Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Jules Verne, De la Pamant la Luna

Am citit câteva romane scrise de Jules Verne, dar - in tinerețe - nu s-a numărat printre scriitorii preferați (ecranizările după romanele lui erau altceva); vorba 'ceea: Ai citit romanul X? Nu; aștept să iasă filmul.

Jules Gabriel Verne s-a născut la Nantes, in 8 februarie 1863 și a decedat la Amiens, in 24 martie 1905. A scris și poezii, și piese de teatru, dar pentru mine e romancier. Se spune despre el că e un precursor al literaturii științifico-fantastice. Primul roman care i-a fost publicat este Cinci săptămâni în balon (1863). Se mai spune că este al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie.

Postare înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din romanul De la Pământ la Lună (Editura Ion Creangă, București, 1977, in traducerea Aurorei Gheorghiță), am ales câteva fragmente, de la începutul cărții:

In timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie in orașul Baltimore (...) Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fără a mai trece prin școlile militare de la West-Point; ei au egalat în curând în "arta războiului" pe colegii de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.

Dar domeniul in care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, in consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci.

Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni prin naștere. (...) De aici, aceste tunuri gigantice, mai mult sau mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. (...)

Deci, in timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista negustor cât de neînsemnat, nici un booby (gură cască -n.t.) cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.

Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari. Dacă-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și grupul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului. La o lună de la înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci de membri corespondenți. 

O condiție sine qua non era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; in lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate in toate împrejurările. (...)

Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătaseră proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind in două pe plimbăreții inofensivi. (...)

Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat (...) la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte de persoane - ce-i drept, din pricina exploziei mortierului. (...)

Se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele (in total, ale armelor nou încercate) cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revine omorârea unei "medii" de două mii trei sute șaptezeci și șase și ceva de oameni.

Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.

Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii. (...) Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braț la patru persoane și două picioare la șase inși.

Și s-a ajuns la pace... și membrii Clubului se plictiseau.

- E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, in timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau in șemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existență plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea in fiecare dimineață cu detunăturile sale vesele? (...)

- Cum?! strigă J. T. Maston civice răsunătoare. In ultimii ani ai vieții noastre nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? (...) Nu va apare nici un conflict internațional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic?

Președintele Clubului va convoca adunarea generală și le va propune - in lipsa unui război - să trimită o ghiulea in Lună. Propunerea a fost întâmpinată cu mult entuziasm...

Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Am înscris postarea la Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

Din Poarta destinului, roman de A. Christie

Postern of Fate (1973) e ultimul roman scris de Agatha Christie, dar nu ultimul publicat - în românește, Poarta destinului, Editura Litera, București, 2025.

Soții Tommy și Tuppence Beresford (Thomas și Prudence) sunt protagoniști în numai cinci romane scrie de Agatha Christie.

In acest roman, Tommy și Tuppence tocmai au cumpărat o casă veche într-un sat englezesc, dorind să își trăiască în liniște bătrânețea. Au trecut prin două războaie, și-au crescut copiii, au fost spioni internaționali și, împreună, au avut o mulțime de aventuri. Acum au vârsta de șaptezeci de ani și se bucură de casa nou cumpărată și mica grădină unde, cu ajutorul unui localnic bătrân, Tuppence plantează flori și legume.

Făcând ordine în mansarda casei, aranjând prin bibliotecă, Tuppence răsfoiește cărți care îi amintesc de copilărie. In una dintre ele dă peste o serie de sublinieri aparent aleatorii, dar în mintea ei se nasc unele idei - când notează literele subliniate in carte acestea formează un mesaj: "Mary Jordan nu a murit din cauze naturale...". De aici, cei doi pornesc cercetările și constată că la șaizeci de ani de la moartea necunoscutei (pentru ei) Mary Jordan, dușmanii acesteia sunt încă gata să ucidă.

Am ales din acest roman unele fragmente și le copiez aici pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Un "remediu" împotriva sughițului este menționat în povestea cuiva care discută despre persoane cunoscute care s-au înecat cu diverse și au murit, și despre persoane care nu se pot opri din sughițat și mor - pentru că nu știu poezioara: Hâc aici, hâc dincolo, hâc și-n următorul oraș, încă trei hâc și o ceașcă de ceai. (...) Și-n timp ce spuneți poezia trebuie să vă țineți respirația - explică personajul.

