Germania. Deutschland. Serial

Deutschland este un serial (cu distribuție internațională) pe care l-am văzut relativ de curând. Mi-am amintit de serial datorită unor scenarii care par să se repete (și) în prezent. Desigur, a trebuit să-mi reîmprospătez memoria, deși în linii generale voi mai ști ceva timp despre ce e vorba în serial. E genul de film care-mi place (și) pentru că pe măsură ce trece timpul se mai „desecretizează” unele dosare, apar informații noi despre una-alta și se mai fac și filme cu ceva în plus față de cele pe care deja le-am văzut și care se referă, în general, la „războiul rece”.

Primul sezon a fost difuzat în anul 2015: Deutschland 83, când a (re)început "nebunia obsesiei" armelor nucleare și ideea dezarmării. În 1983, Serviciul Secret al Germaniei de Est este preocupat de planurile militare americane în Germania de Vest. Angajata de la Serviciul Secret German de Est, Lenora Rauch (actrița Maria Schrader), își trimite nepotul – pe Martin Rauch (Jonas Nay) în Germania de Vest pentru a acționa ca spion.

Titlurile episoadelor din acest sezon sunt inspirate de exercițiile militare ale NATO din 1983 (scrie pe wikipedia).

Deutschland 83 a fost apreciat de critici și a primit multe premii naționale și internaționale, inclusiv un premiu Emmy; unii critici l-au comparat cu serialul „The Americans” (serial american despre spioni ruși „adormiți” – infiltrați în societatea americană cu mulți ani înainte de a li se ordona să-și slujească țara).

Sezonul 2: Deutschland 86 (difuzat în 2018) - între altele, este despre implicarea comuniștilor în lupta anti Apartheid din Africa de Sud. Se arată și implicarea Germaniei de Est, în goana după valută forte, în comerțul cu armament, vânzând arme ambelor părți în conflictul Iran – Irak, de exemplu, dar au vândut și sânge peste hotare (în special în Germania de Vest, fără a-l testa pentru HIV, deși boala era relativ recent descoperită și se știa că e mortală). E amintită și explozia de la Cernobîl, din aprilie 1986.

The Guardian a descris serialul ca fiind „fascinant din punct de vedere geopolitic”.

Sezonul 3: Deutschland 89 (difuzat în 2020) – acțiunea se petrece un pic înainte de a cădea Zidul Berlinului, și după.

Pe măsură ce Zidul Berlinului cade, agenții STASI încearcă să se protejeze de consecințe. Personajul Martin Rauch lucrează pentru o companie de stat din domeniul tehnologiei dar e forțat să-și reia activitatea de spion și va acționa ca agent dublul. I se spune simplu: „Nu-ți imagina că vei putea trăi o viață simplă. Ai trei opțiuni: fie ești ucis, fie ajungi la tribunal, fie lucrezi din nou într-un serviciu secret”. Pentru că tinde să refuze să lucreze din nou ca spion este amenințat că fiul lui va fi trimis la Moscova. Misiunea este de a ucide liderul est-german dacă va promulga o lege a călătoriei în străinătate pentru oricine, fără condițiile impuse până atunci.

Acest ultim sezon al serialului a primit critici mixte, cei mai mulți observând că „a scăzut ritmul”. Într-adevăr, aceste ultime episoade nu mai au intensitatea din primele sezoane.

E un film cu spioni, în general, cu spioni est-germani în special. E ficțiune istorică, dar ca oricare ficțiune istorică are împletite fapte care s-au întâmplat la un moment dat.

Primul episod din sezonul unu, începe cu un discurs al președintelui Ronald Reagan, difuzat la TV: „Cel mai mare rău nu are loc acum, ci e comandat și pus la cale în birouri curate, decorate cu covoare, încălzite și bine luminate, de oameni liniștiți cu gulere albe și unghii îngrijite și obraji bine bărbieriți. Ei sunt focarul răului în lumea modernă. Da, să ne rugăm pentru mântuirea celor care trăiesc în întunericul totalitar. (...) Unii ar vrea să-i credem pe cuvânt și să ne obișnuim cu pornirile lor agresive. Dar dacă istoria ne învață ceva, lecția e aceasta: concilierea naivă sau închipuirile deșarte despre adversarii noștri sunt o nebunie. (...) Deci în discuțiile noastre despre stoparea cursei nucleare trebuie să ne eliberăm de ispita mândriei, de ispita de a ne declara deasupra tuturor, de a ignora adevărurile istoriei și impulsurile agresive ale unui imperiu al răului, trebuie să discernem între ce e drept și ce e greșit, între bine și rău.”

