Dictatura în numele Binelui

Dictatura instituțiilor de forță se instaurează folosind frica de moarte / de pierderi etc. ca amenințare și binele comun ca pretext.

Războiul împotriva terorismului a servit (și mai servește) ca justificare pentru suspendarea unor libertăți civile – aproape totul este sub supravegherea (electronică) „organelor competente” tocmite de state s.a.m.d.

Promisiunea democrației și libertății a fost perorată la nivel mondial ca justificare pentru invadarea Irakului și Afganistanului (între altele).

Dictatura militară se instaurează folosind expansiunea armată a unor state ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, șefii de stat și acoliții lor trag tare să aloce tot mai mulți bani pentru înarmare și mai puțini pentru orice altceva, iar cetățenii trebuie să înțeleagă că asta este pentru binele lor (binele comun, altfel spus) pe termen lung.

Dictatura medicală se instaurează folosind frica de moarte / de boală ca amenințare și binele comun ca pretext.

Dictatura economică se instaurează folosind frica de-a rămâne dependent cu gazul de alt stat ca amenințare și binele comun ca pretext.

În Olanda, de exemplu, se extrag la greu gaze (nu cumva să se ajungă la criză), iar locuințele cetățenilor dintr-un oraș se prăbușesc din cauza zecilor de cutremure mai slabe sau mai puternice care au loc ca urmare a extragerii gazului. Pare că s-a ajuns la concluzia că sumele pentru despăgubirile ce trebuie plătite cetățenilor afectați sunt mai mici decât sumele de bani ce vor fi câștigate de pe urma exploatării gazului din acea zonă – cetățenii să-și ia despăgubirile și să plece sau să-și consolideze imobilele (ar fi concluzia).

Dictatura ecologică se instaurează folosind încălzirea globală ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, creșterea vitelor / pășunatul trebuie interzise pentru că balega de vacă dăunează mediului prin emisii de dioxid de carbon, dioxid care conduce (pe lângă multe altele) la încălzirea globală. Mașinile electrice sunt mai „prietenoase” cu mediul decât cele cu benzină sau motorină – supersonicele (avioanele de linie sau de război) pot folosi combustibil fosil în continuare, la fel și rachetele prin care sunt lansați în spațiu mii și mii de sateliți comerciali, militari etc.. Pentru a avea câmpuri de eoliene e nevoie să împingă animalele de pe pășuni.

Și tot așa...

Toate cele de mai sus – și altele – au loc în state considerate democratice (democrație liberală sau occidentală).

Democrația totalitară

Termenul „democrație totalitară” (un fel de dictatură) a fost popularizat de istoricul Jacob Leib Talmon în cartea sa „Origins of Totalitarian Democracy” (ediția din 1952) – expresia au folosit-o și alții înainte, și după. Talmon se referă la transformarea unui stat în care valorile tradiționale și credința modelează rolul guvernului astfel încât utilitatea socială să aibă prioritate absolută (orice pentru „binele comun”, altfel spus; „binele comun” fiind hotărât de guvern, cu sprijinul majorității).

În democrația totalitară sistemul de guvernare e alcătuit tot din reprezentanți aleși – cetățenii au drept de vot, dar participarea lor e slabă sau lipsește cu desăvârșire în ceea ce privește luarea deciziilor care le afectează viața.

Caracteristici ale democrației totalitare

1. În democrația totalitară „suveranitatea teritorială exclusivă” este un drept al „conducătorilor”. Guvernul are puterea deplină de expropiere și pe cea de impunere – dreptul de control asupra a tot și asupra tuturor.

Fără sprijinul cetățenilor menținerea unei astfel de puteri absolute necesită suprimarea în forță a oricărui element disident; e permis numai ceea ce vor guvernanții. În statul democratic totalitar formarea voinței politice se face prin constrângere, spre deosebire de statele cu democrații liberare unde voința politică e formată prin convingere.

2. În statul cu democrație totalitară guvernanții își maximizează controlul asupra vieții cetățenilor utilizând rațiunea duală a voinței generale („binele public”, adică). „Elita” politică, economică, militară este cea care interpretează voința generală pentru a se potrivi propriilor interese. Se urmărește ca fiecare cetățean să contribuie la „binele comun” prin ceea ce știe să facă cel mai bine (agricultorul nu conduce trupele, generalul nu conduce plugul).

3. Cetățenii unui stat democratic totalitar, chiar dacă sunt conștienți de neputința lor, își pot susține – în majoritate – guvernul care promite ceea ce ei își doresc, indiferent câte minorități au de suferit.

4. Talmon scrie că în democrația totalitară libertatea este ceva realizabil doar pe termen lung și numai prin efort colectiv – scopul politic pentru ordine supremă și armonie supremă conduce la libertatea supremă.

Abordând fiecare aspect al vieții cetățenilor săi, guvernanții din statul democratic totalitar au puterea de a se asigura că toate nevoile materiale ale acestora sunt satisfăcute din prima zi de viață și până în ultima, cetățeanului cerându-i-se să-și îndeplinească rolul său (oricare ar fi acesta) în măsura posibilităților personale.

