Din învățăturile buddhismului tibetan

Cei mai mulți tibetani practică budismul tibetan sau o colecție de tradiții native cunoscute sub numele de Bön - absorbite în budismul tibetan. Budismul tibetan e caracteristic Tibetului și regiunii munților Himalaya; e o învățătură complexă și sincretică.

Învățăturile religiei Bön se bazează în principal pe învățăturile ascunse și pe viziuni ale unor învățați. 

Există și o religie tradițională, numita religia oamenilor. Buddhismul și religia Bön (sau Bon) alcătuiesc religia zeilor.

Religiile tibetane nu sunt străine de hinduism (Tantra și Yoga, in special) și nici de daoism. 

Și în religia tibetana, omul are o condiție divină și e o ființă spirituală, care urmează îndeaproape modelul zeilor.

Din spusele lui Buddha:

Cei care se diferențiază, veniți în existență, se afundă în existență, glorifică existența.

Ia seama la această lume pestriță, cufundată în ignoranță, plină de ființe îndrăgostite de plăcere și înrobite! 

Dacă un om nu se antrenează în orice ocazie, dacă el nu există pentru un altul, dacă el nu trăiește pentru binele celorlalți, - atunci, într-adevăr, el nu este călăuzit de viața sfântă!

In lumea Occidentală modernă, yoga e practicată, in general, pentru armonie si sănătate la nivel fizic, emoțional, mental; poate fi o cale de autocontrol, de cultivare a compasiunii, a introspecției, o cale de creștere spirituală. La nivelul cel mai înalt, însă, Yoga înseamnă eliberarea de lumesc; eliberarea de simțuri, de emoții, de ego, de minte și de corp, ajungandu-se astfel la absolut adică, eliberarea din suferința ciclului renașterilor și atingerea stării de puritate. Pentru asta, însă, e nevoie de disciplină, cunoaștere spirituală și, mai ales, devoțiune.

Zicea Naropa, citându-l pe maestrul său, Tilopa:

Salut tuturor! Aceasta este Înțelepciunea Inteligenței aceluia ce se cunoaște pe sine însuși;

Aceasta nu poate fi descrisă prin cuvânt și nu este un obiect al spiritului. (...)

Fă în așa fel ca să te cunoști pe tine însuți cu ajutorul simbolurilor din propriul tău spirit!

Fără a-ți imagina, fără a chibzui, fără a analiza,

Fără meditație, fără introspecție, pastrandu-ti spiritul in starea sa naturala.

Citate din Yoga tibetana, tradusă în românește de Mircea Iacobini, Ed. Sophia, Arad, 1993, pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colt.

In vechiul postulat al yogilor, spiritul și materia sunt dublul aspect al unei unități. Niciunul din aspectele variate ale spiritului și ale activității mentale nu poate fi separat de celelalte, ele formează o unitate, după cum o formează toate manifestările vieții și materiei. Învățătorul va spune discipolului: Flacăra unei lămpi dă lumină și căldură și consumă ulei; flacăra, căldura, lumina și consumul uleiului sunt ele cumva patru lucruri separate sau separabile? Pas cu pas, discipolul este astfel condus să realizeze că nenumăratele aspecte ale spiritului și inteligenței nu sunt decât raze ale Spiritului și Inteligenței Unice. Această înțelegere nu este, cu toate acestea, un sfârșit în sine, ci doar cunoașterea spiritului in natura sa microcosmică. Doar atunci când spiritul sfârșește prin a se topi in spiritul infinit, ca o picătură de rouă într-o mare scânteietoare, in starea de conștiință supra-pământească, este atins țelul Nirvanei (= a merge dincolo de suferință, traducerea tibetană acceptată pentru termenul sanskrit Nirvana). 

Sursa foto: https://pixabay.com/users/ciaorioris-21118807/

Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay

Ziua mondiala a Animalelor

An de an este marcată Ziua Internațională a Animalelor, în 4 octombrie, în cinstea Sfântului Francisc din Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscan (între altele) și protectorul tuturor păsărilor și animalelor. Aproape întreaga viață a Sfântului Francisc e legată de dragostea pentru oameni dar și pentru animale. A predicat și oamenilor și animalelor că datoria tuturor este de a-l lăuda pe Domnul, iar oamenii au o datorie în plus: de a proteja natura cu toate ființele ei.