Ascultând discursul, coroborând cu alte informații obținute, spionii est-germani și cei ruși (aflați în Germania de Est) au ajuns la concluzia că americanii îi vor ataca - pe ei și/sau pe ruși - pentru că urma să fie plasat armament și aduși soldați pe teritoriul Republicii Federale Germania. Și-atunci își trimit un spion la cartierul general al armatei federale. Spionul află că nu e nici gând să fie atacată Germania Democrată dar șefii lui trimit mai sus – pe linie ierarhică – ceea ce vor ei, astfel încât să coincidă cu ceea ce "intuiesc" ei, ignorând intențiile reale ale „capitaliștilor asupritori”.

O altă fază reținută din film este despre un ofițer de la grăniceri care a prins doi tineri studenți cu două cărți cu operele lui Shakespeare, care le spunea acestora că „cel mai mare atu al socialismului este libertatea: eliberarea de lăcomie, lăcomie care va împins pe voi să încălcați legea pentru a vă fi numai vouă mai bine. Trudim laolaltă să ne meargă bine tuturor.” Modul cum s-a comportat mai apoi, împreună cu colegii săi grăniceri, dă de înțeles că nu prea credea ce spunea. Acest ofițer de la poliția de frontieră va deveni (în film) unul dintre spionii cei mai importanți ai Germaniei Democrate: Martin Rauch.

Soția acestui super-spion devine o comunistă înfocată ce-i capabilă să-și vândă și neamul pentru „triumful comunismului”. Împreună, cei doi au un băiețel. În ansamblu, familia spionului este foarte interesantă.

N-aș zice că e un serial spectaculos, dar ilustrează lucrurile destul de aproape de cum s-au petrecut – în linii generale, desigur. Mi-a plăcut și ironia cu care au tratat anumite aspecte, din toate taberele.

Republica Democrată Germană (RDG) - din anul 1949 - nu a fost recunoscută ca stat nici de Republica Federală Germană (RFG) și nici de (alte) state capitaliste (sau nu). Se poate spune că RDG a fost un experiment eșuat de dictatură.

Creatorii serialului, și producători executivi, sunt soții Anna și Jörg Winger (scrie pe IMDb).

Sursa foto (fair use): https://en.wikipedia.org/wiki/File:Deutschland83-Title-Card.jpg 

Salvat de Ruby. Câinele Anului 2018

Un câine poate salva vieți în mai multe feluri, și acest film difuzat în anul 2022, "Rescued by Ruby”, este exact despre asta. E un film emoționant, din punctul meu de vedere, mai ales că este bazat pe fapte reale și, cumva, pare incredibil cum s-au înlănțuit faptele.

E simplu să povestesc filmul, dar n-o fac pentru că este acel gen de filme pe care povestindu-l cuiva care iubește câinii ar fi ca și când aș descrie cuiva care vede un peisaj pe care tocmai îl privește. Povestind pentru cineva care nu apreciază câinii – ba chiar îi detestă – ar fi pierdere de timp.

Ruby trăiește și azi, și încă lucrează la „Poliția Canină” din Rhode Island, State Police, alături de partenerul ei uman, Daniel O’Neil (care are acum 41 de ani). Ocazional mai face probleme, dar nu la fel de mari ca înainte – excepție, poate, ziua când a fugit și a fost căutată timp de 19 ore; s-a întors singură acasă, sănătoasă, cu un sconcs viu în gură. 

(scrie pe https://decider.com/2022/03/17/rescued-by-ruby-true-story-netflix-grant-gustin/)

Este un câine metis: Ciobănesc Australian (câini considerați a fi extraordinar de inteligenți) și Border Collie, câini care sunt adesea menționați ca fiind cei mai inteligenți câini din lume. Ruby a îmbinat toate calitățile celor două rase – și nu sunt puține. A devenit câine polițist datorită pasiunii lui Daniel pentru câini și dorinței sale de a lucra la „Poliția Canină”.

