altele! Bărbatul aduce bani acasă, are grijă de femeie...

Izbucnește în râs și-i spune:

- Cum are grijă de femeie?! Dacă femeia muncește n-are nevoie de banii lui. O atenționează când e ceva de făcut prin gospodărie, când ajung facturile la data scadentă?

- Nu-i treaba bărbatului să știe data scadentă la factură! Dar nu așa are grijă de ea!

- Da’ cum?! Ce face un bărbat în gospodărie dacă toate par a fi treburi de muiere? Vine de la muncă, șade în fotoliu și femeia-l șterge de praf când face curățenie?

- Iar ești ironică!

- Chiar nu-s! Chiar vreau să știu ce scrie în fișa postului unui bărbat.

- Altele.

- Altele, care?! Zugrăvește?! Repară instalații sanitare? Face mobilă?

- Astea-s pentru meșteri! De ce nu vrei să înțelegi?

- Ce să înțeleg?! Nu-mi dau seama ce trebuie să facă în gospodărie bărbatul, când femeia le face pe toate, în opinia ta, iar ce nu face ea e treabă de meșteri.

- Treaba lor dacă se pricep și la ce fac meșterii!

- Și tu, de exemplu, ce faci în gospodărie dacă toate treburile de muiere pe care le-ai enumerat le face altcineva?

Liniște totală în dreptunghiul mititel.

- Hei! Ești acolo?! se interesează, crezând că s-a pierdut semnalul la telefon.

- Da, sunt...

- Și nu vrei să spui care ar fi, în mintea ta, treaba de bărbați?! Să stai la tv, să te plimbi, să ieși cu prietenii, să corespondezi online, să citești...

- De ce nu?!

- Și astea-s treburi de bărbați și numai de bărbați?!

- Nu, dar...

Între timp, soțul a ieșit din baie și și-a făcut loc pe canapea, lângă ea.

- Trebuie să încheiem convorbirea – îl informează. Gelu a terminat de spălat în baie – îl minte ca să-l enerveze - și a venit să vedem un film.

- Bine! Hai, pa!

Femeia n-a mai apucat să zică „pa”, dar nu și-a făcut probleme că Vali s-ar fi supărat. Știa că peste câteva zile va suna din nou și-o va lua de la capăt cu „treburile de muiere” sau cu „oamenii inferiori” sau cu „proștii” din jurul lui sau cu oamenii care „nu-și cunosc locul” – mereu era ceva care-l enerva.

- Gelu, care-s treburile de bărbat în gospodărie? își întreabă soțul. Acesta face ochii mari, o privește lung, apoi râde cu poftă. O întreabă: - Vali și treburile de muiere?

Un om in vȃrstă, ca mulți alții

Frica, anxietatea, nu distrug doar mintea omului, ci și motorașul care ne ține în viață: inima. Cei cu inima sănătoasă riscă să și-o “strice” când se lasă stăpâniți de temeri; cei cu motorașul defect riscă să-l oprească de tot. E greu să nu te sperii, să nu fii anxios atunci când nu reușești să vezi clar ce se întâmplă în jurul tău, mai ales atunci când ești la vârsta la care nu prea mai poți înțelege de ce una și de ce alta. Vârstnicii (nu toți! dar cei mai mulți) sunt, de la o anumită vârstă, la fel ca și copiii mici: neascultători, agitați, curioși, încăpățânați, aerieni de multe ori… dar, pentru că au un “bagaj de viață” încărcat, sunt și mai anxioși. Ei simt că tinerii nu prea-i mai văd pe stradă, că nu le prea mai pasă de ei și chiar rȃd de ei, uneori. Ei știu că nu toți medicii mai sunt interesați să le salveze viața, să îi chestioneze despre problemele lor, ei știu că cei tineri nu au răbdare (și nici timp) să-i mai asculte…Și atunci își crează un fel de comunitate a lor, socializȃnd ei între ei, prin piață, pe străzi, în parcuri, în excursii. Când le interzici unora și micile bucurii pe care le mai au aproape că îi condamni la moarte, pentru că le ucizi spiritul sugerând că, de fapt, îi protejezi (de virus, eventual, dar nu de tensiune și glicemie crescute - ȋntre altele; de sufletul lor cine și cum are grijă?). Cei care au familia lângă ei sunt mai liniștiți, dar cei singuri riscă să ajungă la disperare…