În democrația liberală, libertatea este ceva ce poate și ar trebui să fie realizată de individ pe termen scurt, chiar și în detrimentul unor lucruri precum bunăstarea materială sau sănătatea; individul nu vrea să fie „ghidat” și „controlat” de guvern în toate aspectele vieții, ci vrea să facă ceea ce își dorește, ceea ce poate, ceea ce crede că e bine pentru el – în limitele legii. În democrațiile liberale individul nu-și dorește susținerea financiară de la stat, ci vrea libertatea de a-și realiza singur veniturile, fără toate constrângerile unui guvern totalitar.

5. Talmon consideră că în democrația totalitară se urmărește un adevăr politic absolut, perfect, către care sunt conduși toți indivizii rezonabili. Se susține nu doar că niciun individ nu poate ajunge în mod independent la acest adevăr politic absolut, ci și că este de datoria și responsabilitatea lui să-și ajute compatrioții să-l realizeze. Orice activitate publică sau privată care nu se îndreaptă spre acest scop nu e utilă, e pierdere de timp și bani deci trebuie eliminată („afaceri neesențiale”, altfel spus) – în acest sens, eforturile economice și sociale care tind să consolideze colectivul sunt considerate valoroase, în timp ce educația și religia – care tind să dezvolte individul – sunt văzute a fi contraproductive. Nu poți fi în același timp cetățean și creștin, scria Talmon.

Mao Shoulong, profesor de politici publice la o universitate din China, numește democrația totalitară „democrație orientată spre egalitate” și este de părere că drepturile și libertățile oamenilor nu trebuie să fie îngrădite de tradiții și aranjamente sociale. Mao consideră că susținătorii democrației liberale („democrația occidentală”) au o atitudine negativă față de termenul „totalitarism” și cred că forța nu e un mod adecvat de a atinge un scop, indiferent de valoarea acestui scop. Altfel spus: constrângerea e permisă (și de dorit) pentru obținerea „binelui comun”.

Acest profesor mai susține că „democrația orientată spre egalitate” recunoaște valoarea libertății dar că libertatea nu poate fi atinsă prin eforturi individuale, ci prin eforturi colective. În „democrația orientată spre egalitate”, susține Mao, este accentuată valoarea egalității față de libertățile individuale; în „democrația orientată spre libertate” se ajunge să se renunțe la egalitate.

Unii critici ai ideilor lui Mao susțin că egalitatea și drepturile individuale sunt inseparabile – nu pot există unele fără altele; alții susțin că egalitatea poate fi asigurată doar printr-o constrângere continuă.

Într-o „democrație liberală” statul nu este o instituție absolută, iar între alegerile electorale indivizii sunt liberi să-și trăiască viața în căutarea propriei fericirii – în limita legilor elaborate de aleșii lor, aleși care sunt supuși unor forme de presiune socială: protestul public, petiția, referendumul, inițiativa legislativă etc. și, în final, înfrângerea electorală dacă nu reușesc să țină seama de opiniile celor pe care îi reprezintă.

În democrațiile totalitare statul este absolut, guvernanții sunt cei care știu ce este mai bine pentru cetățeni; individul nu este cu adevărat liber pentru că nu participă constant la guvernare, ci doar votează, el neputând să pună presiune pe reprezentanții săi atunci când observă că aceștia nu îi slujesc interesele.

De la democrația totalitară la oligarhie („puterea celor puțini”) e doar un pas.

În unele zone ale lumii câștigă teren o combinație a statului cu alte forme de putere: organizațiile religioase, dar mai ales se observă încurajarea unei relații simbiotice între guvernarea tradițională și sistemul de guvernare „privat”, reprezentat de corporații ("oameni de afaceri") – altfel spus, crește puterea politică a corporațiilor.

Pe ici-colo se observă creșterea masivă a cheltuielilor militare și a celor pentru supraveghere, privatizarea universităților, privatizarea asigurărilor sociale, controlul mass-media s.a.m.d.

Continuând astfel e posibil să se ajungă la transformarea unor societăți relativ libere în variante ale regimurilor extreme din secolul trecut (e de părere – în mai multe cuvinte - Sheldon S. Wolin).

Pe scurt:

Democrația totalitară se instaurează prin manipulare. E instaurată prin votul popular entuziast al majorității care se lasă amăgită de promisiuni și gargarisme cu privire la siguranța personală, securitate națională, bunăstare generală, armonie socială și altele de gen. Cetățenii cedează administratorilor statului, de bună-voie, propriile libertăți.

Cei care-și cedează mai toate drepturile pentru morala supremă, justiția socială, binele colectiv e clar că nu sunt interesați de o democrație liberală, ci vor „libertate, egalitate, fraternitate” (de ghilotină uită mai mereu).

Adie vântul anarhiei

Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunţării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparţină unui om, trib, neam sau corporaţie, vom reuşi să convieţuim armonios pe planeta Pământ.

Nu ştiam de ce mi se părea cunoscută ideea despre desfiinţarea proprietăţii…

Reprezentanta U.S.R.-Plus (mai mult Plus, apoi fostă Plus) pe care am citat-o mai sus a dat glas unei idei a anarhiştilor - dar ea face parte dintr-un partid politic; practic, partidele politice ar trebui să cam dispară într-o societate anarhică pentru că un partid politic e o structură ierarhică, ceea ce este opus anarhismului.