Ruby a fost găsită vagabondând și dusă la un adăpost canin, unde Patricia Inman, voluntar la adăpost, s-a îndrăgostit, efectiv de cățelușă și a salvat-o de câteva ori de la eutanasiere. De cinci ori fusese adoptată, și de cinci ori fusese returnată pentru că era plină de energie – o clipă nu stătea locului – nu voia să asculte și provoca pagube în casele și grădinile celor care doriseră să o adopte. Când Daniel O’Neil a ajuns la adăpost, să caute un câine alături de care să candideze pentru un loc la Poliția Canină, era ziua la finalul căreia Ruby ar fi fost eutanasiată... Între polițist și câine s-a creat imediat o legătură – câinele l-a urmat fără să se opună, ceea ce n-a putut decât s-o bucure pe Patricia, voluntara care o iubea dar n-a putut s-o ia și pe ea acasă pentru că avea deja multe animale, reptile, păsări și vreo trei copii.

Daniel și soția lui i-au oferit câinelui dragoste necondiționată, deși le-a pus și lor răbdarea la încercare, având o mulțime de probleme de comportament, dar amândoi s-au implicat în educarea cățelușei pentru a fi acceptată în „trupele” K-9, iar ea i-a răsplătit din plin.

La șase ani după ce Ruby a fost salvată și acceptată la Poliția Canină, cățelușa a salvat viața unui adolescent care se rătăcise în pădure și care nu fusese găsit nici după 36 de ore. Ruby a fost cea care l-a găsit – aici pare că a lucrat Universul: Ruby a făcut o salvare incredibilă și extraordinar de puțin probabilă. Sigur, în cariera ei de câine de căutare și salvare a salvat mai multe vieți, dar salvarea vieții adolescentului a fost un fel de „răsplată karmică”.

În anul 2011 a fost adoptată Ruby. Pentru eforturile ei, în anul 2018, a fost aleasă, de organizația American Humane Hero Dog, „Câinele Anului”.

Rescued by Ruby (Salvat de Ruby) este un film care mi-a plăcut foarte mult. Timp de o oră și jumătate nu m-am plictisit o clipă – adică, nu există „scene de umplutură”; totul decurge lin și e amuzant în aproape toate scenele.

Regia e semnată de Katt Shea și scenariul de Karen Janszen (care a scris și scenariul pentru „Povestea delfinului” – un alt film excelent inspirat din realitate, despre un delfin care-și rănește coada într-o capcană pentru crabi).

Actorii: Grant Gustin (Daniel O’Neill), Kaylah Zander (Melissa O’Neil), Scott Wolf (Matt Zarrella, comandantul unității canine), Camille Sullivan (Patricia Inman, voluntară la SPCA – adăpost pentru animale fără stăpân).

Rolul câinelui Ruby este interpretat de doi câini salvați dintr-un adăpost de animale: Bear, un câine care urma a fi eutanasiat din aceleași motive ca și Ruby: probleme de comportament care-l făceau „neadoptabil”. L-au adoptat pe Bear, dar și pe prietenul lui nedespărțit: Shiloh, care a fost „dublura” pentru Bear în unele scene.

Filmul poate fi văzut pe Netflix; nu e total fidel realității în multe puncte, dar salvarea vieții adolescentului este reală punct cu punct.

A fost un deliciu să văd câinele cum se joacă, face năzdrăvănii și tumbe, cum își manifestă dragostea și recunoștința față de prietenii ei umani și cum își ia în serios misiunea de salvator.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Rescued_by_Ruby.jpeg

Cărți bazate pe filme

Nu mai știu cu ce ocazie am citit pe undeva (sau am auzit?) despre cărți bazate pe filme. Am făcut ochii mari: „Ce?!” Și-am căutat informații - acum, nu atunci.

Mi-am amintit acest aspect gândindu-mă că mi-ar plăcea să citesc cartea „Nu privi în sus” (după filmul „Don’t Look Up”) deoarece mi-ar plăcea să „știu” mai multe despre personajul Yule (interpretat de Timothée Chalamet). Nu există cartea.

Sunt sute de cărți scrise pe baza scenariilor unor filme, a unor schițe de scenariu, dar sunt și cărți scrise după scenarii care n-au mai devenit filme.

