Oala scufundată. Basm

Trăia odată în India un brahman. Cică era cel mai leneș om din lume. Nu voia să muncească și se hrănea doar cu ceea ce primea de pomană de la oamenii buni la inimă.

Și a fost o zi fericită, când brahmanul a putut strânge de prin fel de fel de case o oală mare, mare, plină cu orez. În drum spre casa lui, s-a oprit brahmanul cel leneș să-și tragă sufletul pe malul unui rău adânc și, punându-și dinainte oala cu orez, s-a întins la soare și a prins a visa:

„Bine ar fi dacă ar da o secetă și s-ar prăpădi toată recolta! Atunci s-ar lăți foametea și, pentru o oală mare și plină de orez ca a mea, aș primi nu mai puțin de trei rupii. Cu trei rupii mi-aș lua o capră. Capra mi-ar face o turmă de iezi. Am să vând apoi iezii să-mi iau o bivoliță. Bivolița va face viței, vițeii or crește bivoli. Iar de bivoli au nevoie toți, de la zamindar (moșier) la țăran. Cu banii pe care îi iau pe bivoli îmi cumpăr niște cai. Caii mi-or face mânji. Când au să se facă mari, firește, am să-i vând și am să-mi cumpăr o ditai casă, cu grădină umbroasă. În grădină, sub fiecare pom, au să zburde sumedenie de papagali de toate culorile. Apoi am să mă-nsor c-o fată de brahman, care are să-mi aducă multă zestre. Și vom avea un fecior vesel, un fecior frumos. Când va mai crește, mă voi așeza în grădină sub un palmier umbros și-i voi striga:

- O, copile, vin’ degrabă să te legăn pe genunchi!

Feciorul va alerga către mine, se va împiedica, va cădea și se va porni pe plâns. Atunci îi voi striga nevestei:

- Femeie, ridică odată copilul! Oare nu vezi că s-a lovit?

Numai că vezi, femeia se va fi luat cu vreo treabă și nu va auzi că am strigat-o. Atunci nu mă voi putea stăpâni, voi sări și-i voi trage un picior: „Na, ține!” Și, uitând de toate, brahmanul sări cât colo și izbi cu piciorul în oală, din răsputeri. Oala, de bună seamă, se răsturnă în apă și căzu la fund. Nici cioburi nu s-au ales din ea.

De atunci se spune că visele leneșului nu fac nici cât o oală scufundată.

Basm popular indian, din Povești nemuritoare (4), Editura Vox 2000, București, 2012.

Azi, 26 februarie, este Ziua internațională a spunerii basmelor.

Imagine de OpenClipart-Vectors de la Pixabay

Copila regelui din cetatea în flăcări. Ziua internațională a spunerii de basme

Ziua de 26 februarie e dedicată, internațional, spunerii de basme, e ziua poveștilor fantastice, într-un fel. E o zi dedicată cititului, povestitului... Am ales un basm scurt, repovestit mai jos. Într-un fel, mă tem (un fel de a spune) să nu fie interzise basmele și legendele la un moment dat - pe motiv că n-au legătură cu realitatea și dăunează copiilor.

De când a început omul să articuleze cuvinte a început și să spună povești - în jurul focului, în nopțile lungi de iarnă, poveștile ajungând, pe cale orală, de la generație la generație cu mai multe sau mai puține modificări (se presupune că basmele ar fi apărut încă din epoca bronzului, cu peste 6000 de ani în urmă; rădăcinile antice ale basmelor pot fi urmărite în lumea întreagă).

Mai apoi, unele povești au fost consemnate în scris - în piatră, papirus etc.. Au urmat la rând cei care iubeau poveștile și le-au cules de pe unde le-au găsit și - adaptându-le sau nu - le-au adunat în cărți și le-au dat mai departe.

Termenul „basm” se pare că a fost inventat de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, baroneasă de d’Aulnoy (1650/1651 – 14.01.1705), cunoscută pentru poveștile sale. Ea și-a numit lucrările „contes de fées” (basme) și a creat termenul care a devenit cunoscut pentru poveștile „despre alte lumi”.