Anarhism înseamnă “fără stăpân”. Anarhismul nu neagă oridinea, ci legile aşa cum au fost făcute de oameni. Fără dezechilibre de putere impuse - zic anarhiştii - oamenii au un stimulent pentru a-şi rezolva conflictele spre satisfacţia lor reciprocă; ierarhia permite celor care deţin autoritatea să suprime conflictele, să “regleze” (forţat) societatea. Anarhiştii susţin că justiţia reală este naturală, şi când nu este închistată de legi se dezvoltă natural pentru că omul are o înclinaţie de a trăi in baza principiilor şi practicilor de “ajutor reciproc” (in trib, dacă ar fi să mă refer la ideile doamnei de la partidul amintit mai sus). Fără constrângerile care sunt astăzi impuse (cetăţenia şi ilegalitatea, proprietatea şi obligaţiile fiscale, lanţurile de comandă corporatiste şi militare etc.) oamenii ar putea să reconstruiască relaţiile pe baza asocierii libere şi a ajutorului reciporc.

Toţi - sau aproape toţi - ştiu ce este o relaţie abuzivă. In ideea anarhiştilor definiţia unei relaţii abuzive individuale se poate aplica relaţiei dintre instituţiile statului (fisc, poliţie, guvern etc.) şi cetăţeni. Societatea in care trăim este una care funcţionează pe principiul controlului: fiinţele umane trebuie controlate şi viaţa lor administrată prin legi, iar cine nu se supune suportă consecinţele impuse de autorităţi. Autorităţile trebuie să şi apere aceşti cetăţeni pe care îi controlează şi cărora le administrează vieţile. Când instituţiile abilitate n-o fac nu e tras la răspundere cineva.

Cu cât sunt mai mari dezechilibrele care sunt impuse cu atât mai mult control e necesar pentru a le păstra. Controlul este exercitat şi in mod brutal: înnăbuşirea in forţă a revoltelor, urmărirea electronică, izolarea “elementelor recalcitrante” ş.a.m.d.. Dar există şi un altfel de control, mai puţin sesizabil: ecuaţiile care determină ratingul pentru cei care vor un credit şi pentru stabilirea poliţelor de asigurare, de exemplu. O mulţime de date sunt colectate şi transformate in planificare urbană, arhitectură a site-urilor de întâlniri şi a platformelor de social media. Mai mult sau mai puţin, ceea ce facem online este monitorizat şi, in funcţie de comportamentul nostru online, algoritmii determină ceea ce vedem când ne conectăm. In era digitală cei mai mulţi oameni au fost conditionaţi să-şi gestioneze imaginea publică, să fie vizibili, să fie competitivi, să fie primii şi cei mai cei dintre cei mai cei. Oamenii se luptă între ei pentru a se vinde pe pieţele profesionale şi sociale, consumând tot mai multa energie in “profiluri” sau “imagine” şi tot mai puţină in viaţa reală.

Îşi poate cineva imagina o lume fără drepturi de proprietate? Proprietarii şi şefii de orice fel sunt construcţii sociale; sunt reale - zic anarhiştii - dar nu inevitabile şi deloc naturale sau benefice.

Cât timp există poliţie cine va fi cel mai hărţuit? Cât timp vor exista închisori, cine le va umple? Cât timp există sărăcie, cine va fi sărac? Pe scurt, răspunsul la astfel de întrebări este: cel care are mai puţină putere şi deloc autoritate. Într-o societate bazată pe ierarhie nu vom obţine egalitate sau o societate justă chiar dacă, din când in când, punctăm Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Cărţile le putem amesteca, dar pachetul e acelaşi.

Politicienii întotdeauna sfărşesc prin a-şi dezamăgi alegătorii şi această dezamăgire arată la cât de multă putere au renunţat oamenii in viaţa lor. Ba chiar se spune că violenţa sau indolenţa poliţiştilor este urmare a faptului că nu vrem să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce se întâmplă in locurile in care trăim şi să rezolvăm singuri problemele.

Pentru anarhişti, o problemă sunt şi graniţele. Graniţele nu ne individualizează, ne învrăjbesc. Cetăţenia impune o barieră între includerea şi excluderea in interiorul graniţelor de stat şi milioane de oameni care nu au acte ar putea fi excluşi de oriunde, in fond.

Orice persoană care refuză autoritatea politică poate crede in conducerea bazată pe voluntariat. Anarhiştii susţin că refuzul faţă de constituţii şi guverne nu înseamnă promovarea “fărădelegii” (mai scrie pe wikipedia la “anarhie”).

Anarhismul are o influenţă predominantă în multe mişcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalităţii poliţiei, pedepsei capitale, în mişcările pentru drepturile homosexualilor, drepturile animalelor, vegetarianism, dreptul la avort, abolirea penitenciarelor, legalizarea marijuanei etc.. Pe scurt, anarhiştii combat: autoritatea, capitalismul, ierarhia, homofobia, proprietatea, rasismul, sexismul, statul, socialismul de stat (v. wikipedia).

Cât timp oamenii nu înţeleg că autoritatea (conducerea) nu este proprietatea unor anumiţi indivizi, ci este o relaţie între oameni, cu toţii vom fi dependenţi de conducători, şi la mila lor. Cât timp “conducerea” nu se gândeşte critic la acţiunile ei, aceasta ar trebui să dispară. Nu va exista egalitate cât timp vor exista conducători şi conduşi, cât timp guvernele vor considera populaţia o masă de indivizi care trebuie controlaţi.

Anarhiştii par să susţină că anarhismul este singurul mod de organizare a unei societăţi de oameni liberi, care nu ar centraliza puterea şi nu ar permite o structură care să monopolizeze folosirea forţei. Legile, birocraţia şi poliţia sunt mai vechi decât democraţia şi funcţionează la fel şi într-o democraţie şi într-o dictatură, diferenţa fiind că in democraţie oamenii îi pot vota pe cei care să le administreze viaţa.