Cărțile bazate pe filme au început să apară prin anii 1919-1920, pentru filmele mute; ca exemple: „Les Vampires” (1915-16) și "London After Midnight” (1927). 

Unul dintre primele filme „vorbite” care a fost transpus în roman este „King Kong” (1933).

Căutând informații despre cărți scrise după scenarii de film am descoperit că există și cartea „V for Vendetta”, un film care mi-a plăcut foarte mult și mi-ar plăcea să citesc un roman pe temă. Cu puțin timp înainte am aflat că există romanul, dar nu aveam cum să mă gândesc că este din genul filmelor transpuse în roman.

Consultând lista cu romane bazate pe filme, seriale etc. mi se pare că cele mai multe sunt scrise în baza scenariilor filmelor SF, generic discutând: „Alien”, „Terminator”, „Underworld”, „Resident Evil”, "Star Wars”. Mi-au plăcut aceste filme, dar nu aș vrea, neapărat, să citesc și romanele.

Termenul prin care e determinat un roman scris în baza unui film este „novelization”, care s-ar traduce prin „romanizare”, ceea ce în limba română poate avea cel puțin alte două sensuri: romanizare, de la romanii care au cucerit cândva mare parte din lume și de la limba romani. Totuși, având în vedere că știu în engleză ce-a uitat englezul nu pot fi sigură că „traducătorul online” a tradus adecvat novelization = romanizare sau nuvelizare (roman și nuvelă fiind două genuri diferite). Până una, alta, „novelization” se referă la un roman derivat care adaptează povestea unei opere create pentru alt mediu: film, serial TV, piesă de teatru, un joc video, o carte de benzi desenate. M-a scos Jo din încurcătură (și dintre prea multe ghilimele) ajutându-mă cu o traducere / adaptare elegantă în limba română: novelization = adaptare la forma de roman; transpunerea în roman a filmului.

Romanul bazat pe film are avantajul de a acorda o atenție mai mare pentru povestea personajelor și poate avea secvențe de acțiune mai pe larg descrise, implicând și „trăirile” personajelor în cauză.

Acest gen de cărți a fost foarte popular înainte de apariția „filmului de acasă” (aparatele video și casetele cu filme înregistrate), în anii 1970 - fanii anumitor filme doreau să reexperimenteze plăcerea simțită la vizionarea unui film și nu prea erau redifuzate filmele la TV sau cinematograf - dar continuă să aibă succes comercial mai ales ca parte a campaniilor de marketing pentru unele filme; sunt cărți scrise de scriitori, pe baza unei schițe de scenariu pentru un film sau altul.

De exemplu, „Star Wars” (1977), „Alien” (1979), „Star Trek: The Motion Picture (1979) s-au vândut în milioane de exemplare. Succes a avut și transpunerea în roman a  filmului „Godzilla” (2013), carte scrisă de Greg Cox și inclusă în topul „celor mai bine vândute”, din New York Times, după „Inferno” de Dan Brown și câteva cărți din seria „A Song of Fire and Ice” ale lui George R.R. Martin.

Se pare că circa 50% dintre aceste cărți sunt cumpărate de cei care au văzut filmul respectiv și doresc să cunoască mai mult personajele, și altele de gen. În ultimul timp, acest gen de cărți sunt scrise de romancieri consacrați anterior, ceea ce le aduce o „patină de respectabilitate” și nu mai sunt considerate doar „derivate literare” și „marfă”, reclamă pentru filme și seriale.

Primul joc video care a fost transpus în roman a fost „Shadowkeep” (1984).

Serialul „Doctor Who”, de exemplu, avea adaptări la forma de roman mai ales în perioada seriei originale.

Mi se pare interesantă această industrie a „cărților bazate pe filme”, dar nu mi-am propus să scriu aici totul despre aceasta.

Pentru informații pe larg:

• https://www.vanityfair.com/hollywood/2014/08/movie-novelizations-still-exist
• https://en.wikipedia.org/wiki/Novelization

Ultimul duel. The Last Duel. Film

Avertisment: e posibil ca unii cititori să se simtă deranjați de unele chestiuni din cuprinsul textului.