O legendă despre el spune că într-o zi, pe când călătorea alături de alți frați călugări, au dat de niște copaci plini cu păsări; i-a rugat pe călugări să-l aștepte, pentru a le predica surorilor lui, păsările – păsările l-au înconjurat, nici una nu a zburat.

În această zi sunt – n-ar fi rău să fie – sărbătorite toate animalele de pe Terra, fie sălbatice, fie domestice. Astfel de zile sunt menite ca, prin educație, conștientizare, lumea să devină un loc în care să conviețuiască în armonie oameni și animale.

E absolut clar că habitatul animalelor este influențat într-o (prea) mare măsură de acțiunile oamenilor (în special a celor care vor profit cu orice preț din prelucrarea/comercializarea lemnului – distrugând pădurile inclusiv pentru a construi vile de lux – prelucrarea/comercializarea blănurilor considerate prețioase, prin vânătoarea ca sport s.a.m.d.).

A fost sărbătorită pentru prima dată în Germania (Berlin), în anul 1925, la inițiativa scriitorului și activistului pentru drepturile animalelor Heinrich Zimmermann, care și-a dorit să se dedice o zi pentru celebrarea relației dintre oameni și animale și pentru a crește nivelul compasiunii și gradul de conștientizare cu privire la problemele privind bunăstarea animalelor – în 1931, după multă muncă de convingere, a obținut votul unanim pentru declararea datei de 4 octombrie ca Zi Mondială a Animalelor, în cadrul Congresului Internațional de Protecția animalelor din Florența.

Istoria omenirii de defrișare, supraproducție, supraconsum, supradezvoltare își arată efectele – activitățile omului au avut un impact devastator asupra biodiversității, asupra populațiilor de animale sălbatice, mai ales.

Scopul sărbătorii de azi este de a scoate în evidență importanța pe care animalele o au în viața omului. La nivel mondial pare că tot mai multe țări se implică în susținerea acestei zile și a semnificației ei, tot mai multe state implicându-se și legislativ pentru protejarea biodiversității.

În aproape toată lumea sunt organizate evenimente și campanii prin care se atrage atenția asupra creșterii alarmante a speciilor pe cale de dispariție.

O altă specie pleacă... să sperăm că măcar în paradis nu există oameni, scria pe undeva.

Următorul animal dispărut ar putea fi chiar omul... Terra se va descurca minunat fără oameni, pentru că Natura își poate vedea de ale ei fără omul lacom și egoist.

Nu știu cine a zis-o, dar... privind în jurul meu cred că am ajuns în acea zi:

O societate căreia nu-i pasă de animalele pe cale de dispariție, care sunt aproape de moarte, nu-i va mai păsa într-o zi nici de bătrâni.

Au dispărut o mulțime de specii: marele pinguin nordic, leul de mare japonez (1974), tigrul tasmanian (1936), cormoranul cu ochelari, broasca de aur din Costa Rica (1989), vrabia de mare cenușie (1990), scoicarul canarian (1994), tigrul javaian (1994), capra din Pirinei – Ibex (2000), delfinul chinezesc (2006), broasca țestoasă de pe insula Pinta (2012) și multe altele.

Altele sunt în pericol critic de dispariție: lemurul roșu, rinocerul (negru, javanez și cel din Sumatra), jerboa (șoarecele cangur), tigrul de Sumatra, broasca țestoasă marină, antilopa saiga, și multe altele.

Cercetătorii afirmă că o specie tipică dispare în decurs de zece milioane de ani de la prima apariție – mă gândesc că e în firea lucrurilor, dar cred că intervenția agresivă a omului micșorează perioada...

Ziua de 4 octombrie e marcată și pentru bucuria celor care iubesc animalele. Pentru a nu tortura, pentru a nu ucide animale (din plăcere) nici nu e cazul să le iubească cineva... Nu mă refer la vânătoare – vânarea, în anumite situații, are sens; vânătoarea ca sport, însă, n-o înțeleg. Cine vrea trofee să se apuce de-un sport! Ah, nu! Prea mare efortul – mai ales pentru performanță = trofee. Mi se pare foarte trist că în unele zone din lume oamenii braconează de foame...

Un cap de animal ca trofeu nu te face câștigător; trofeul vieții aparține celor care reușesc să intre în capetele animalelor, înțelegându-le profund (nu știu cine a zis-o).