Anarhismul este doar o filosofie, aş zice, dar unele idei sunt puse in practică in cadrul democraţiei, in special. E utopie să ne imaginăm că ar putea funcţiona, utopie să ne imaginăm că ne putem descurca singuri cu infractorii, mai ales, dar - uneori - există tentaţia de a susţine că mai bine te descurci singur când vezi cum te apără cei plătiţi să o facă, cum te conduc cei care sunt plătiţi să o facă etc... 

Cum recunoastem dictatura

Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură. (Thomas Jefferson)

Dictatura este un regim politic in care societatea (poporul) nu mai dispune de mecanismele capabile să controleze puterea politică; in acest mod, poporul ajunge să fie condus forţat de o persoană, de un partid sau de un {alt) grup de oameni cu interese comune, interese care nu au legatură cu bunăstarea cetăţenilor unui stat, limitările constituţionale neexistând intr-un regim politic dictatorial.

Dictatura este o formă de conducere care poate să apară in orice sistem politic sau social; este o formă maximă de autoritarism. Dictatura este văzută de non-dictaturi ca fiind periculoasă și crudă din cauza modului în care dictatorii tind să-și trateze cetățenii. Pentru ca un stat să fie considerat că are un regim dictatorial trebuie ca acesta să fie condus de o singură persoană - sau de un grup restrâns de persoane - fără verificări şi control social asupra puterii.

Paşi care pot conduce spre dictatură: indiferenţa cetăţenilor, ineficienţa opoziţiei politice (şi nu numai) la hotărârile unui partid aflat la guvernare, modificarea legislaţiei astfel încât să fie avantajate unele persoane sau grupuri de persoane, diminuarea prerogativelor preşedintelui, centralizarea puterii (prin numirea unor persoane apropiate celor aflaţi la putere la conducerea instituţiilor esenţiale - cum ar fi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc. in România), vehicularea ideilor că există un stat paralel sau că există forţe ostile “subterane”, corupţia instituţionalizată ş.a..

Există şi azi dictaturi. Între cele mai cunoscute (exceptând dictaturile islamice) sunt in Coreea de Nord, China, Cuba - in cazul ultimelor două există o împletire de dictatură clasică cu elemente ale economiei libere. In Rusia, după prăbuşirea URSS, s-a instaurat un fel de dictatură cosmetizată, înclinată, cumva, spre democraţie, fiind introdus pluralismul politic de tip european combinat cu marea corupţie instituţionalizată.

Dictaturile mor greu sau niciodată deoarece foarte mulţi oameni consideră că o “dictatură benevolentă” ar putea aduce beneficii societăţii prin împărţirea egală a bunurilor, in principal, şi toţi aceşti oameni sunt convinşi că intr-o astfel de dictatură vor avea, cu toţii, loc de muncă, vor fi construite autostrăzi, se va acţiona după principiile economice ale politicii de stânga şi vor fi respectate drepturile omului, nu va fi impusă cenzura ş.a.m.d. iar corupţia (o caracteristică a dictaturii) există oricum într-o democraţie slabă. Democraţia slabă este aceea in care poporul nu ia decizii in mod conştient, ci sub influenţa unor tehnici de manipulare din partea conducătorilor - o foarte valabilă tehnică de manipularea este promisiunea că poporului îi va fi mai bine dacă X ajunge la putere, promisiune care, cel mai adesea, nu se materializează pentru că nu există o bază reală. In mintea unora, într-o dictatură benevolentă scopul este dezvoltarea societăţii şi nu abuzul de putere.

Într-o dictatură sărăcia cunoaşte cote maxime deoarece conducătorii vor să ţină sub control populaţia prin alimente, medicamente, ajutoare sociale etc. - o populaţie dependentă de ajutoare de stat este uşor de influenţat.

Cum recunoaştem un dictator

Nu vom întâlni vreun dictator care să recunoască ceea ce este; dictatorii au titluri precum preşedinte, împărat, mare lider etc.. Dictator este un termen peiorativ atribuit de non-dictatori unor conducători.

Dictatorii iau decizii unilaterale care afectează statele lor nu doar pe plan intern, ci şi extern, fără a fi obligaţi să consulte vreo ramură a guvernului, sau parlamentul, pentru că nu există o altă ramura a guvernului iar - când există – in parlament majoritatea e deţinută de “oamenii dictatorului”. Dictatorii nu vor puterea politică pentru binele naţiunilor lor - deşi aşa pretind - şi mulţi ajung la putere in urma unui vot democratic mai mult sau mai puţin influenţat, prin manipularea “sondajelor de opinie”, prin intimidarea alegătorilor sau  momirea acestora cu diferite avantaje imediate sau pe termen lung pentru a asigura victoria dictatorului, dar pot ajunge la putere şi prin violenţă şi/sau ameninţări având formată, in prealabil, o structură de putere. Dictatorii profită de putere pentru propriul beneficiu, pentru benficiul familiilor lor şi al aliaţilor politici apropiaţi.

