Dracul nu era așa de negru cum părea

Fragmente din cartea 

Podul spionilor

În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).

Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).

În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.

Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.

Avionul U-2 a fost gata, și piloții au fost trimiși să fotografieze.

Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.

Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.

Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.

Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.

În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.

Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.

Razboiul Rece 2.0

sursa

Razboi rece e sintagma care desemneaza o stare de tensiune politica, ideologica, strategica si militara existenta la doi ani de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial cand lumea a fost, practic, impartita in doua: puterile din Vest (Statele Unite ale Americii, aliatii sai din NATO si altii) si puterile din Blocul de Est (Uniunea Sovietica si aliatii sai in Pactul de la Varsovia).

Pe scurt: S.U.A. si Uniunea Sovietica au facut din lume campul lor de lupta.

Intelesul de mai sus i-a fost conferit de jurnalistul american Herbert Bayard Swope (05.01.1882 - 20.06.1958) intr-un discurs scris pentru a fi rostit in faţa legislativului din Carolina de Sud (1948) de Bernard Baruch (19.08.1870-20.06.1965), intre altele consultant politic.

Expresia razboi rece se zice ca ar fi fost utilizata prima data de Don Juan Manuel (n. 05.05.1282 - d. 13.06.1348) - scriitor spaniol, principe, nepot al lui Alfonso al X-lea cel Intelept si al lui Ferdinand al III-lea. In secolul sau, Don Juan Manuel distingea intre razboaiele calde si razboaiele reci in contextul luptei dintre crestini si musulmani.

George Orwell, in articolul You and the Atomic Bomb (publicat in ziarul Tribune, 19.10.1945) utilizeaza si el sintagma, referindu-se la faptul ca diferentele ideologice - si nu numai - dintre natiuni sunt ireconciliabile, se tinde spre noua o forma a sclaviei medievale, natiunile vor fi de necucerit si intr-o permanenta stare de “razboi rece” cu vecinii lor.

Termenul razboi rece va fi popularizat mai apoi de jurnalistul american Walter Lippmann (23.09.1889 - 14.12.1974), fiind primul care a introdus sintagma in jurnalismul international.

Desi nu toti istoricii sunt de acord, durata razboiului rece se presupune a fi fost intre 1947-1991. Au acceptat cu totii termenul rece pentru ca nu exista o lupta directa intre puterile principale, desi razboaiele regionale majore nu au lipsit si sunt numite razboaie proxy (prin reprezentant): Coreea, Vietnam, Afganistan, conflicte in care doua natiuni nu se implica direct una impotriva celeilalte, ci se implica in conflictul altor natiuni pentru a sustine una dintre acestea impotriva adversarului, avand, desigur, anumite interese.

Acest tip de razboaie (proxy) au condus candva la escaladarea tensiunilor si la declansarea razboiului rece. Unii motiveaza aceasta lupta indirecta prin teama ca o confruntare directa intre Statele Unite ale Americii si Federatia Rusa ar conduce la holocaust nuclear; pentru ca cine detine bomba echilibreaza puterea.

Daca in secolul XX erau doar doua natiuni care aveau aceasta arma de ucidere in masa acum lucrurile s-au schimbat, si se vor schimba in continuare, iar balanta puterii se poate inclina in… cine stie care directie.

Razboiul Rece din perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial si pana in anul 1991 a avut mai multe faze si natiunile au trecut prin mai multe crize. […]

In timpul Razboiului Rece atat Statele Unite cat si Uniunea Sovietica au investit masiv in propaganda conceputa pentru a influenta inimile si mintile oamenilor din lumea intreaga, mai ales cu ajutorul filmelor.

Un astfel de exemplu poate fi serialul The Americans (2013), actiunea desfasurandu-se in anii 1980, cand agentii KGB “adormiti” sunt activati pentru a indeplini ordinele venite de la cei care i-au pregatit si i-au integrat in societatea americana inca de cand erau tineri.