Da, ați ghicit - nici nu era greu - unde vreau să ajung: ordinul pentru vârstnicii cu vârsta peste 65 de ani și interdicția de a ieși din casă mai mult de două ore pe zi (dacă nu au urgențe, nu sunt agricultori sau producători) și încă o oră seara pentru cei care au un câine. Zvonistica spune că vor să păstreze această interdicție (poate ceva mai relaxat) încă trei luni după 15 mai când ar înceta efectul decretului pentru prelungirea stării de urgență! Nu sunt prea sigură că vor mai rezista mulți încă o lună în stilul acesta de arest la domiciliu, mai ales că au nevoie de lumina zilei! Somnul celor mai mulți nu e bun oricum, dar fără a sta și pe afară va fi și mai rău! Oboseală le mai trebuie, că alte boli și stres au din belșug zilele acestea! Pentru vitamina D e nevoie și de soare! Nu știu nici cum voi rezista eu (și nu doar eu) dacă mai trebuie să scriu încă 30 de zile declarații pe proprie răspundere!

Scriu despre un domn în vârstă de 78 de ani. Stă aproape toată ziua la tv, să nu cumva să se anunțe ceva interdicții și el să nu afle și apoi să fie amendat (amenda minimă pentru persoanele fizice, de două mii de lei, e mai mare cu câteva sute de lei decât pensia lui). A fost electrician până s-a pensionat și acum, în putere fiind, mai meșterește (mai meșterea) una-alta pentru cei care au nevoie de ajutor cu instalațiile electrice. Veșnicul zâmbet din ochii lui începe să se stingă - încă face glume, dar se teme de tot ceea ce vede că se întâmplă în țară și în lume. I-am spus să nu mai stea la tv, că-l anunț eu dacă apare ceva care l-ar putea interesa. Nu are încredere - a zis: tu le ai pe ale tale și poate uiți. În martie nu a găsit în farmacii un medicament pe care-l ia lună de lună pentru inimă. În final, i-a făcut rost cineva, dar tare agitat era: ce mă fac fără medicamentul ăsta? pare o întrebare care-l obsedează. Merge zilnic la piață (in intervalul permis: 11-13) sau la alimentara, stă mereu la coadă (in funcție de mărimea magazinului pot intra două, trei, opt sau mai mulți oameni, ceilalți stau afară) alături de alți vârstnici, la distanța regulamentară de 2 m, fie că e cald sau plouă, fie că e frig și bate vântul, și-și cumpără câte puțin: nu vreau să cheltuiesc prea mult pentru că s-ar putea să am vreo urgență mâine și trebuie să am ceva bani. Stă mereu în tensiune: dacă nu vor mai avea politicienii bani pentru pensii? dacă luna viitoare nu găsesc medicamentele de care am nevoie? dacă nu vine ambulanța când am nevoie de ajutor? dacă mor în casă și voi fi găsit după multe zile? Pentru mine, această neliniște a lui este un fel de “drobul de sare”, dar îi înțeleg temerile (poate voi fi la fel ca el la bătrânețe?! sper că nu!). Încerc să-l asigur că nu se va întâmpla ce se teme el dar dă din cap neconvins că e cum zic. N-o să-mi mai văd prietenii dacă nu ne dau drumu’ din casă. Cum dădea primăvara mergeam în parcul central și jucam șah; campionate făceam! Se aduna lumea ca la circ când jucam. Cu cine mai joc șah? Cu cine mai vorbesc acum? Mai și bârfeam; trecea timpul mai repede. Mai prind eu primăvara de anul viitor? Omul e singur. În urmă cu doi ani i-a murit soția - răpusă, zice el (și-l cred), de moartea unicului fiu, cu trei ani în urmă. Nora și nepotul nu sunt în țară (nici băiatul lui nu era, de la începutul anilor 2000) și în ultimul an nu s-au mai interesat deloc de el. Doar cu prietenii și vecinii ce se mai “întreținea”. Acum nici cu aceștia nu se mai poate întâlni, nici pe aleile de sub Tȃmpa nu se mai poate plimba - unde culegam urzici; știu eu un loc bun, unde nu e praf, unde nu umblă câinii. Din Poaină culegeam flori și le aduceam la baba mea. Îmi spune că-i oscilează tensiunea - când coboară, când urcă; eu nu aveam tensiune oscilantă.