*

Ultimul duel este un film bazat pe fapte reale, un film epic istoric, ecranizat în anul 2021 după cartea specialistului în literatură medievală Eric Jager, The Last Duel: A True Story of Trial by Combat în Medieval France, apărută în 2004.

Filmul e în regia lui Ridley Scott, care a regizat, între altele, și Gladiator); scenariști: Nicole Holofcener, Matt Damon și Ben Affleck. Durata filmului: două ore și jumătate. Ar fi putut fi mai scurt? Aș zice că da, dar mă pricep doar să văd filme. 

În rolurile principale sunt Matt Damon (Sir Jean de Carrouges), Jodie Comer (Marguerite de Carrouges, născută de Thibouville) și Adam Driver (Jaques Le Gris). În unul dintre rolurile secundare este Ben Affleck (contele Pierre d’Alenҫon ai cărui vasali erau Jean de Carrouges și Jaques Le Gris).

*

Mă așteptam la un film romantic; filmele romantice din epoca medievală îmi plac, de regulă, dar filmul este o filă de istorie, motiv pentru care mi-a plăcut foarte mult. Arată obiceiurile vremii fără perdea, ca să zic așa, ceea ce-i dă un plus de autenticitate.

Nu e un „film rapid”, e împărțit în trei capitole, fiecare capitol tratând aproape aceleași acțiuni din perspectivă proprie: Jean de Carrouges, Jaques Le Gris și Marguerite de Carrouges. Când am văzut că în capitolul doi se reia, practic (chiar dacă altfel), povestea din primul capitol am fost la un pas de a renunța, dar curiozitatea m-a oprit în fața ecranului, și nu-mi pare rău. Cum se văd cei doi și cum îi vede Marguerite e interesant.

Actorii joacă super, costumele și decorurile sunt reușite. Faptul că Ben Affleck a avut un rol secundar a fost un „avantaj” pentru mine – nu prea-mi place actorul, dar am văzut mai multe filme – care mi-au plăcut – cu el în rol principal (Argo este unul dintre acestea).

*

Drama are loc în Normandia, în secolul al XIV-lea, pe când Războiul de o sută de ani (o serie de conflicte dintre Franța și Anglia) era în plină desfășurare. În evul mediu, în mai multe țări se obișnuia ca, în anumite condiții, rezultatul unui proces la tribunal să fie decis prin luptă: un duel până la moarte între rivalii din proces – se presupunea că cel care trăiește are dreptatea de partea lui, dreptate dată chiar de divinitate. În filmul Ultimul duel cei care vor lupta până la moarte sunt Jean de Carrouges și Jaques Le Gris..

Jean de Carrouges este un nobil scutier francez care a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Jeanne de Tilly, una dintre fiicele Lordului Chamboise, care a adus o zestre serioasă. Cu ea, Jean a avut un băiat al cărui naș a fost prietenul și vecinul său Jaques Le Gris. Jean și Jaques erau și camarazi de arme, luptând cot la cot în multe bătălii. Jeanne și copilul au murit din cauze necunoscute, dar naturale.

A doua lui soție a fost Marguerite de Thibouville, singura fiică a unui nobil controversat, Robert de Thibouville, care s-a ridicat împotriva regelui dar, cumva, a fost iertat, dar marginalizat. Era și foarte bogat, așa că ambițiosul Jean de Carrouges s-a căsătorit cu fiica lui în anul 1380. Marguerite era tânără, cultă, nobilă și foarte frumoasă. Carrouges spera să restabilească statutul vechii sale familii (mai ales financiar) și să aibă un moștenitor. Zestrea primită era foarte mare și includea o moșie valoroasă: Aunou-le-Faucon, dar care n-a mai ajuns la el, ci la suveranul său Pierre d'Alenҫon, vărul regelui Carol al VI-lea, care a dăruit moșia unui vasal favorit: Jaques Le Gris. Carrouges ridică problema în fața regelui, dar pierde. În plus, contele Pierre d’Alenҫon își pierde total simpatia pentru el, revărsându-și generozitatea asupra lui Le Gris. Le Gris devine tot mai bogat și mai bine văzut la curtea contelui și Carrouges nu e prea încântat.