Istoricii, analistii etc. se contrazic in multe chestiuni cu privire la Razboiul Rece, inclusiv in partea cu “vinovatia” - unii afirma ca America e vinovata, altii ca Rusia… La acest moment poate ca nici nu mai conteaza cine poarta vina cat timp lumea, asa cum o stiam, pare pe cale de a se prabusi pentru ca Razboiul Rece a reinceput - daca a incetat vreo clipa - si la fel “razboaiele proxy”.

Cred ca la acest moment toti cetatenii stiu ce se intampla (sau ar fi trebuit sa-si dea seama inca din timpul primului razboi rece).

Razboiul Rece II, numit si Razboiul Rece 2.0 se refera la tensiunile care au escaladat, la ostilitatile in curs de desfasurare, la rivalitatea politica dramatic intensificata mai ales in anul 2014, pe de o parte intre Federatia Rusa si Statele Unite ale Americii si alte cateva state, pe de alta parte, dupa anexarea Peninsulei Crimeea de Federatia Rusa si interventia armata in Ucraina.

La inceputul lunii octombrie 2015 mai multi observatori si analisti a considerat evolutia conflictului din Siria ca fiind un alt razboi proxy intre America si Rusia, ba chiar un razboi… pre-mondial.

In ianuarie 2015 unii lideri europeni si americani vorbeau despre sanctiuni pe care Uniunea Europeana si SUA vor sa le impuna Federatiei Ruse - sanctiuni economice pe care unele state le-au impus deja, inca de la sfarsitul anului 2014. Mihail Gorbaciov (83 de ani), initiatorul Perestroikai, a reactionat prompt: Si-au pierdut mintile? (citeaza Interfax).

Al doilea război rece e fierbinte

Prin 1988 G. Andreotti se întreba: Oare interesul american se va muta într-adevăr de la Atlantic la Pacific? (Ciocnirea civilizaţiilor, de Samuel P. Huntington)

În anii '80, în timpul războiului rece, cei mai mulţi agenţi C.I.A. acţionau sub acoperire diplomatică.

Tom Darcy, azi retras din "activitatea competiţională", pornind de la o idee, a dezvoltat o adevărată şcoală, prin care au trecut în ultimii ani cei mai mulţi dintre spionii recrutaţi de Agenţie. Ideea e aceea de acoperire neoficială (nonofficial cover sau NOC) şi înseamnă de fapt transferarea agenţilor din corpul diplomatic în cercurile oamenilor de afaceri. După cum remarca preşedintele Clinton la vremea când era în funcţie, în primul mandat: …războiul rece a luat sfârşit, însă o sumedenie de alte pericole i-au luat locul. 

Vremea în care spionii americani sub acoperire diplomatică erau prezenţi la toate recepţiile date de diverse ambasade, pentru a culege informaţii despre fosta Uniune Sovietică, au trecut. De aici şi necesitatea inventării de noi forme de acoperire pentru agenţi, care să le asigure acestora o mai mare mobilitate, inclusiv în lumea teroriştilor şi a traficanţilor de droguri sau de arme nucleare. După cum declarau unele oficialităţi din cadrul Agenţiei, mai multe sute de agenţi NOC sunt deja pe teren, iar numărul lor e în continuă creştere. Se remarcă dezvoltarea unei colaborări foarte strânse cu marile firme, bănci şi concerne multinaţionale. Ca agenţi C.I.A., într-o zi de lucru ei vor avea posibilitatea să lucreze atât pentru firmă, cât şi pentru Agenţie. Un astfel de agent nu primeşte 2 salarii, ci unul singur, foarte mare, plătit de firmă, dar provenind de la bugetul Agenţiei. Într-o astfel de variantă modernă, războiul de pe "frontul nevăzut" continuă … (dintr-un articol apărut într-o revistă  de prin 2000 – nu am notat şi am uitat care-i revista).

Şi aşa a început al doilea război rece, care pare să fi devenit fierbinte.

