În sfârșit, nasturii mi-au vorbit. De fapt, mi-a șoptit Internetul că din nasturi pot să fac un gnom minunat pentru ziua cincisprezece în Adventul Exploratorului Creativ, unde-n cuibul din brăduț unșpe nasturi am găsit. Am mai pus apoi o bilă, o sârmă cu puf pe ea (din cuibul numărul 14 – ce noroc cu ea!), o barbă lungă și albă și un nas pompon pufos. Din față, din spate si chiar la tălpi eu l-am pozat.
N-aș
zice că-i minunat ceea ce-am realizat, dar cum viață el a prins îi
ține
de urât, o zi, spiridușului Didi. Gnomul
stă și așezat, dar poate sta și agățat.
Didi
l-a privit chiorâș.
Parcă, parcă, de ceva îi
amintea. De ceva, de cineva? Asta-i foarte important, că ceva e fără
viață, cineva e plin de viață. O fi așa, n-o fi așa? Ursul este
plin de viață, deci el este cineva, dar în lege e ceva... Cum s-ar
zice, doar un bun. Gnomul deci, e ceva sau cineva? Didi-ar zice
cineva – pentru ea au viață toate:
pietrele, paiele,
valurile,
malurile. Având astfel de dilemă
începe să creadă c-a stat prea mult printre oameni. Hai, Moș
Crăciun,
hai! Vreau să mă
sfătuiesc cu
tine!
-
Ce
faci, Moșule
de Pădure? îl
întreabă ea, căutând
un subiect.
-
Totul, draga mea, dar nu-mi mai zi moșule,
căci
sunt în floarea vieții la cei două
sute de ani ai mei.
-
Păi,
nu așa vă
zice vouă? C-aveți,
toți, bărbi
mari și albe și ochii nu vi-i arătați. Voi aveți ceva de-ascuns
de nu priviți direct spre
nimeni și
nimic?
-
De ascuns avem cu toții, da’ de ce să
ne
stricăm
privirea spre
ce nu ne-ar plăcea? Nu știi niciodată când ceva aiurea îți
apare-n față.
Celelalte simțuri,
toate, ne sunt mai mult decât de-ajuns. Nu e
Moș, ci e Bătrân - e cu sens de înțelept.
- Ce culoare-s ochii tăi, dacă tot
vorbim de ei?
-
Tu vorbești de ochii mei, dar pentru
că
vrei
să
știi: sunt albaștri
cum e cerul fără nori vara în amiaza-mare, sunt și verzi ca
frunzele, negru ca pământul gras, albi cum e zăpada
nouă...
- Bine, bine, am înțeles: când se
schimbă anotimpul se schimbă și culoarea lor.
-
Cam așa, drăguța mea, dar se schimbă și când unii – oamenii,
ca de-obicei – tulbură Natura,
cu
tot ce e-n ea.
-
Și nu o puteți apăra?
Natura,
zic de ea.
-
Cum să nu, drăguța mea! Scuturăm din când în când pământul,
răpăim cu ploaie deasă apoi
dăm
o iarnă
secetoasă,
pârjolim
când
este cazul,
doar-doar s-or potoli.
-
Asta-i răutate! se revoltă
Didi și gnomul o privește curios, cu ochii lui invizibili, mirat de
întrebarea ei.
- Tu câți ani ai, drăguța mea?
- Să tot am vreo douăzeci.
-
Aoleu, drăguța mea! Ești un pui, nu știi nimic, tu
ai multe de-nvățat, dar profesor nu-ți sunt eu, acum am aflat. Eu
te las cu bine! Deschide ochii și deschide-ți mintea. Și inima,
deschide-o de-oi putea. Ah! Tu inima ți-ai deschis-o înainte
de-a-nvăța ceva. Încearcă să nu mai încalci regulile în prima
sută de ani.
Și, zicând acestea, gnomul a plecat zâmbind. Didi nu l-a căutat, nici nu l-a strigat. Înțelegea, cumva, ce Bătrânul de Pădure a-ncercat să-i spună.
Fotogrfii editate in programul online gratis: https://www.online-image-editor.com/