Multe dintre basmele trecutului îndepărtat e probabil să fi fost ignorate - din cauză de violență excesivă- sau modificate (din același motiv). Azi, inclusiv povești precum Scufița roșie, Capra cu trei iezi, Cenușăreasa și multe altele, sunt considerate a fi „nepotrivite” pentru copii. Generații întregi au crescut cu ele, dar acum nu se mai poate: îi afectează negativ pe copii. E posibil să fie unii foarte sensibili, sperioși.

Trebuie să nu învețe trecând prin filtrul gândirii ceea ce citesc/li se citește, ci să învețe strict cum și ce le spun alții, autorități în materie, care știu exact ce este bine pentru ei și când este bine.

Până și de povestea lui Rudolf cel cu nasul roșu s-au legat. Nu e de bine! (doar zic) Câteva personaje îl ironizează pe micul ren pentru nasul lui roșu (pentru că este diferit). Ideea centrală a poveștii nu e să învețe copiii discriminarea, hărțuirea, și nici ideea că „cel diferit” ar putea fi „miracolul de care vor avea nevoie la un moment dat” - părerea mea. Dar cine sunt eu?! Nu-s cadru didactic cu multă școală în domeniu, care-și permite să refuze să mai predea Eminescu, Caragiale, Shakespeare!

Mă întreb: până la acest „curent” aiuristic de a înlătura tot ce-i „negativ” din trecut - tinzându-se spre negarea trecutului - de ce n-au vorbit răspicat toți aceștia care azi susțin că una-alta? Erau singuri împotriva majorității? Cei care sunt convinși de adevărul lor au curaj. Sau... nu le-a trecut prin minte, până nu le-au spus alții că nu-i de bine? O fi bine să ascunzi din trecut tot ce nu-i considerat azi „corect politic”? Mdeh! Profit cât mai sunt permise basmele - ar putea fi interzise, pentru că vorba ‘ceea: nu există cai care să mănânce jăratic (dacă-i dă unu’ jăratic calului?!) și nu există nici broaște care se transformă în prinți sau prințese (dacă se apucă unii să prindă și să pupe broaște?!).

Copila regelui din cetatea în flăcări

Se spune că trăia cândva într-un sat, nu se știe pe unde, un om sărman care avea copii mulți, cât găurelele de la ciur, și aproape toți sătenii îi erau cumetri - puțini mai erau care să nu-i fi nășit măcar unul. Și, iată, vine pe lume un nou copil, un băiețel. Avea nevoie de naș, dar n-avea pe cine, așa că ce s-a gândit tatăl: stă în drum și pe primul drumeț care trece îl roagă să-i fie naș copilului. Zis și făcut. Se ivește un bătrân îmbrăcat în mantie lungă, cenușie, care mâna o vacă și pe vițelușul ei - fătat cu doar câteva ore înainte și care avea în frunte o stea de aur. Bătrânul acceptă cererea tatălui cu mulți copii și la plecare îi lasă și vaca - pentru el și toată familia - și vițelușul pentru finul lui.

Timpul a trecut. Vițelușul s-a făcut un taur voinic, băiețelul un flăcău puternic. Într-o zi, pe când flăcăul era cu taurul la păscut, cum făcea mereu, animalul prinse a glăsui:

- A venit vremea să-mi caut pășunea de care am nevoie, să pot face câte le am de făcut. Tu stai aici, lungit în iarbă, și eu îmi văd de ale mele.

Deloc mirat că taurul e năzdrăvan, flăcăul a făcut ce i s-a spus. Taurul o luă la goană, călcând pământul, apoi văzduhul, și-a ajuns pe pășunea cea largă a înalturilor unde a păscut până când soarele a ajuns la apus, apoi s-a întors la flăcău. Și-a făcut așa până în ziua când tânărul a împlinit vârsta de douăzeci de ani. Atunci, taurul i-a zis:

- Urcă-te între coarnele mele; vom merge la regele țării. Să-i ceri o sabie lungă de șapte coți și să-i spui că-i vei salva copila.