Dorinţa NATO de a se extinde în Europa de Est crează condiţiile pentru izbucnirea unui nou război rece, a declarat în 10.02.2000 generalul Leonid Ivaşov, director al departamentului pentru cooperare internaţională al Ministerului rus al Apărării. El şi-a exprimat regretul că voinţa NATO de integrare a fostelor ţări membre ale Pactului de la Varşovia duce la "militarizarea Europei şi sporirea încercărilor de amestec în afacerile interne ale statelor suverane". Secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat la Sofia, că Rusia nu trebuie să se teamă de extinderea NATO, subliniind faptul că, "prin extinderea zonei de securitate şi de stabilitate în Europa Centrală şi de Est, NATO contribuie la securitatea tuturor". "Rusia nu se teme de extinderea Alianţei. Vom găsi mijloace de a asigura securitatea noastră şi a aliaţilor noştri din CSI", a afirmat Ivaşov. (Transilvania Expres, 11.02.2000)

Se pare că şi-au asigurat securitatea şi cucerind "o deschidere la mare". În zonă sunt azi staţionate mai multe nave de razboi, toate aparţinând statelor membre NATO.

Politica rusă, care pare a se identifica mult cu ideologia - singura remarcată în ultimii ani - a poliţiei secrete (fosta KGB din care a făcut parte şi preşedintele de azi al Rusiei) este (afirmă unii) anti-americanismul.

James Woolsey, fost director al CIA, a spus cândva că Rusia a reluat, discret, în martie 2002, exportul de arme ruseşti către Iran; Moscova a realizat un contract de 40 miliarde dolari în august 2002 cu Saddam Hussein şi a primit cu fast, în septembrie 2002, la Moscova, pe Kim Jong II, liderul celui de-al 3-lea stat din "Axa Răului". La acestea - spunea fostul şef al spionajului românesc, de data aceasta, Ioan Mihai Pacepa - se adaugă propunerea Moscovei din februarie 2003 privind constituirea unei axe anti-americane, Moscova-Berlin-Paris, cu încercarea de a include şi Beijing pe această listă.

James Woosley a plecat de la constatarea că "Putin a utilizat prosperitatea economică adusă de o puternică piaţă a petrolului pentru a-şi consolida puterea şi a conduce Rusia spre o formă de fascism - preţul petrolului i-a dat ideea că poate face ce doreşte". A continuat spunând că americanii trebuie să facă tot ce e posibil pentru a-şi reduce dependenţa de petrol, folosind chiar combustibilii alternativi (sau, adaug eu, petrolul altor state, cu scuza instaurării democraţiei). Până atunci, americanii ar trebui să-şi mărească influenţa asupra preţului petrolului şi să conducă astfel regimul de la Moscova la concluzia că ar fi, probabil, necesar, să-şi reorienteze direcţia. (din Evenimentul Zilei, 3.05.2004, unde a fost preluată dezbaterea apărută în publicaţia electronică FrontPage Magazine, care prezintă o discuţie despre renaşterea poliţiei secrete ruse. Organizatorul, Jamie Glazov, a adus, în "premieră mondială" la această masă, un fost dizident sovietic - Vladimir Bukovski - alături de doi şefi de servicii secrete din tabere opuse - Ioan Mihai Pacepa şi James Woolsey, fost director al CIA.).

Asta încearcă să facă azi americanii? Să-şi mărească influenţa asupra preţului petrolului? Şi când mă gândesc că preşedintele american în funcţie a câştigat Premiul Nobel pentru Pace deoarece şi-a exprimat dorinţa de a rechema trupele americane din zonele de război... Se pare că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg - se întâmplă şi la case mari, nimic nou sub soare. Bineînţeles, aşa a fost creat... contextul şi nu şi-a putut îndeplini promisiunea. Dar ce fac cei care nu cred în coincidenţe?! Trebuie să-i creadă pe mai marii lumii. Am aşa, o vagă impresie, că cele mai multe războaie care se duc azi în lume sunt, de fapt, un război (indirect) între politicieni rusi şi politicieni din S.U.A. (puteti inlocui politicieni cu producatori armament, spioni sau ce va mai vine in minte). Cine pierde cel mai mult în acest război?! Categoric, cetăţenii care nu doresc decât să-şi vadă de viaţă linişitiţi.