Animalele nu folosesc cuvinte, dar știu să ne arate recunoștință, respect și chiar... dragoste. Nu animalele sunt imperfecte, ci noi, pentru că nu am învățat să comunicăm.

Nimeni nu a învățat vreodată un pui să devină găină, dar trebuie să ne angajăm să creștem copiii astfel încât să devină adulți civilizați, capabili să-și respecte semenii, pentru că nu mai suntem în stare să ne ascultăm sufletul (nu știu pe cine citez)

O altă legendă despre Sfântul Francisc e despre lupul din Gubbio, care mânca oameni și animale. Francisc l-a rugat să facă pace cu oamenii; pentru a menține pacea, oamenii l-au hrănit. Sfântul Francisc a binecuvântat lupul pentru a întări pactul.

Când l-a văzut pe Sfântul Francisc, lupul a sărit să-l muște. Omul a întins mâna spre el și l-a chemat: - Frate. Lupul s-a oprit uimit. Până atunci toată lumea aruncase în el cu pietre, strigând urât. Ce frumos a fost acel cuvânt de dragoste! - Frate, nu mai face rău. Dacă ești bun, toată lumea te va iubi. Frate lup, promite-mi că nu vei mai ucide pe nimeni. Lupul și-a pus laba pe mâna Sfântului și promisiunea a fost făcută.

Pare că oamenii au pierdut relația cu natura, deci și cu ei, motiv pentru care, probabil, mulți devin violenți în raport cu cei care sunt diferiți și, în special, în raport cu animalele.

Toma de Celano spunea despre Francisc din Assisi:

Caritatea s-a extins, cu inimă de frate, nu numai asupra oamenilor nevoiași, ci și asupra animalelor, asupra reptilelor, asupra păsărilor, asupra tuturor ființelor. Cu toate acestea, el avea o tandrețe deosebită pentru miei, deoarece, în Scriptură, Isus Hristos e adesea comparat pentru smerenia sa cu mielul blând.

Secretul întregii Creații este cuprins în Sfântul Francisc și exemplul său: coexistența dintre om și natură care devine iubire și frăție. Dincolo de specia umană. Dincolo de specii.

1. Image by Pexels from Pixabay  2. Image by Claudia from Pixabay

Adapostul Sobolia. Citate favorite

Adăpostul Sobolia, de Cezar Petrescu, e un roman despre viața în București în timpul celui de-al doilea război mondial. În vreme de război, cei care-și permit își iau tălpășița spre zone sigure, de unde îndeamnă la curaj – pe unde radio sau altfel – pe cei care, vrând-nevrând, au rămas pe baricade și s-au înrolat pentru că nu au avut pe cineva care să-i scape de încorporare sau la care să fugă pentru a fi în siguranță.

Cartea e veche – îi lipsesc câteva pagini la început și nu știu câte la sfârșit, dar e ușor de înțeles și fără aceste pagini. Nu știu dacă e prima ediție, cea din 1945, sau alta pentru că nu mai există coperțile.

Am ales câteva fragmente (am păstrat ortografia din carte):

Nici nu desfăcea ziarele. Nici nu răsucea butonul aparatului de radio cu primele comunicate și încă timidele dueluri ale propagandei din ambele tabere, încrucișându-și lamele floretelor încă fără agerimea și patosul de mai târziu. (...)

În acea lună de Septembrie dela un capăt al țării în celălalt, dela un capăt al Europei la celălalt mulți vor fi descoperit cași dânsul că au trăit o fățarnică măsluire a tot ce-au crezut că răscumpără și pecetluiesc pe vecie într’un răsboiu care se vestise ultimul și n’a fost. Pătimirile individuale înșelările, eșecurile, toate bâjbâielile, căderile, târâșurile, nu însemnau decât infime particule moleculare dintr’o mare amăgire generală. Toți crezuseră într’o lume nouă a păcii, mai bună, mai dreaptă, purificată, înnobilată. S’a prefăcut într’o mare înșelătorie. E o lume mai crudă, mai injustă, mai subminată de patimi, aviditate, josnicii, trădări, mai asuprită de despotisme. (...)

- Răsboiul. E unul singur. Răsboiul de unde vin și unde mă întorc.

- Specifică! Răsboiul pe care-l numiți voi, al vostru.

- E al țării.