Nu mai știu în ce an l-am întâlnit… Oricum, trăia băiatul lui. Era iarnă, el era încărcat cu sacoșe grele și abia își ținea echilibrul pe gheață. M-am oferit să îl conduc acasă, cărând eu una dintre sacoșe - un bloc distanță de locuința noastră. Am mers încet și am tot discutat. Aflând că-mi place să citesc m-a invitat pe la ei, poate găsesc ceva cărți care-mi plac. Am refuzat, desigur. Când am ajuns lângă blocul unde locuia a vrut să-mi mulțumească oferindu-mi două portocale - l-am refuzat inițial, dar pentru că a fost insistent n-am vrut să par penibilă și le-am luat. Apoi, ne-am tot întâlnit pe bulevard - el mă observa aproape mereu primul (eu abia văd oamenii pe stradă, mai ales când sunt cu câinele) și mă saluta cu “săru’mâna”. Într-o zi, când eram cu câinele, m-a oprit și nu știa cum să se scuze că vrea să mă rețină întrebându-mă ce și cum despre câini, ‘că fiul a cumpărat un cățel pentru copil și nu se descurcă prea bine, și nora e nervoasă că alea-alea. Pe scurt, voia să știe dacă îl pot ajuta să educe puiul de câine pe care degeaba îl scoteau afară ‘că el ținea tot drumul și cum ajungea în casă, cum făcea. Atunci i-am dat numărul de telefon și el mi l-a dat pe al lui. Până a învățat câinele să facă afară (și altele) am tot vorbit la telefon și ne-am întâlnit, apoi ne-am “oprit”; ne salutam doar pe stradă - mi-a zis și că au plecat definitiv copiii în străinătate. Pe la mijlocul lui martie a.c. m-a sunat, și din nou vorbim la telefon - mai mult vorbește el. Mă sună, în general, când se mai sperie de câte ceva aflat la tv. Îmi fac griji pentru el. Sunt tentată să îl sun în fiecare seară, să știu că e acolo și că e bine. Sunt, totuși, liniștită, pentru că are doi vecini (cuplu) cu vârsta sub 65 de ani care sunt atenți și la el.

Un cuvințel nu a spus acest om ȋmpotriva măsurilor luate de autorități; nu a “ȋnjurat” pe nimeni, ȋnțelege de ce trebuie să existe aceste măsuri; e doar trist pentru că viața ȋi e și mai grea decȃt ȋnainte, pentru că nu mai are parte nici de micile bucurii de pȃnă de curȃnd. Poate că exagerez, dar am sentimentul că se topește cu fiecare zi care trece.

Ca omul la care m-am referit mai sus sunt mulți alții - pe câțiva îi cunosc în mod nemijlocit (le citesc teama în ochi, le aud tremurul din voce), despre alții am auzit sau citit. Acestor oameni le este tot mai greu să vadă viața în roz; încep să își piardă și bruma de speranță pe care o aveau pentru o bătrânețe liniștită - care oricum nu era liniștită în Ro, pentru cei mai mulți. 

Sursa foto: pixabay; autor: pixel2013

Fetița cu spirit civic

În toamnă, printre altele, am fost în vizită la niște amici. Când am ieșit din bloc, la plecare, o fetiță nu mai înaltă de vreun metru și un pic, mătura în fața scării; din zona adunase hȃrtii, capace de la sticle și chiștoace de țigări (chiștoace aruncate pe fereastră de un locatar). Am făcut ochii mari! Fetița i-a salutat pe cei care mă însoțeau și am aflat că sunt vecini, ea e în clasa a treia și au un cățel și o pisică. Exprimându-mi mirarea, amica la care fusesem zice:

- Mereu face curat în zonă. Ea și sora ei mai mică hrănesc vietățile de pe stradă. Când am văzut-o prima dată am lăudat-o, dar am și întrebat-o de ce face. Pentru că aici vin pisici și păsări și poate se îmbolnăvesc de la gunoaie, mi-a zis.  