Cei doi soți, constatând că în casa pe care au cumpărat-o pentru că le-a plăcut s-au petrecut evenimente importante, vor să afle istoricul acesteia chiar dacă, zic chiar ei, nu are rost. Tommy își caută foștii colegi din vremea când era spion și e trimis la o persoană oficială despre care se spune că știe multe. Ideea este că aproape nimeni nu crede că au ajuns în acea casă întâmplător, ci ar fi in misiune. La fel consideră și acest domn Robinson care a acceptat să îl întâlnească pe Tommy, dar se preface că îl crede:

- Vă înțeleg. Nu doriți decât să cunoașteți adevărul. Nu pot să vă contrazic, asta-i natura umană. Curiozitatea ne mână să explorăm, să facem eforturi să zburăm pe Lună, să ne interesăm de descoperiri subacvatice, să scoatem gaze naturale din Marea Nordului, să găsim rezerve de oxigen in mare, și nu doar in copaci sau păduri. Am aflat o grămadă de lucruri ca specie. Doar din curiozitate. Dacă n-am fi curioși am fi ca niște țestoase. Ele duc o viață foarte tihnită. Hibernează toată iarna, iar vara nu mănâncă nimic altceva în afară de iarbă. Nu au o viață interesantă, dar e foarte pașnică. Pe de altă parte însă...

- Pe de altă parte, am putea fi comparați cu mangustele.

- Bravo. Văd că l-ați citit pe Kipling. Mă bucur. In zilele noastre, puțini știu să îl aprecieze (...)

Autoarea romanului Poarta destinului face referire la povestirea Rikki-Tikki-Tavi, publicată inițial separat, in 1893, și inclusă ulterior în Cartea junglei - autorul relatează faptele eroice ale unei tinere și curajoase manguste din India colonială.

- Adevărul este că-s exact ca țestoasa. Realizez foarte bine care e situația. Suntem bătrâni și, deși suntem sănătoși pentru vârsta noastră, nu vrem să ne amestecăm in vreo problemă. Vrem doar să...

- Am înțeles, zise domnul Robinson. Nu vă mai scuzați atât. Vreți să știți adevărul. La fel ca mangusta, vreți să știți (...) M-am apucat de tânăr. Să-mi bag nasul peste tot adică, să vreau să rezolv chestii.

- Iar acum sunteți cel mai bun.

- Cine v-a spus așa ceva? întrebă domnul Robinson. Nici pe departe.

- Ba îmi permit să va contrazic, zise Tommy.

- Zău, spuse domnul Robinson, unii ajung in vârf, iar alți sunt împinși de la spate să ajungă acolo. Aș zice că mie mi s-a potrivit a doua variantă, mai mult sau mai puțin. Am fost silit de la niveluri înalte să mă implic in anumite afaceri. (...) Probabil că va pot oferi unele răspunsuri. Dacă am presupune că s-a întâmplat ceva acum mulți ani care s-a aflat și care este posibil să fie de interes și astăzi, ceva care să furnizeze oarece informații despre ce se întâmplă în prezent, nu am exagerat (...)

Într-o magazie din curte erau o mulțime vechituri, între care și un căluț balansoar cu o gaură în burtă, o jucărie botezată Mathilde (nimeni nu mai știa cine a numit-o astfel)

- Am putea să o vopsim și poate ăia micii ai lui Deborah se vor juca pe aici data viitoare când vin pe aici.

- Dar nepoții noștri au deja o mulțime de jucării și cadouri.

- Nu contează, spuse Tuppence. Copiilor nu le plac in mod deosebit cadourile scumpe. Se joacă mai degrabă cu o bucată de sfoară veche sau cu o păpușă de cârpă, cu un ghemotoc căruia-i zic ursuleț, dar e o zdreanță dintr-un covoraș pe care cineva a cusut niste bumbi negri pe post de ochi. Copiii au propriile idei despre jucării.

Colonelul Pikeaway îi spunea lui Tuppence:

- Istoria are tendința de a se repeta, doamnă Beresford. Mai devreme sau mai târziu toți constatăm asta. (...) au pus iar anumite lucruri în mișcare. Au fost organizate întâlniri secrete. Banii au redevenit o chestiune importantă - de unde proveneau și unde ajungeau. (...) Planuri ascunse, pregătite din timp. Un decor pregătit astfel încât țara asta să fie controlată și condusă de o anumită figură politică. De un om cu reputație, care pe zi ce trece își câștiga din ce in ce mai mulți adepți. Vechiul truc al încrederii pus din nou în funcțiune. Un om de mare integritate care vrea doar pace. Nu un fascist - oh, nu! Doar o ideologie asemănătoare. Pace pentru toți și recompense financiare pentru cei care sunt dispuși să coopereze.

- Vreți să spuneți că este posibil ca astfel de lucruri să se mai petreacă în zilele noastre? Tuppence făcu ochii mari de mirare.

- Ei bine, suntem în stadiul in care știm, mai mult sau mai puțin, ceea ce voiam și trebuia să aflăm. (...)