- Al țării? A întrebat cineva țara? E răsboiul altora, al celor care-și puseseră în minte să domine lumea o mie de ani! O mie de ani; cifra nu definește megalomania? țicneala? delirul grandorii? O mie! Toți sunt milenari! Operează cu cifrele astronomice... (...) Pentru acest răsboiu al lor, unde-am fost anexați să furnizăm carne de tun, țara nu poate să simtă nimic. Cel mult îl suportă și atât! Dorește să se sfârșească și atât! (...)

*

- Sărmanul Dante, dacă s’ar întoarce printre hipercivilizații veacului XX, s’ar vedea silit să-și revizuiască fundamental topografia Divinei Comedii. (...) Ar trebui să strămute Infernul sus, unde l-am lăsat noi. Iar paradisul să-l coboare aici, în zonele subterestre, la adăpostul Soboliei și sobolilor, unde pe vremea sa erau situate secțiile de suplicii ale Iadului. (...)

*

Cu vehicule mai moderne, firește, motorizate, dar tot după vechea datină a cetății lui Bucur, când protipendada și zarafimea înstărită, calemgii și caftaniții stăpânirii, luau de sârg calea Brașovului și Sibiului, peste munți, în calești și chervane, berline și poștalioane cu patru cai înaintași, alaiuri de călăreți, slugi, cafegii, ciubuce și narghilele, țiitoare și nestematele lor, de îndată ce se arată primejdie de pârjol asupra târgului, lăsând prostimea și calicimea să pătimească pe loc și să se mântuie cum i-o fi norocul. (...) Dau bir cu fugiții. Se risipesc în cele patru puncte cardinale. După dânșii potopul de schije și foc! (...) Se strecurau, cu adevărat, și unele teleguțe cu tarhatul victimelor din ajun, migrând numai dintr’un capăt al Capitalei la celălalt, de la o cocioabă care a fost desfundată ieri, la alta care va fi spulberată mâine. (...) Acestea erau ușor de identificat după încărcătura în pripă, (...) după urmele de foc de pe țoale; după chipurile neguroase ale celor care le însoțeau pe jos, sprjinind cu o mână o sobă șchioapă de fier, ținând cu cealaltă o mașină roșie de tocat carne, un săculeț cu scule, un copil în fașe. (...) Erau convoaie de bejenie. (...)

Mai multe la număr erau însă și mai impetuos înaintau camioanele cu altă așezare, tîlcuită chibzuit și pe îndelete pentru drum lung: suluri de covoare și baloturi de plapome cu față de mătase, divanuri, fotolii îmbrăcate în catifea, (...) cadre aurite, oglinzi, ceramică fină, mese de bridge, (...) cutii de pălării, ursul enorm de pâslă și triciclul odraslelor. (...) Cei rămași nu-și stăpâneau ușurarea nervoasă și expansivă, gălăgioasă, contagioasă, fiindcă escadrilele de bomardiere și-au îndeplinit misiunea de azi pe-aiurea, cruțându-i, păsuindu-i încă o zi.

*

...numai pomelnicul negru al ziarelor, la coloanele de morți, înșirau nume de familii întregi, (...) trecuți împreună într’o lume unde pacea nu-i vorbă deșartă. Iar mai numeroase erau încă apelurile: „Dispărut... Cine cunoaște?... Rog din suflet... Copilaș de trei ani cu ochii albaștri și părul blond, purtând haine cenușii... Cu lacrimi în ochi... Răspunde la numele de Maricica... Dispărută.... Dispărut... Dispărută...” (...) Foaia slujea la împachetat în fundul lăzilor blănile prețioase și duzinele de pantofi. La pacostea de evacuați, se adăugase pacostea de sinistrați; acum dispăruții! Existența se anunța tot mai intolerabilă. Vivere pericolosamente! - ceruseră țării să se convertească de-a sila, cu topuzul, proclamațiile în stilul lapidar și dinamic, plin de superbie, al vremii. Iar caligrafii proclamațiilor o tuliseră în văgăuni, să-și pună la fereală scumpa lor ființă și scumpele agoniseli la adăpost. Ordine de dispersare! Bombele ouaseră un nou cuvânt, care-a scos spontan o nouă generație de cetățeni. Dispersații!