Jaques de Carrouges era mai mult în bătălii și moștenitorul întârzia să apară. După ce-a revenit dintr-o bătălie pe care francezii au pierdut-o a trebuit să plece la Paris pentru a-și lua salariul, lipsind mai multe zile. Într-o zi, mama lui a luat toți servitorii și a plecat în vecini pentru o chestiune juridică. În această zi, Jaques Le Gris s-a prezentat la castelul lor împreună cu un prieten și Marguerite l-a lăsat să intre. Mai apoi, Marguerite i-a spus soțului că Le Gris a forțat-o la adulter, iar soțul s-a plâns contelui Pierre, care nu i-a dat câștig de cauză, declarând că, probabil, soția lui o fi visat. Carrouges, însă, s-a dus până la rege, iar acesta a pus chestiunea în discuția Parlamentului pentru că nobilul cavaler francez a cerut să lupte până la moarte cu cel despre care pretindea că l-ar fi dezonorat.

Pe Le Gris, ca membru inferior al clericului, un preot l-a sfătuit să ceară să fie judecat de Biserică, dar a refuzat motivând că nu e vinovat, că e onoarea lui în joc. Preotul i-a spus că, oricum, formal, nu e vorba de ea. Violul nu e o infracțiune împotriva unei femei. E o infracțiune de proprietate împotriva gardianului ei masculin.

Le Gris și de Carrouges și-au susținut cauza în fața regelui și a unei mulțimi de nobili. Și Marguerite și soțul ei și-au menținut acuzația. Le Gris a negat fapta cu vehemență. Spre final, ei i s-a adus la cunoștință ce se va întâmpla cu ea dacă soțul va muri în duel: Mărturia falsă adusă de o femeie unui bărbat în caz de viol este să fie dezbrăcată și tunsă, prinsă de gât cu un inel de fier, legată de un stâlp de lemn și arsă de vie. Marguerite abia atunci a aflat ce i se va întâmpla dacă soțul va pierde duelul dar nu a renunțat, asumându-și orice consecințe. Duelul dintre cei doi a fost hotărât într-o zi din decembrie 1386.

*

În fapt, regele Ludovic al VIII-lea a introdus un edict oficial împotriva duelurilor în anul 1626 – reiese din „cercetările” mele online.

*

La Jo: Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Last_Duel_poster.jpg

Despre film am aflat din articolele traduse de Jo pe blogul ei: Film. Serial (vezi blogroll, in stânga: "Pe unde-mi place să citesc"). Fără acele articole și discuțiile pe temă sunt aproape sigură că nu aș fi ajuns să văd acest film - pierderea ar fi fost a mea. 

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.

2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;

3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).

4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.

Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.

Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?

Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

Discursul lui V (for Vendetta)

V for Vendetta este un film din 2006, bazat pe o serie de cărți de benzi desenate realizate în anii 1980 de Alan Moore și David Lloyd. Acțiunea este plasată în viitor (undeva în jurul anului 2015), într-o societate distopică, în Londra dintr-o Mare Britanie totalitară.

Un politician ambițios și foarte religios s-a gândit să preia puterea politică. A reușit să-i supună pe cetățeni cu un virus eliberat în trei puncte distincte, virus care a ucis zeci de mii de oameni. Apoi, după ce a fost ales – miracol! - s-a descoperit remediul, iar el și mai mulți acoliți au devenit obscen de bogați. Anii au trecut. Teama pe care o sădise în mintea oamenilor avea acum rădăcini adânci. Cine îndrăznea să miște-n front ajungea repede „la anchetă”, apoi era încarcerat sau executat. Alții – homosexuali, lesbiene, imigranți, cei de altă religie etc. - dispăreau fără urmă. Muzica, obiectele de artă ("decadentă") și o mulțime de cărți erau interzise (cine era descoperit că deține un exemplar din Coran, de exemplu, era executat fără măcar un simulacru de proces), telefoanele erau ascultate s.a.m.d.. Stingerea se dădea la ora 23 și cine era prins afară după acea oră „merita” tot ceea ce-i făceau „Trădătorii” – golani colaboratori ai Poliției Secrete.