- S-a terminat, zise domnul Crispin (alt ofițer implicat în operațiunea secretă). Nu aveți de ce să vă faceți griji. Regiunea țării în care locuiți a fost curățată, viesparul a fost neutralizat.

Idei, bani, fapte. Citate favorite

In multe dintre romanele sale, Agatha Christie face și anumite "analize", observații, critici pe care le introduce in dialogurile personajelor. Sigur, și alți scriitori de romane polițiste, de spionaj, thrillere etc. fac asta, dar îmi place când citesc diverse observații in romanele scrise de Agatha Christie. Nu mă întrebați de ce pentru că nu știu să răspund.

Din romanul Poarta destinului, publicat la Editura Litera, București, 2025, tradus de Adela Crăciun, am copiat fragmentele de mai jos pentru că am cam aceeași părere, și prezint această cam aceeași părere in jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Evident, sunt o mulțime de alți oameni care știu cam care-i "mersul lumii".

Discuția lui Tommy cu un colonel în rezervă, despre domnul Robinson, un funcționar public de rang înalt căruia îi place să-și bage nasul peste tot.

Zicea colonelul Pikeaway:

- Nu cred că Robinson ți-a dat prea multe detalii. (...) O să-ți spun eu câteva fapte. Știi deja ce se întâmplă în lume - aceleași lucruri care s-au petrecut dintotdeauna. Violență, escrocherii, materialism, răzvrătirea tinerilor, înclinația spre violență și o porție bună de sadism, aproape la fel de rău ca pe vremea Tineretului Hitlerist.

Ei, și când vrei să descoperi ce anume nu funcționează cum trebuie nu doar in țara asta, ci în toată lumea, constați că nu-i deloc o treabă ușoară. Piața Comună e un lucru bun. Întotdeauna am avut nevoie de așa ceva, întotdeauna ne-am dorit-o. Condiția însă este că trebuie să fie o Piață Comună reală. (...) Europa trebuie să se unifice (...) Prima chestiune este că, atunci când ceva nu merge cum trebuie, e obligatoriu să poți identifica problema, iar din punctul acesta de vedere balena palidă este foarte priceput.

- Vă referiți la domnul Robinson?

- Da, la el. Au vrut să-i acorde un titlu nobiliar, să știi, dar nici n-a vrut să audă. Și bănuiesc că ți-ai dat seama ce urmărește el.

- (...) vreți să spuneți că-l interesează doar banii.

- Corect. Nu că ar fi o persoană materialistă, dar știe tot ce mișcă despre bani. Știe de unde provin, știe încotro se duc, de ce se duc unde se duc și știe cine e in spatele afacerilor. In spatele băncilor, in spatele preluărilor unităților industriale mari, și află cine este responsabil de anumite învârteli, al averilor uriașe făcute din droguri, cine sunt dealerii, care sunt drogurile trimise în toată lumea, care sunt comercializate și produc o grămadă de bani. Bani care nu folosesc doar la cumpărarea unei case mari și a două mașini Rolls-Royce, ci bani din care se fac mai mulți bani și distrug concepte vechi. Conceptul despre onoare, despre comerțul onest.

Nimeni nu vrea egalitate, toată lumea vrea ca cel puternic să-l ajute pe cel slab. Cel bogat trebuie să-l finanțeze pe cel sărac. Cei onești și buni trebuie ridicați pe un piedestal și admirați. Finanțe! Întotdeauna a fost vorba despre finanțe. Ce întreprind, unde se duc, ce sprijină, cât de lipsite de transparență sunt. Sunt persoane de care ați auzit, oameni din trecut care dețineau putere și inteligență și le-au folosit pentru a obține bani și resurse, iar unele dintre activitățile lor erau secrete, dar acum a venit momentul să le deconspirăm (...)

Problema este că nimeni nu știe cu adevărat totul. Credem că știm totul pentru că avem o experiență în spate. Războaie, revolte, pace, forme noi de guvernare. Credem că le știm pe toate, dar chiar le știm? Știm tot despre războiul biologic? Știm tot ce se poate despre gaze, despre poluare? Chimiștii au și ei secrete, la fel marina, forțele aeriene - știu chestii pe care noi nu le știm. Iar asta nu e o caracteristică a epocii moderne, unele există din trecut. Unele au fost la un pas de a fi definitivate, dar cercetarea în domeniu a fost stopată. Nu a existat timp fizic. In schimb, totul a fost notat, a fost așternut pe hârtie sau încredințat anumitor persoane, iar acelea au avut copii, copiii lor au avut copii și poate unele lucruri au fost transmise mai departe (...) tot timpul se întâmplă câte ceva. In țări diferite, in războaie, in Vietnam, in războaiele de gherilă, in Iordania, in Israel, chiar și în țările subdezvoltate. In Suedia și în Elveția - peste tot. (...) Ceva a fost plănuit, dar n-a fost niciodată dus la bun sfârșit. Idei. Nu trebuie decât să cauți în trecut.