Tânărul a făcut ce i s-a spus; regele i-a dat sabia și s-a bucurat să afle că va mai pleca cineva în căutarea fiicei lui care se afla în puterea unui balaur cu 12 capete, într-o cetate în flăcări. În sufletul lui, însă, se îndoia că tânărul chipeș care s-a înfățișat la curte va reuși să treacă muntele înalt până la cer, și marea furtunoasă care urma, să poată intra în cetatea în flăcări și să mai aibă puterea de-a se mai lupta și cu zmeul cel fioros. Mulți mai încercaseră până atunci, fără succes. Flăcăul a luat sabia, a urcat între coarnele taurului și-a plecat. Ajuns la muntele cel înalt a avut ezitări, dar taurul l-a liniștit. Și-a luat avânt și și-a repezit cu atât putere coarnele în munte încât l-a dat la o parte ca pe-un buștean. Au mai mers ce-au mai mers și-au ajuns la marea cea adâncă și furtunoasă. Tânărul s-a îndoit din nou de reușită, dar taurul și-a aplecat fruntea și botul lui a început să soarbă apa, și bău până secă marea. Au traversat pe fundul mării ca pe o câmpie. De la un timp începuse să se simtă dogoarea flăcărilor cetății. Tânărul simțea că nu mai poate respira pe măsură ce dogoarea creștea. Din nou, a fost tentat să renunțe, dar taurul i-a zis să se țină bine între coarnele lui și când a ajuns chiar în fața cetății a început să împrăștie apa sorbită din mare. Flăcările s-au stins dar un fum gros a cuprins tot cerul; din fumegarea aceea grozavă a țâșnit, plin de mânie, balaurul cu 12 capete.

- Până acum, am făcut ce-am avut de făcut. E rândul tău acum - îi spune băiatului taurul. Ieși înaintea balaurului și izbește-l cu paloșul atât de tare încât să-i retezi toate capetele dintr-o singură lovitură.

Flăcăul a făcut ce i-a spus taurul. Și-a încordat puterile, a ridicat sabia cea mare cu amândouă mâinile și i-a dat balaurului o lovitură atât de cumplită încât toate capetele i-au zburat deodată. S-a mai zvârcolit leșul fără capete - de se cutremura pământul - dar taurul l-a prins între coarne și l-a azvârlit între nori, de unde s-a prăbușit și s-a făcut fărâmițe, iar fărâmițele au fost luate de un vânt tocmai stârnit.

Taurul i-a spus tânărului să între în cetate, să ia fata și s-o ducă la părinții ei. Apoi s-a întors și a luat-o la goană spre numai el știe unde și nu s-a mai întors niciodată. Băiatul a intrat în cetate, a aflat-o pe copila regelui, care l-a îmbrățișat - fericită că a scăpat-o de balaur. Mai erau acolo și doi cai, pe care tinerii au încălecat și au galopat până la palatul regelui, unde s-a făcut o nuntă cum - se povestește - nu s-a mai văzut niciodată pe lume!

(poveste săsească, din vol. 13 seria Povești nemuritoare, Editura Vox 2000)

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

Ziua Internaţională a Spunerii de Basme. Povestea lui Pahon

Pentru că am la îndemână un calendar gen “ce sărbătorim azi” am descoperit (încă de anul trecut) şi această zi a spunerii de basme. Atunci am repovestit un basm şi pentru că atunci nu am reuşit să-l postez, o fac acum. Repovestesc - cât mai pe scurt - un basm citit in “De la lume adunate şi tot la lume date”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1958: Povestea lui Pahon, un basm cules de nu ştiu cine in Sîncel - comună in judeţul Alba.