Cultul personalităţii e caracteristic întotdeauna unui dictator. El e cel mai deştept, munceşte cel mai mult pentru binele naţiunii, el are întotdeauna dreptate, nicio hotărâre nu se ia fără aprobarea sa şi cei care îndrăznesc să ia hotărâri “pe cont propriu” sunt concediaţi, demişi etc. fără discuţii. Dictatorul îşi doreşte şi susţinerea mass-media, pe care o va controla - cine se împotriveşte dispare. Mass-media obedientă face dictatorului un profil de excepţie menit să contureze in mintea consumatorilor de media ideea că omul respectiv este singurul care poate aduce prosperitate naţiunii; orice critică ar apărea pe undeva va fi aspru pedepsită, prin discreditarea celor care îndrăznesc să aibă altă opinie şi chiar prin întemniţare. Dictatorul va pretinde o legislaţie care să interzică jurnaliştilor - in special - să critice “oamenii politici” referindu-se, de fapt, numai la el.

Cercetătorii au constatat că dictatorii nu sunt răi prin definiţie, dar au unele trăsături nefericite de personalitate. Ar putea avea fantezii de putere nelimitată, frumuseţe, genialitate, de slavă şi dominaţie asociate cu lipsa de empatie; dictatorii sunt narcisişti.

Dictatorii pot fi aleşi de o mare parte a populaţiei dar coaliţia lor câştigătoare este, de regulă, foarte mică şi depind de relativ puţini oameni pentru a se menţine mai apoi la putere. In multe state, numărul de persoane care au un cuvânt real in alegerile electorale este destul de mic, şi din acest număr mic rezultă, uneori, ceea ce majoritatea populaţiei nu-şi doreşte - e unul dintre momentele in care indiferenţa majorităţii e dăunătoare pentru viitorul unei naţiuni (votul obligatoriu nu e caracteristic democraţiei).

Când depinde de sprijinul unor foarte puţini oameni pentru a accede la putere sau pentru a o păstra, modul eficient de guvernare pentru un dictator este corupţia, mituirea, şantajul ş.a.m.d. Loialitatea unui număr relativ mic de oameni - care pot certifica  succesul - poate fi asigurată şi plătindu-i, nu doar şantajându-i, iar cheltuirea banilor publici nefiind controlată prin instituţii abilitate aceşti bani pot fi folosiţi fără probleme in interesul unui grup restrâns, de regulă.

Tehnici de influenţare a opiniei publice

Principalele tehnici de influenţare ar fi:

1. discursul politic (ideologic),

2. filosofia politică a regimului care promite, in primul rând, un trai mai bun,

3. mass-media ca loc de propagare al doctrinei,

4. cultul personalităţii unui lider carismatic, susţinut necondiţionat,

5. mirajul unei lumi noi mult mai bună decât cea existentă.

Toate aceste tehnici se găsesc integrate in însăşi acţiunea politică a oricărei mişcări socio-politice.

Într-un regim democratic există pluralitatea discursului politic, a opiniilor cetăţenilor in general, fie că sunt jurnalişti, votanţi sau… băgători de seamă.

Într-un regim totalitar - sau care tinde spre totalitarism - discursul politic e restrâns la câteva teme preferate de regim şi, in general, exact aceleaşi teme, idei, sunt expuse de mai multe persoane - e modul prin care mulţi vor ajunge să creadă că dacă atâţia oameni spun acelaşi lucru acesta este şi adevărat, benefic; indicaţiile respective trebuie ascultate şi urmate.

Şi liderii democratici şi dictatorii folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi promova opiniile dar există o mare diferenţă: într-un regim democratic liderul poate fi ascultat dar nu e obligatoriu să fie şi urmat (orice altă opinie fiind discutată), pe când într-un regim dictatorial cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi aparatului de stat. Despre regim democratic şi dictatorial se poate discuta şi la nivel de organizaţii politice (cum ar fi partidele).

Propaganda reprezintă totalitatea tehnicilor prin care puterea politică urmăreşte realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Printr-un aflux de informaţii care vine din partea unui singur emiţător şi e îndreptat către mai mulţi receptori se poate contura o imagine care nu are vreo legătură cu realitatea; sunt doar cuvinte care se repetă mereu şi mereu, altfel aşezate in fraze dar spunând acelasi lucru, cu regularitate - la un moment dat devin fapte sau sunt declarate fapte. Un astfel de limbaj ascunde intenţia de a capta audienţa cu orice preţ dar este şi o dovadă a sărăciei de limbaj şi de idei.

Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor. Pot fi manipulate fotografii, discursuri, fapte etc..

Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.

Dezinformarea presupune inducerea în eroare cu o informaţie falsă.

Intoxicarea presupune influenţarea în mod insidios a spiritelor pentru a le face sensibile la propagandă, a demoraliza sau a deruta prin difuzarea de ştiri false.

*

Sunt multe de scris dar mă opresc aici.

Ce-o fi democratia?

Prin dictionare scrie ca democratia este o forma de organizare si de conducere a unei societati, in care poporul isi exercita (direct sau indirect) puterea. Democratia de care se presupune ca avem parte e una reprezentativa: ne alegem reprezentantii si… avem incredere ca acestia se vor gandi si vor visa si se vor zbate pentru binele general… Reprezentantii pot decide in locul si in numele poporului (presupus suveran) fara a-l mai consulta, pentru o perioada de timp - in RO e un fel de rotire a cadrelor, din 4 in 4 ani.