Am înțeles că nu părinții i-au spus să adune gunoaiele celorlalți, ci a făcut-o din proprie inițiativă după ce li s-a povestit la școală despre faptul că animalele și păsările pot suferi din cauza gunoaielor pe care oamenii le aruncă la întâmplare. M-am bucurat să aflu că tot mai puține resturi sunt aruncate în zonă de când fetița aceasta curăță.

În titlu am scris “spirit civic”, dar sunt sigură că motivația acestui copil e mult mai profundă. 

Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale

De Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale (21 martie) scriu o poveste adevărată.

Se întâmpla într-o vară, într-un parc mare din centrul oraşului, parc in care o porţiune era amenajată pentru copii: leagăne, tobogan, groapă de nisip şi altele.

Era duminică şi mulţi părinţi sau bunici erau acolo cu cei mici. Copiii, deşi nu se cunoşteau, s-au împrietenit imediat şi căutau să se joace împreună. Două fetiţe blonde, cu ochi mari şi albaştri, venite cu părinţii, nu vorbeau româneşte o boabă, dar acest fapt nu a fost o barieră in comuicarea cu ceilalţi copii. Se alergau, fugeau la părinţi şi cereau “un leu” pentru vata de zahăr pe băţ care se vindea la un mic stand aflat pe una dintre alei, apoi făceau coadă să treacă prin “labirintul” suspendat şi să coboare pe tobogan, se înghesuiau să ocupe vreun leagăn sau se învârteau pe rotativă - fiecare grup alesese altceva.

La un moment dat, in parc a intrat o familie cu două fetiţe brunete, cu ochi mari şi negri, cu zâmbetul pe buze, cu codiţe lungi împletite cu funde strident colorate. Purtau bluziţe albe şi fuste lungi, cu multe flori, in culori puternice. Străluceau de curăţenie şi bucuria le era întipărită pe chip. Mama şi tata erau şi ei curaţi: ea cu bluză albă şi fuste lungi colorate, el in pantaloni negri, cămaşă albă şi pălărie cu boruri largi şi tari. Cei doi adulţi, zâmbitori, s-au aşezat pe o bancă unde era mai mult loc liber, lângă două bunici - acestea, in mai puţin de un minut, s-au ridicat şi şi-au chemat nepoţii, să plece acasă. Cei mici nu şi nu, că mai vor să stea, că abia au venit. Bunicile au avut ultimul cuvânt.

Fetiţele brunete au urcat să se dea pe tobogan - toţi copii care făcuseră coadă acolo s-au împrăştiat prin parc şi toboganul a rămas numai pentru cele două, care au privit surprinse copiii care se îndepărtaseră, apoi au urcat iar pe tobogan, dar nu cu aceeaşi tragere de inimă. Părinţii lor vedeau ce se întâmplă şi stăteau stingheri pe bancă - nimeni nu vorbea cu ei, nimeni nu se juca cu fetiţele lor. Nimeni, până când cele două blondine au lăsat rotativa şi s-au dus glonţ la tobogan; una dintre ele, cea mai mică, avea vată de zahar pe băţ şi le-a oferit celor doua brunete, brunetele au privit spre părinţii lor şi apoi au rupt din zahărul de pe băţ. Gheaţa a fost spartă şi veselia a luminat din nou chipul celor două micuţe brunete. Toate patru vorbeau, pe limba ei fiecare, şi numai ele ştiu cum se înţelegeau. Cele două blondine n-au fost îndemnate de părinţi să faca gestul pe care l-au făcut; părinţii lor s-au apropiat de banca celorlalţi doi şi tânăra femeie - blondă şi ea - a întrebat in româneşte dacă li se permite să stea acolo. Zâmbind din nou, cei doi bruneţi le-au făcut loc.