A fost odată un moşneag, bătrân ca vremea, alb ca zapăda şi bun ca pâinea caldă. Avea el un băiat, frumuşel, sprintenel, dar cam obrăznicel. Moşneagul nu avea avere - doar o vacă slabă pentru lapte şi-un bordei ce sta să cadă. Simţind că puterile îl lasă, într-o zi i-a spus băiatului:

- Mă Pahoane - că Pahon îi era numele - tu vezi bine că avere nu avem; eu sunt slab, nu mai pot munci - du-te şi te bagă undeva slugă, să câştigi măcar pentru tine, că eu voi face ce mi-o ajuta Dumnezeu; iată, îţi dau trei bănuţi să ai de cale, tu încearcă-ţi norocul in lumea asta mare.

Băiatul a luat bănuţii şi-a plecat. N-a mers mult, şi a dat peste nişte copii care chinuiau un pui de câine. I s-a făcut lui Parhon milă de căţeluş şi le-a propus copiilor să-i dea lui căţelul, in schimbul unui bănuţ. Copiii au acceptat. Acum, Parhon era voios că avea şi el ceva al lui. Curând, in cale dă peste alţi copii, care chinuiau un pisic. Le oferă un bănuţ pentru animal şi se alege şi cu un pisoi. Când să iasă din sat, alţi copii, care chinuiau un pui de şarpe. Parhon ia şi puiul de şarpe, in schimbul ultimului bănuţ. Acum avea trei vietăţi şi niciun ban. Mai departe nu merg - îşi zise el. Am scăpat trei vietăţi de la moarte şi mi-am adunat trei prieteni. Acum merg acasă. Şi s-a întors la tatăl său. I-a spus tatălui că asta e, va rămâne acolo şi vor munci împreună pentru a se îngriji pe ei şi vietăţile. Moşneagul ce să mai zică? Şi-au muncit. Pahon câştiga cât pentru el şi pentru prietenii lui salvaţi de la moarte, bătrânul n-avea nevoie de prea mult şi toţi erau îndestulaţi şi fericiţi. Trecu vremea; căţelul se făcu dulău, pisoiul motan mare şi frumos iar şarpele era cât o talpă de casă de mare şi de gros. Parhon era holtei iar moşneagul numai umbră şi vis; aşa e in lume: cei mici cresc, iar cei mari scad.

Într-o zi, când moşneagul stătea pe prispă, cu capul in mâini şi motanul se freca de umărul lui torcând, Pahon se juca cu dulăul şi şarpele şedea tolănit la soare, numai ce se aude şarpele vorbind! Bătrânul îşi ridică fruntea şi zise:

- E năzdrăvan, dragul tatei!

Şarpele l-a chemat in ţara şerpilor, unde tatăl lui era rege şi i-a spus că acesta îi va oferi multe bogăţii, dar să nu le ia, ci să-i ceară doar mărgica de sub limbă - i-a spus şarpele un secret, pentru că ani in urmă băiatul i-a salvat viaţa. Pahon s-a învoit şi când să plece la drum i-a auzit vorbind pe câine şi pe motan: mergeau şi ei, să-l apere de primejdii. In drumul lor spre ţara şerpilor au intrat in ţara şoarecilor - şi erau mulţi şi Pahon se temea să nu-l apuce şi să-l mănânce, dar motanul numai ce dădea câte o labă şi împrăştia cu sutele.

Au ieşit cu bine de acolo şi au ajuns curând in ţara cârtiţelor - şi erau aşa de multe că pământul era negru şi Pahon se temea să nu-l agaţe şi să-l tragă in jos cu ele. Dar numai ce mârâia câinele că se şi făcea loc in calea lor.

In ţara şerpilor când au ajuns erau acolo sute de şerpi şi şopârle şi balauri, de era greu pământul de atâtea jivine. Pahon tremura ca frunza pe spinarea şarpelui, câinele avea coada între picioare şi motanul era zburilt şi tremura. Şarpele i-a liniştit, că nu vor păţi vreun rău. Ce s-a mai bucurat regele când şi-a văzut copilul aşa mare şi frumos. 