V, care umblă îmbrăcat în negru, cu pelerină, pălărie și o mască „Guy Fawkes” e dedicat eliberării concetățenilor de cei care i-au supus prin teroare. Vrea să le reamintească noaptea de 5 noiembrie 1605, când Guy Fawkes a vrut să arunce în aer Parlamentul. V este un personaj complex: intelectual, tandru, puternic, strălucitor, dar și singuratic, violent, răzbunător – condus de o vendetă personală.

La un moment dat pătrunde în sediul televiziunii naționale și accesează canalul de urgență, adresându-se telespectatorilor:

Ca mulți dintre voi, apreciez confortul rutinei zilnice, siguranța lucrurilor familiare, liniștea repetiției. Îmi plac ca oricui altcuiva. Dar, în spiritul comemorării evenimentelor importante din trecut, asociate de obicei cu moartea cuiva sau cu finalul unei lupte oribile (...) m-am gândit să marcăm acest 5 noiembrie, o zi care nu mai e rememorată, din păcate, făcându-ne timp pentru o discuție. Sunt oameni care nu vor să vorbim, desigur. Chiar acum se dau ordine prin telefon și oameni înarmați vin încoace. De ce? Pentru că, deși bastonul poate fi folosit în locul conversației, cuvintele rămân mai puternice. Cuvintele oferă mijloacele spre sens și, pentru cei care le ascultă, enunțarea adevărului. Adevărul e că în țara asta se întâmplă ceva teribil de în neregulă, nu? Cruzime și nedreptate, intoleranță și oprimare. Și acolo unde înainte aveați libertatea de-a obiecta, de a spune ce credeți, acum sunt cenzori și sisteme de supraveghere, care vă includ în conformitate și vă supun. Cum s-a ajuns aici? Cine e de vină? Unii sunt mai responsabili decât alții și vor fi trași la răspundere, dar adevărul e că, dacă îi căutați pe vinovați, trebuie să vă priviți în oglindă. Știu de ce ați tăcut... Știu că vă temeți. Cine nu s-ar teme? Război, teroare, boli. Multe probleme v-au corupt rațiunea și v-au răpit bunul simț. Teama v-a învins și, speriați, ați apelat la înaltul cancelar, Adam Sutler. El v-a promis ordine, pace. A cerut ca în schimb să vă supuneți în tăcere. Aseară, am vrut să pun capăt acestei tăceri. Am distrus Old Bailey pentru a aminti acestei țări ce uitase. Acum peste 400 de ani, un mare cetățean a dorit ca 5 noiembrie să ne rămână veșnic în memorie. Spera să amintească lumii că dreptatea, justiția și libertatea nu sunt doar cuvinte, ci perspective. Dacă n-ați văzut nimic, dacă crimele acestui guvern vă sunt necunoscute, vă sugerez să lăsați ca 5 noiembrie să treacă neobservat. Dar dacă vedeți ce văd și eu, dacă simțiți ce simt și eu, dacă vreți ce vreau și eu, stați alături de mine, peste exact un an, la porțile Parlamentului. Împreună, le vom oferi un 5 noiembrie ce nu va fi uitat niciodată.

V își încheie transmisia și reușește să scape, dar toate canalele de știri vorbesc despre „mesaje ale urii” și despre faptul că „teroristul” care a folosit arme împotriva civililor neînarmați (erau înarmați și nu erau civili) a fost ucis. Populația n-a crezut că V a fost ucis.

₪ ₪ ₪

Postare pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Imagine de OpenClipart-Vectors de la Pixabay

Death to 2021 si Death to 2020

A trecut ceva timp de când n-am mai râs cu așa poftă la un film. Ultima comedie neagră la care m-am distrat a fost Look Who’s Back!

Anii 2020 și 2021 mi-au pus nervii și răbdarea la grea încercare. Anul 2022 pare să fie la fel ca ultimii doi, ba chiar mai rău! Totuși, dacă mă pot distra la un film ca Death to 2021 e semn – cred! - că mi-a rămas mintea întreagă. Sau nu?!

Ar putea părea crudă banalizarea, ironizarea durerii, a bolii, a dezastrelor naturale și chiar a morții, a prostiei umane, dar filmul este - într-un mod ciudat, aș zice – terapeutic; umorul poate ajuta, într-o anumită (mică) măsură, la eliberarea de frică, îngrijorare sau stres - după caz.