Democratie inseamna si regula majoritatii – in democratia reprezentativa politicienii se bat intre ei pentru a obtine mai multa putere si le pasa de-i lasa caru’ mare de cei care le-au dat voturile, si se gandesc doar la “majoritatea lor”, facand aliante si elaborand strategii si legi pentru atingerea  scopurilor personale sau de grup restrans, nu in favoarea cetatenilor. Oare chiar exista democratie?

Sa zicem ca inteleg: cand sunt in discutie legi care privesc economia, finantele si alte cateva, poporul nu intelege prea bine implicatiile anumitor dispozitii si nu i se permite sa se implice nici sub forma initiativei legislative. Dar cand e vorba despre ce au voie sau nu au voie politicienii, despre legi care sa-i pedepseasca pe cei dovediti corupti, cand e vorba despre legea electorala ce-i doare pe ei? Cei care i-au votat cer, in majoritate, demiterea politicienilor corupti. De ce nu cauta o parghie prin care cetatenii care i-au ales sa-i poata si demite? Primarii pot fi demisi de cetateni prin referendum dar nu si parlamentarii.

Desigur, stiu raspunsul la aceste intrebari dar… imi place sa (ma) intreb.

Poporul vrea legea, politicianul sa faca bine si s-o elaboreze in asa fel incat sa curete institutiile publice de uscaturi. Poporul vrea o lege care sa interzica migratia membrilor dintr-un partid in altul? Politrucii sa-i dea bice si s-o elaboreze, ca votam partidul X si ne trezim cu toti membrii dintr-un partid de care nu voiam sa auzim…

Ma distreaza (de infuriat cu adevarat nu-mi mai iese de pe la sfarsitul anilor ‘990) cand ii aud acum pe unii vorbind impotriva alegerii primarilor in doua tururi de scrutin; in doua tururi ar avea mai multe sanse si cei care nu sunt foarte cunoscuti sau nu sunt cunoscuti de majoritate… Dar nu doar din acest motiv.

Care mai de care zice ca nu-i corect sa schimbe regulile in mijlocul jocului. De ce nu? Noi ii alegem si vrem doua tururi… Nu-s pregatiti? Ce-au facut 4 ani de-i prind alegerile nepregatiti la fiecare 4 ani? Au nevoie de mai multi bani pentru campania electorala sau pentru referendum? Sa-si faca rost, ca de-aia sunt partide si au dreptul la sponsorizari…

Au mai inventat una, la fel de “democratica”: primarii sa aiba dreptul de a candida numai pentru doua mandate (asta nu cred ca va deveni reala dar numai ideea e de speriat). E primavara, dar inca n-au innebunit ciresii! Adica, vor unii, ca primarii care si-au dovedit valoarea - a se vedea cel din satul Pestera, Constanta – sa nu mai candideze pentru ca vor niste capete patrate de la Bucuresti, impotriva vointei cetatenilor din Pestera, pentru a ramane la exemplu. Un alt exemplu ca se poate mai bine e si comuna Ciugud, din judetul Alba.

Asa o democratieeee, că reprezentantii – cei care nu ne mai consulta defel – au ajuns nu doar sa faca ce vor dar vor sa oblige comunitatile sa schimbe un om de valoare cu vreun sac cu ciori de pe gard.

Italienii au putut sa schimbe reglementarile interne ale parlamentului pentru a putea suspenda pensiile parlamentare celor pentru care s-au pronuntat pedepse definitive pentru comiterea unor infractiuni grave si sentinte penale mai mari de doi ani. In RO sunt premiati cu pensii speciale, le raman averile dupa ce au fost dovediti ca au le-au castigat necinstit si sunt tolerati toti aceia care dau cu tifla cetatenilor - pentru astfel de schimbari nu sunt probleme. Asta tot de democratie o ţine… Cei mai multi politicieni români sunt bagati in fel de fel: consilii de administratie, afaceri (care cica-s ale rudelor), puscarii… Unde e ceva de muls hop si ei!

Cei interesati pot afla de pe siteul declaratii.integritate.eu (http://declaratii.integritate.eu/home/navigare/cautare-avansata.aspx in febr 2021 pag nu mai exista) despre averile celor care lucreaza prin institutiile publice de orice fel ar fi acestea, sau de pe siteurile primariilor, parlamentului etc.

O fi democratie dar nu e vointa politica. De-ar fi vointa politica in parlament, guvern si in mai toate institutiile publice ar fi numai oameni inteligenti si dedicati profesiei, functiei – si-ar fi si bani pentru scoli, spitale si pentru salarii decente celor care lucreaza in astfel de institutii.

Un fel de concluzie: Democratia consta in a-ţi alege dictatorii dupa ce ti-au spus ceea ce cred ca vrei sa auzi. (Alan Coren)

nota: nu mai stiu de unde am poza, pe care am modificat-o.

Tehnocratia - pe scurt

Politologul William Henry Smith, inginer din Berkeley (California) este cel care, la inceputul perioadei interbelice (1919, in lucrarea “Managementul industrial”), a introdus tehnocratia, ca teorie si denumire, printre ideile politice, iar J. Burnham a transformat-o in doctrina politica in 1940.