Toţi bărbaţii sunt porci

Nu! Nu, nu, nu! E prostească această afirmaţie! Am ales acest titlu tocmai pentru că este şocantă afirmaţia, mai ales când o mamă o spune fiicei ei in vârstă de 5 ani (poate şase ani? poate patru? nu mai ştiu sigur).

S-a întâmplat pe la mijlocul anilor 1990, când am reîntâlnit o cunoştinţă din anii 1980, pe care nu o  mai întâlnisem de vreo zece ani. Se mutase cu chirie in blocul unde locuim şi ne-am întâlnit într-o alimentară. Mi-a făcut plăcere revederea pentru că ne-am înţeles bine la vremea când băteam aceleaşi drumuri. M-a invitat la o cafea. Ştiam că se măritase şi avea o fetiţă, dar atât. Am cumpărat un suc şi o cutie cu bomboane şi am urcat la ea. Fetiţa ei, o minune de copilă cu ochi aproape negri şi păr blond, ondulat. Soţul nu era acasă, dar îl cunoşteam, pentru că fusese coleg de şcoală cu o amică (îl cunoşteam e un fel de a spune pentru că nici nu ştiu dacă i-am ştiut vreodată numele de familie deşi ne învârteam in aceleaşi cercuri). Fetiţa părea tatăl ei in miniatură (doar culoarea părului diferea). Foarte volubilă, copila mi s-a cocoţat pe genunchi şi se juca cu brăţările mele. Două i-am făcut cadou ei, că prea îi plăceau. In fine… Din vorbă in vorbă, gazda a ajuns să-mi spună că s-a măritat doar pentru că a rămas gravidă şi nu-i place deloc deoarece soţul o lasă prea mult singură acasă pe motiv că are de lucru şi alte cele. Nu aveam ce comenta, pentru că nu era viaţa mea. Am întrebat-o doar dacă o loveşte. A negat şi părea sinceră - nici nu l-aş fi putut vedea pe soţul ei că e genul care loveşte femei, pentru că era foarte politicos, foarte atent cu femeile - un om fin şi timid - dar aparenţele pot înşela. Era foarte pornită împotriva soţului şi împotriva bărbaţilor in general. Şi zice copilei, la un moment dat:

- Cum sunt bărbaţii, iubito?

- Toţi babaţii porci - zice micuţa, râzând.

De mă lovea c-o sticlă-n cap şi nu cred că m-aş fi simţit aşa cum m-am simţit!

- O învăţ de mică! Să ştie că toţi bărbaţii sunt porci şi proşti şi trebuie să-şi bată joc de ei.

Dădeam din buze ca un peşte!

- Cum să faci aşa ceva?! Am zâmbit strâmb, încă sperând că glumeşte!

- Sunt porci! se enervează. De parcă tu n-ai şti!

- Nu, nu ştiu! Oameni şi oameni, doar atât! Faptul că tu ai întâlnit unii care ţi-au făcut, probabil, rău, nu înseamnă că toţi sunt ca cei întâlniţi de tine. Am întâlnit şi eu amărâţi, dar nu-i bag pe toţi in aceeaşi oală. Tata, de exemplu, nu e porc.

- Taică-meu e! M-a dat afară când am rămas gravidă!

- Îmi pare rău, dar asta nu îţi dă dreptul să afirmi că tatăl meu e porc, sau ca prietenul meu e porc, sau că unchii mei sunt porci!

- Eşti proastă! îmi zice.

- Aşa să fie - dau din umeri. Acum plec. Multă sănătate îţi doresc.

Am mai întâlnit-o prin cartier şi ne salutam cu răceală. Mă simţeam aiurea de câte ori o vedeam şi m-am bucurat foarte mult când s-au mutat. N-am mai auzit nimic de ea de atunci. 

Amintirea întâmplării s-a insinuat in mintea mea (alături de altele) după ce am citit rândurile scrise de Poteci de dor la o postare pe care am publicat-o zilele trecute.

(dialogul a fost mai lung, multe cuvinte au fost altele, dar esenţa este cea pe care, sper, am reuşit să o accentuez).