Death to 2021 urmează după Death to 2020, despre care abia zilele acestea am auzit, deci nu l-am văzut, dar pune în discuție (ia la mișto, să o zic pe șleau) evenimente importante petrecute în anul 2020. Probabil că Death to 2021 nu este foarte amuzant pentru cei care au văzut Death to 2020, dar cum eu nu l-am văzut pe acela l-am savurat pe acesta.

Producătorii Death to 2021 sunt, cei ai Death to 2020, Charlie Brooker și Annabel Jones.

În Death to 2021 se întâmplă același lucru: sunt ironizate fapte și caractere. Filmul e un amestec de informații și satiră. Apar în film personaje inventate (care pot fi, la fel de bine, reale), care discută despre evenimente sub formă de interviuri. Există și un narator. Durează numai o oră filmul și se derulează repede.

E un film care nu poate fi povestit pentru că e un mixaj de întâmplări reale și comentarii ironice spre caustice.

Hugh Grant, cu un accent exagerat britanic (mi se pare mie) este Tennyson Foss, un istoric de dreapta care ignoră total „corectitudinea politică”. Despre Prințul Philip a spus că nu era rasist; doar avea un simț al umorului rasist. Despre referirea la inutilul bogătaș Jeff Bezos și racheta lui sub formă de falus nu vă dau amănunte, dar face mișto de el.

Lucy Liu este Snook Austin, o jurnalistă care declară că „a fost acolo...” - indiferent unde, indiferent de epoca istorică.

Samson Kayo este Pyrex Flask, un om de știință care cercetează virusul la modă de doi ani, și care lucrează la unul nou.

Tracey Ullman este Madison Madison, o prezentatoare de știri de extremă dreaptă, adeptă a teoriilor conspirației, care doar pune întrebări, nu insinuează nimic, nu poate fi acuzată de nimic.

Cristin Milioti este Kathy Flowers, o mamă care îl susține pe Donald Trump și crede în teoriile conspirației. A fost în Capitoliu, dar n-a fost arestată, doar poartă o brățară electronică la gleznă, să știe polițiștii când iese din casă.

William Jackson Harper este Zero Fournire, CEO al unei companii de „social media”.

Joe Keery e Duke Goolies, un „influencer” pe rețelele de socializare, care are ideea grozavă că poate n-ar fi rău să sece oceanele nu să crească apele (din cauza încălzirii globale) și atunci am putea lărgi aria pentru turism, ne-am duce cu mașina să vedem vaporul „Titanic” – cu o mașină electrică, desigur, că doar el iubește mediul înconjurător!

Stockard Channing e Penn Parker, o jurnalistă ironică spre cinică.

Diane Morgan este Gemma Nerrick, un om din public, dependentă de telefonul mobil, care-și descrie, între altele, întâlnirile amoroase din timpul carantinei totale.

Distribuția am cules-o de pe wikipedia – numai pe Hugh Grant și Lucy Liu i-am recunoscut și le știu numele fără a le căuta special.

Din punctul meu de vedere este un film care merită văzut. Aș zice că umorul – în mare parte - este sec. Cum mie îmi plac bancurile seci... ce-aș putea spune: că nu mi-a plăcut filmul? Mi-a plăcut.

E primul film pe care-l văd inainte de a citi despre pe blogul lui Jo!

Actualizare 9 ianuarie

Am văzut și Death to 2020. La Death 2021 am râs mai cu poftă, dar și acesta are replici cinice. Propaganda e mai clară în acest film.

Din film

Reporterul către Personajul jurnalist (Samuel L. Jackson): A fost un an greu anul 2020, dar am învățat multe...

Personajul jurnalist: Oh, daaa...

R: Ce ați învățat în acest an?

P.j.: Ce am învățat...? Am învățat... Am învățat câți pași sunt de la canapea la frigider.

Aceeași întrebare adresată personajului „mamă” și „omului de știință”.

Personajul „mamă”: (...) Am învățat cum se pronunță corect „Sieg Heil!”

Personajul „om de știință”: Am învățat secvența completă a genomului noului coronavirus.

*

Știau că va urma un episod doi; cred că știau și cei care au văzut primul „episod” (știam și noi, cei care n-am văzut filmul atunci). A început episodul trei. Sper sa aibă doar un sezon serialul și cel mult trei episoade.