Tehnocratia preconizeza o organizare si o conducere a societatii pe baze rationale, stiintifice, cu accent pe ramurile productive. Teoria tehnocratiei sustine ca puterea sa apartina oamenilor de stiinta, organizatorilor si nu factorilor politici (parlament, guvern etc.), iar reprezentantii tehnocratiei sustin ideea statului tehnic (care s-ar numi tehnat), format din specialisti, care sa functioneze cu randament maxim si care sa inlature orice fel de dominatie politica. Intr-un tehnat orasele s-ar numi urbanate, si ar urma sa fie restructurate din temelii pentru a fi organizate ca “minicentre”: mai mult complexe de locuinte, fiecare cu scoala sa, magazinele sale etc., unde utilizarea automobilului n-ar mai fi atat de necesara, legate intre ele prin artere pentru trenuri de mare viteza, mijloace de transport in comun, limitandu-se astfel risipa de combustibil, poluarea mediului, altele, crescand productivitatea.

Calin Popescu Tariceanu a declarat, cu ocazia investirii noilor ministri ai României: “tehnocratia ucide democratia” si multi au sarit la beregata lui. Tehnocratia are toate sansele sa ucida democratia, mai ales intr-un stat precum România unde multi dintre cei care au bani si putere sunt foarte lacomi, foarte orientati spre sine. Puterea doctrinei tehnocratica nu se bazeaza pe un mandat din partea cetatenilor (tehnica legitimandu-se prin sine, zice J. Ellul), ci constituie emanatia unor competente strict profesionale ale unor specialisti care nu mai dau socoteala in faţa nimanui, in numele productivitatii maxime, deschizandu-se astfel calea spre regimuri dictatoriale.

Guvernarea tehnocratica e limitata la un grup restrans de specialisti care exercita functii de conducere nu pe baza de optiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii pe care acesti specialisti le considera relevante pentru binele majoritatii. Acest fapt poate ajunge sa serveasca doar interesele unei minoritati.

Politicienii, in masura in care se mentin la putere, pot juca doar un rol nesemnificativ in procesul de adoptare a deciziilor deoarece acestea sunt legitimate de competentele specialistilor.

Intr-un stat tehnocrat deciziile politice sunt luate in virtutea unor “motivatii tehnice” deoarece “tehnica pura reprezinta interesele generale”. Noua “tehnica politica” rezerva atributii diferite de cele clasice, eliminand doctrinele numite de dreapta, de stanga etc. Statul invadat de tehnici moderne isi intemeiaza conceptia de guvernare pe exigentele acestor tehnici iar doctrinele politice nu pot decat sa justifice anumite actiuni si decizii, sa le prezinte ca fiind conforme cu idealurile sociale. Astfel, cetateanul apare ca neputincios in faţa acestei evolutii, dandu-si seama ca nu mai poate participa la conducerea statului. “In realitate” – spune J. Ellul – “cetateanul nu poate influenta cu nimic decizia administrativa. Se poate spune: cu cat creste importanta statului, cu atat se diminueaza cea a cetateanului” (Despre tehnocratie).

In opinia tehnocratilor institutiile statului trebuie concepute in functie de nevoile obiective stabilite de stiinta si care urmeaza a fi realizate in conformitate cu cerintele progresului istoric. In acest mod statul nu va avea functii politice, ci doar functii tehnico-organizatorice, ceea ce ar deveni la un moment dat o varianta a elitismului.

J. Burnham e intemeietorul “revolutiei manageriale” care va pune bazele managementului. Teza de la care porneste acesta e aceea a separatiei proprietatii si controlului, neimpartasind distinctia dintre proprietate si control, acestea neputand fi separate pentru ca “proprietatea fara control este o fictiune”. Clasa dominanta si conducatoare in societate, afirma el, detinand proprietatea detine doua drepturi fundamentale: de a controla accesul la principalele instrumente de productie si dreptul de distribuire a produselor rezultate. Managerii nu vor intra in posesia proprietatii propriu-zise. “Controlul asupra instrumentelor de productie e exercitat cumva indirect, pentru ca specialistii pun stapanire asupra statului, care e principalul proprietar, si vor controla principalele instrumente de productie. Statul va fi proprietatea managerilor si aceasta va fi suficient pentru a ocupa pozitia de clasa dominanta”.

Productivitatea sporita pe care o urmaresc tehnocratii duce, prin tehnologizare, la cresterea somajului, masinile inlocuind, treptat, munca omului, companiile nemaiavand nevoie de multi angajati, ceea ce le va aduce profituri mai mari deoarece scad cheltuielile cu salariile, in principal. Cu cat se va putea produce mai mult prin utilizarea tehnologiilor din ce in ce mai avansate, cu atat se vor accentua diferentele intre clasele sociale, asistand la o scadere a conditiilor de viata pentru marea majoritate a populatiei. E un paradox pe care tehnocratii il explica prin existenta sistemului economic al preturilor.

Productivitatea este data si de organismele modificate genetic…

Transformarea statului politic in unul tehnocrat nu presupune o revolutie sociala sau politica, ci numai o aplicare a tehnicilor stiintifice, in mod treptat, la toate nivelele de conducere sociala.

Stiinta si puterea politica ar trebui sa se afle nu in relatii de subordonare sau de excludere, ci in raporturi de conlucrare, de sprijinire si intelegere. N-ar trebui inlaturat factorul politic din conducerea societatii deoarece acesta constituie, teoretic cel putin, o emanatie a vointei cetatenilor, ci ar trebui sa existe o conlucrare intre politic si stiintific.

Doctrina tehnocratica face abstractie de factorul politic dar are si un caracter utopic.

Doctrina tehnocratica marcheaza un element de progres in gandirea politica dar aplicarea acesteia in practica poate fi benefica numai in masura in care nu se face abstractie de principiile politice ale democratiei, ale statului de drept.