*

Convoaiele cu bejănii s-au istovit. Dispersările se definitivau până la pacea păcilor. Toți cei cu persoana deosebit de prețioasă și sacră întru a chezăși României viitorul pe-un mileniu, își descoperiseră o subită și înduioșătoare vocație pentru viața rustică, idilică, patriarhală, în satele uitate de Dumnezeu și de propria lor stăpânire, unde nu mai aveau baie, aer condiționat, sonerii, parchet, covoare persane,ci se arată în special imperioasa utilitate a prafurilor insecticide. (...) Gingașele odoare crescute cu guvernante, mai descopereau și unele taine ale naturii care cumplit le-au contrariat ereticile științe de până acum. Anume că oul îl ouă găina, nu băcanul din colț, nici lăptăreasă, iar că la această enigmă un rol oarecare mai joacă și cocoșul.

*

Privilegiații acestor dispersări (...) aflau din ziare, dela telefon și mai îndeobște de la posturile de radio străine, încotro au trecut valurile de bombardiere atât de majestuos aliniate în sbor de paradă și unde au mai așternut un covor de schije și foc. Ceilalți, cu mai vitrege ursitoare, rămași la vadul prăpăstuirilor, își îndurau stoic soarta.

***

Romanul Adăpostul SOBOLIA, apărut în 1945, este compus după o rețetă folosită de zeci de ori cu succes de Cezar Petrescu în deceniile trei și patru: un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiți, cu un destin nefericit.

Acest roman este, încă, scris cu vervă și cu o eleganță stilistică bine însușită, practicată firesc.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Despre autorul romanului Adapostul SOBOLIA

Romancier, nuvelist traducător și gazetar, Cezar Petrescu a fost un scriitor prolific; opera sa cuprinde circa 70 de volume: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, literatură pentru copii (Neghiniță și Fram, ursul polar sunt poveștile citite de mine), studii, note de călătorie și memorialistică.

S-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași, și a murit la București, în 9 martie 1961. Tatăl lui era Dimitrie Joja Petrescu, originar de pe lângă Caracal, doctor în științe agricole la Paris, profesor la Școala de Horticultură undeva lângă Roman. Mama lui se numea Olga, născută Comonița, descendenta unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Primii doi ani de școală Cezar Petrescu îi face acasă. În anul 1907 debutează în Samanatorul, cu nuvela Scrisori. În 1915 obține licența în drept la Facultatea de Drept din Iași.

Începe colaborarea cu diverse reviste. În timpul primului război mondial e reformat și devine funcționar. În decembrie 1918 se mută la București. A activat ca ziarist, co-director, redactor la câteva reviste. Apoi se mută la Cluj, unde colaborează la o revistă. Împreună cu Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic și Ion Pillat întemeiază revista Gândirea (1921). În 1922 debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș, după modelul scrisorilor lui Alphonse Daudet. Continuă să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri).

În paralel, lucrează la primul sau roman, Întunecare. Bolnav, revine la București, în 1923. Lucrează la cotidianul Neamul românesc al lui Nicolae Iorga. În 1928 fondează ziarele Cuvântul (preluat ulterior de Nae Ionescu) și Curentul. Apare romanul Întunecare (1927-1928), o amplă frescă socială a primei conflagrații; romanul îi aduce consacrarea.

Cezar Petrescu s-a bucurat de mare succes la public. Publică numeroase romane.

Cu banii câștigați în urma publicării trilogiei (Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare – 1935-1936) dedicate lui Mihai Eminescu, Cezar Petrescu a cumpărat, în 1937, o casă impunătoare la poalele Bucegilor, în Bușteni, unde a locuit, alături de mama lui, până în 1961. După moartea scriitorului, moștenitorii au donat casa statului, împreună cu tot ce se afla în ea. Vila a devenit, în 1967, Casa memorială Cezar Petrescu.

În 1931 primește Premiul Național pentru Literatură; în 1936 va fi secretar general în Ministerul Artelor. În 1955 e ales membru titular al Academiei Române.

După al doilea război mondial și venirea comuniștilor la putere în România, scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realități. Adăpostul Sobolia (1945), de exemplu, n-a fost un roman prea convingător, așa că a ajuns să scrie proză sub nivelul literaturii sale anterioare.

A tradus, a colaborat sau a stilizat traduceri din Honoré de Balzac, Alexei Șolohov, Alexei Tolstoi, Lev Tolstoi, Gorki s.a. Traducerile din scriitori ruși și sovietici au fost impuse de programele editurii Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.