A ascultat povestea şi a oferit lui Pahon cirezi de vite, nestemate, bani şi multe altele, dar Pahon, învăţat de şarpe, a cerut mărgica. Ce nu face un părinte pentru copilul lui?! I-a dat mărgica, dacă altceva nu putea să-l convingă să accepte. 

Şi-a ajuns Pahon repede la bordeiul tatălui, pentru că mărgica era fermecată şi dacă o învârtea in mâna stângă şi rostea o dorinţă aceasta se îndeplinea pe loc. De atunci, viaţa lor s-a schimbat: in locul bordeiului aveau curte împărătească, aveau tot ce le trebuie, moşneagul nu mai trebuia să muncească şi toţi erau fericiţi.

Băiatul a vrut să se însoare, dar nu cu oricine, ci chiar cu fata împăratului. Şi l-a trimis pe tată să-i ceară mireasa. Moşneagul s-a codit cât s-a codit, a încercat să-l facă să se razgândească, dar s-a dus. Împăratul a râs când l-a auzit şi i-a zis că-şi dă fata după fiul lui dacă acesta construieşte, până dimineaţă, un pod de aramă de la casa lor la curţile lui. Pahon a făcut podul, dar împăratul i-a mai dat o sarcină: să facă o apă de argint, de la ei până la curţile împăratului. Pahon a făcut şi asta, şi împăratul i-a dat-o pe fiică-sa de nevastă. Dar fata împăratului avea un iubit, o slugă, şi şi-a luat si sluga cu ea in palatul soţului; împreună unelteau să afle cum face Pahon de poate toate cele. Şi femeia l-a tras de limba, linguşindu-se, şi Pahon, încrezător, i-a spus povestea şi i-a arătat mărgica. A trecut ceva timp şi când, într-o zi, Pahon pleca la vânătoare cu motanul şi câinele, femeia l-a îmbrobodit şi l-a convins să-i lase ei margică până se întoarce; el scoate mărgica de la brâu şi i-o dă. Nici bine nu s-a depărtat soţul că femeia s-a şi dus la iubit, au spus cuvintele şi toată avuţia lui Pahon s-a mutat peste o apă mare.

Când a revenit Pahon acasă a văzut numai bordeiul in ruină şi pe moşneag in el, plângând de se scutura haina pe el. 

– Nu ţi-am zis să nu te ridici până la fata împăratului, că-ţi va lua minţile? Ea s-a dus, şi a luat totul cu ea.

Tânărul a suspinat a pagubă şi a privit spre câine şi motan, ca şi cum aştepta de la ei ceva idei. Câinele l-a liniştit şi a plecat adulmecând. Au ajuns la o apă mare şi dincolo de apă se vedeau nişte curţi mari, cum fuseseră ale lui Pahon. Câinele i-a zis motanului să urce pe spinarea lui, să-l treacă apa şi apoi să mearga să vadă ce şi cum, aşa cum merg mâţele când vor, neauzite şi nevăzute.

Pahon a rămas pe malul apei, in aşteptarea prietenilor. Motanul a reuşit să se strecoare in odaia amorezilor şi s-a ascuns sub pat. Când cei doi au scos mărgica, să se joace, aceasta a alunecat şi s-a rostogolit direct sub pat, unde motanul a înhăţat-o in gură şi dus a fost, nevăzut, neauzit. Pe spinarea câineleui au trecut apa şi-au ajuns la Pahon, care tare bucuros a fost. Imediat au ajuns acasa şi acolo Pahon a învârtit mărgica şi toate bogăţiile lui au revenit in locul unde fuseseră. In odaie, cei doi mai căutau margica pe sub pat. Pahon nu le-a făcut rău, ci doar i-a trimis de unde i-a adus, dar numai in cămăşi de noapte. Unde au ajuns, ce au mai facut, e treaba lor. Pahon nu s-a mai însurat in veci.