 ***

Pentru mai multe info: Paul Dobrescu (“Tehnocratie si putere politica”, 1981), Marinescu Theodor (“Dezbateri ideologice”, 1973), Jacques Ellul (“The Technological Society”, 1964) s.a.

Sau pe net: wikipedia.org, rasfoiesc.com, politicaromaneasca.ro s.a.

Exista democratie?

Îndoiește-te de toate. Găsește-ți propria lumină. (Buddha)

S-ar putea spune că trăim într-o lume a teoriilor conspirației, de aceea trebuie să avem mintea deschisă și să ne îndoim de orice - și mai apoi să ne îndoim de îndoială.

Una dintre chestiunile care par certe este și aceea că politicienii au ajuns să aibă un singur și comun stăpân: banul. S-a ajuns la a defini seriozitatea unui politician în funcție de câți bani poate aduna (dacă e bogat, alegătorul ar putea presupune că va avea grijă să apere interesele cetățenilor) și nu se mai pune preț pe ideile lor, idei pe care le-ar putea închiria serviciului public.

Alegerile nu mai sunt alegeri ci par mai mult a fi licitații…Vorba lui Mark Twain (30.11.1835 - 21.04.1910): dacă votul nostru ar putea schimba ceva nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. Da, ni se permite să votăm dar mai sunt alegerile libere? Sau… cât de libere mai sunt? Ar fi chiar culmea ca politicienii să schimbe sistemul care i-a adus la putere!

De ce licitații?! Ce au de vânzare politicienii? Fiecare politician ales răsplătește pe marii donatori, pe marii agenți electorali cu diverse posturi care le vor aduce bani mulți, influență și alte beneficii; îi vor numi pe aceștia în consilii de administrație, în ambasade etc.. Guvernul e de vânzare. Și președintele e de vânzare. Când sunt așa mulți bani implicați e naiv cel care se mai gândește la democrație. În politică banii oferă puterea celor cu bani!

Avem democratie?! Spunea Noam Chomsky^* despre democratie: Societatea aceasta nu e una democratică și nici nu s-a intenționat să fie. În istoria lumii cei bogați și puternici domină și prea puțini oameni au vreun control asupra propriilor guverne.

În România aproape cert că nu avem democratie ci poliarhie - sistem în care puterea e în mâinile celor care gestionează bogățiile unei națiuni, clasa socială a celor responsabili și restul populației e fragmentat.

Baza democratiei e credința că toți ne-am născut egali și că acea egalitate trebuie acceptată de cei aflați la putere, dar în încercarea de a-și câștiga sau apăra drepturile mulți oameni au fost încarcerați și torturați la ordinul celor care dețin puterea și sunt hotărâți să o păstreze. Între cei care au cu adevărat puterea nu există, cu adevărat, nici măcar unul care să dorească democrația altfel decât la nivel declarativ fiindcă democrația le-ar contesta structurile de putere și autoritatea. Acesta este motivul (sau unul dintre motivele) pentru care oricine apare cu o idee democratică e respins ca nesemnificativ, ori ca fiind intrigant ori extremist sau ceva similar și, astfel, adevărata lansare a dezbaterii publice privind alternativele, este nimicită.

Guvernele trebuie să echilibreze necesitățile întregii societăți, inclusiv pe cele ale marilor afaceriști (marile afaceri produc mulți bani) bazându-se pe etică și responsabilitate morală și socială. Dar corporațiile au devenit mai puternice decât oricând și reprezentanții multor parlamente și guverne au ajuns să emită legi menite să ajute pe acești mari afaceriști să câștige și mai mult pentru că se aleg și ei cu ceva - mai mult sau mai puțin. 

Corporațiile acaparează, prin lege, doar pentru a satisface interesul financiar al proprietarilor lor, mai presus de orice, chiar și mai presus de binele public: tot mai multe vaccinari devin obligatorii (deși în cazul unor vaccinuri nu se cunosc efectele adverse pe termen lung), oamenii consumă antibiotice prin hrana animală (crescătorii de animale fiind obligați prin lege să vaccineze animalele) și astfel se ajunge la rezistența la antibiotice și sunt necesare unele din ce în ce mai puternice și cine să le producă?! Antibioticele puternice au efecte negative asupra organismului și multe alte afecțiuni par să apară ca ciupercile după ploaie și alte medicamente sunt produse pentru a le ține sub control. Vitaminele sintetice sunt recomandate oricui, oricând; sarea iodată devine obligatorie deși nimeni nu știe când un om poate fi afectat de prea mult iod dând în hipertiroidie, de exemplu - și alte medicamente sunt necesare pentru ținerea sub control a acestei afecțiuni… Exemplele pot continua…

Notă

*) Avram Noam Chomsky (n. 07.12.1928, Philadelphia, SUA) este un lingvist și activist politic american, profesor emerit în lingvistică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În lumea academică, Chomsky este cunoscut pentru teoria gramaticii generative și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice. El este cel care a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative.

Chomsky a declarat că preferințele sale personale sunt unele anarhiste tradiționale, în bună măsură cu originea în iluminism și în liberalismul clasic și că apreciază socialismul libertarian. Este un simpatizant al anarho-sindicalismului, prin care înțelege un sistem descentralizat de asocieri libere între instituții economice și sociale. (wikipedia.org)