Spunea Paul Cernat:

Conservator social, considerat un neosămănătorist à outrance, a susținut, ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, politica autoritară, dar antilegionară a lui Carol al II-lea (Cezar Petrescu a fost în acei ani director al «României literare» și al ziarului «România», suprimat în 1940). După 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi «păcate» prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor.

În era comunistă, prozatorul era agreat de nomenclaturiști pentru că scriind foarte mult nu avea timp să facă politică, așa că avea dosar curat. S-a adaptat la exigențele realismului socialist. A fost în U.R.S.S. și a fost cooptat, cu un rol mai mult decorativ, în Comitetul național de pregătire a Festivalurilor mondiale ale tineretului și studenților pentru pace și prietenie, în Consiliul Național al Păcii din Republica Populară Română, în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor etc.

A primit ordine și medalii, a fost laureat al Premiului de Stat, fără a deveni însă cu adevărat un demnitar al regimului comunist.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Cezar Petrescu a fost desenul. Lucrările sale, unele simple crochiuri realizate pe file răzlețe, altele, mult mai elaborate, dezvăluie o ocupație constantă a scriitorului.

Muzeul Național al Literaturii Române Iași deține un bogat fond cu lucrări de grafică ale lui Cezar Petrescu, majoritatea acestora fiind portrete, individuale și de grup, multe, cel mai probabil, ale cunoscuților vremii. Cea mai mare parte a lucrărilor nu sunt datate și nici semnate. Singura modalitate de a le identifica rămâne antetul de pe hârtiile cu desene, ce indică perioada în care scriitorul era director al periodicelor «România», respectiv «Gândirea»

sesiza muzeografa Andreea Tacu.

Printre cele mai elaborate se numără câteva portrete inspirate din operele unor artiști români cunoscuți, precum Iosif Iser (1881-1958), sau străini, precum Jean-Louis Forain (1852-1931). O lucrare ce se remarcă prin expresivitate, pictată de Cezar Petrescu în 1916, printre puținele datate și semnate de autor, este cea intitulată Vagabond la drum, realizată în tuș și acuarelă. Aceasta a intrat în patrimoniul M.N.L.R. Iași în anul 1996, fiind donată, împreună cu alte piese, de Smaranda Chehata și Corina Bărbat, surorile scriitorului

a încheiat muzeografa Andreea Tacu.

Resurse online, Cezar Petrescu

* https://www.independentaromana.ro/cezar-petrescu-1-decembrie-1892-hodira-judet%cc%a6ul-ias%cc%a6i-9-martie-1961-bucures%cc%a6ti/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* http://www.napocanews.ro/2019/11/137-de-ani-de-la-nasterea-ziaristului-si-scriitorului-cezar-petrescu-prietenul-lui-gib-i-mihaescu.html

* https://newsflash.ro/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista/

* https://evz.ro/ruinarea-unui-talent-istoriile-lui-alex-stefanescu.html

Căutarea Binelui în Rău

A căuta Binele în Rău și Frumusețea în Urâțenie – și de a le exprima - înseamnă a obține un efect binefăcător în Lumea Dorinței, în Lumea Iluziei, în Lumea în care trăim. E indicat să căutam binele în toate lucrurile fiindcă are o mare putere în lupta împotriva răului. Folosind/acceptând afirmații false sau negând răul îl accentuăm și îl perpetuăm. Căutând binele și creând o formă puternică a acestuia, reînnoind-o adesea, poate avea ca efect dezintegrarea răului și înlocuirea lui prin bine.

Binele și răul, frumosul și urâtul sunt noțiuni relative – dar numai în Lumea Iluziei, nu și în plan spiritual.

De secole, în special pe cale orală, circulă multe povești despre viața lui Isus, și nu doar în rândul creștinilor ci și în rândul musulmanilor și altora. Una dintre aceste povești e cea pe care am scris-o mai jos.

Într-o zi, Isus și discipolii săi se plimbau prin orașul vechi care avea străzi foarte înguste. La un moment dat au dat peste un câine mort, al cărui trup intrase în putrefacție; câinele murise de mult timp și duhoarea umplea toată strada.

Discipolii care îl întovărășeau pe Isus și-au acoperit nasul, și-au ferit poalele hainelor și unii s-au întors cu dezgust.

„Oh! Ce duhoare!” a exclamat unul. „Numai să-l văd îmi face rău!” exclamă un altul. Unul câte unul și-au făcut loc pe lângă creatura moartă. Unii dintre locuitorii orașului se adunaseră în jurul cadavrului și observau urâțenia a cea ce cândva a fost un câine.

Isus s-a oprit lângă câinele mort, a îngenuncheat și a privit câinele cu dragoste. După o pauză destul de lungă a spus:

- Lăudat să fie Dumnezeu! Nici chiar perlele nu sunt mai albe decât dinții lui.

El a fost hotărât să găsească Frumosul.

Într-o altă versiune Isus ar fi spus: „Această făptură îi aparține lui Dumnezeu”.

Ce doresc înțelepții să ne învețe cu astfel de pilde?! Nu să contemplăm cadavre de animale moarte (dar nici să le batjocorim).

Astfel de pilde sunt spuse pentru ca fiecare să găsească în inima lui pe Isus (pe Mohamed sau Buddha sau oricare altul). În momentele în care aude sau vede urâțenia sau răul fiecare om să caute frumosul sau binele. Nimeni nu ar trebui să aibă îndrăzneala să afirme că urmează pe Isus, pe Mohamed, pe Buddha sau alții dacă nu se comportă ca aceștia.

Atunci când întâlnim bigoți putem fi siguri că spiritul plin de compasiune al lui Isus, Mahomed, Buddha sau alții nu a pătruns încă în sufletul lor și nu l-a transformat.

Religia nu este o simplă chestiune de credință într-o dogmă sau într-o altă viață și de mântuire în viața de apoi, ci este o chestiune de transformare a inimii, a sufletului, Aici și Acum.

Cel care găsește Frumosul în Urât, Binele în Rău nu va readuce câinele la viață, nu va transforma hoțul în om cinstit, nu va face ca omul care spumegă de furie împotriva religiei, opiniei / gustului altuia s.a.m.d. să devină un om modelat divin, dar va fi transformat el.

A face rău pentru a obține bine nu e o formă viguroasă de bine. A răspunde cu jignire la jignire nu are un rezultat benefic niciodată. A îndrepta o nedreptate cu altă nedreptate nu e deloc o formă de bine.

Privind la persoana care manifestă (prin vorbă, fapte) orice urâțenie (minciună, jigniri, furie, hoție, violență etc.) ar trebui ca omul să își amintească prezența divină din interiorul său și să se străduiască să o descopere în cealaltă ființă. Ființa nu e una și aceeași cu vorbele sale, cu faptele. Înseamnă asta să tolerăm violența fără a o pedepsi (legal), să nu lovim dacă trebuie să ne apăram și nu putem fugi s.a.m.d.? Din punctul meu de vedere, nu! Greșesc? Cine nu greșește? Toți oamenii sunt „lumină și întuneric”, au în ei o parte putredă și una superbă. Care parte va deveni mai puternică...? Depinde de fiecare om în parte, ca în povestea cu cei doi lupi.

Cum bine a zis Rumi, poet persan sufit din secolul al XIII-lea: Fiecare dintre noi este un idiot, cu aripi de îngeri atașate.

Oamenii au capacitatea de a se schimba, de a evolua...

***

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Emil Cioran, despre mizerie și oameni

Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silința lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănător până la identitate cu el. Numai omul e capabil de atât autodispreț. (...)

Deși nu se poate interveni în existența nimănui și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea e criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catastrofal. Când văd mizeria mi-e rușine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. „Esența vieții sociale este nedreptatea”. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială sau politică?

Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum.

Nu admit o revoltă relativă în fața nedreptăților, ci o revoltă eternă, pentru că eternă este și mizeria în umanitate.

(din Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1990)

Postarea este pentru Citate favorite, pe blogul Floare de colț la Suzana.

Filosoful Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 în satul Rășinari, Sibiu și a murit în 20 iunie 1995 la Paris, Franța.

Pe culmile disperării este prima carte publicată în România, în 1934, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București. Cartea a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și cu Premiul Tinerilor Scriitori Români.

În 1936 a ocupat postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care îi va fi prelungită până în 1944. În 1945 se stabilește definitiv în Franța. Autoritățile comuniste îi retrag cetățenia română; Emil Cioran a trăit la Paris ca apatrid – n-a cerut niciodată cetățenia franceză. A fost urmărit de Securitate până în anul 1990.