Și în Evul Mediu oamenii visau să zboare. Își făcuseră unele idei despre zbor. Egiptenii antici, parcă, aveau și ei unele idei. Nu au fost niciodată dezvoltate. Însă când ideile au fost transmise mai departe, de îndată ce au ajuns într-o perioadă în care au încăput pe mâinile cuiva care avea mijloacele și capacitatea intelectuală de a le dezvolta, atunci a fost posibil să se întâmple orice - bun sau rău. 

Ulterior, avem impresia că unele dintre lucruri care au fost descoperite - războiul biologic, de exemplu - nu pot fi explicate decât prin prisma unui proces secret de dezvoltare, despre care s-a crezut că nu-i important, dar nu a fost deloc așa. Cel pe mâna căruia a ajuns a adus niște modificări proiectului astfel încât să producă efecte extrem de înfricoșătoare. Astfel de lucruri pot schimba caracterul omului, pot chiar transforma un om bun într-un monstru și de obicei motivul este același. Banii. Banii și ceea ce poate fi cumpărat cu ei, ceea ce poți face cu ei. Puterea pe care ți-o dau banii.

Ce e viața, in viziunea cavalerului Pardaillan senior

Din romanul Cavalerii Pardaillan, (recitit de curând, după vreo 30 de ani de la prima lectură) de Michel Zevaco, vol II, Editura Octopodium, București, 1992, am copiat un fragment despre... farmecul vieții în sărăcie. E posibil ca pentru cavaleri aventurieri sărăcia să fi avut farmec pe la sfârșitul secolului al XV-lea, in vremea domniei lui Carol al IX-lea, al cincilea copil din zece, al Caterinei de Medici cu Henric al II-lea al Franței. Doar in romanele de aventuri sărăcia poate fi pitorească... Poate avea farmec și pentru sihaștri, pentru "călugării cerșetori" (cred că membrii din ordinele călugărești mendicante - din lat. mendicare = a cerși - nu mai sunt văzuți la cerșit așa des ca în Evul Mediu).

Revin la roman. Pardaillan tatăl și Pardaillan fiul - doi spadasini extraordinari - erau, din nou, fără arginți in pungă și bântuiau prin Paris în căutarea unui adăpost pentru noapte. Pardaillan fiul era posomorât și... râdea plângând - era îndrăgostit de fiica unui nobil foarte bogat și visa că aceasta va fi soția lui, gândind, în același timp, că o astfel de mezalianță e imposibilă. Pardaillan tatăl a înțeles greșit tristețea fiului și i-a ținut un discurs:

- Curaj, cavalere! Curaj, pe Pilat și pe Barabas! Înțeleg eu bine ce te preocupă și de ce; râzând să-ți rupi fălcile, ai ochii plini de lacrimi... Suntem foarte săraci, așa-i? Ehei, cavalere, pentru noi, pentru cei zămisliți dintr-un asemenea aluat, mizeria este cea mai bună tovărășie, o amantă veselă, ea este cea căreia îi datorăm ochiul cutezător, picioarele puternice și mâna de neînvins! Ascultă-mă, cavalere, cu atenție: nu mi-au plăcut niciodată câinii grași care, atașați de blidul de mâncare cu un lanț zdravăn, trăiesc și mor sclavi cum s-au născut! Simpatia și admirația mea le-am dăruit întotdeauna (...) lupului care, slab și cu ochii strălucitori, străbate in goană pădurile îmbătat de frumusețea libertății. Privește-mă, cavalere: eu însumi sunt (...) un asemenea lup. La dracu! când am spada în mână mă simt egalul regelui! În șaizeci de ani de mizerie am trăit mai mult decât o oarecare familie de burghezi sau de gentilomi într-o viață întreagă, ba chiar de-a lungul mai multor generații! Ce e viața, dragul meu? Vântul care bate, ploaia ce cade, câmpiile in care se înfige mușcător plugul, dealurile pe care mă avânt călare, întreg pământul, văzduhul pe care-l respir, bucuria de a pleca și de a reveni, de a fi un stăpân efemer al clipei care trece, al tuturor lucrurilor atât de minunat de frumoase pe care ni le oferă în dărnicia ei Natura... asta-i viața, cavalere, asta-i adevărata fericire! Tot restul nu este decât nenorocita și nedemna legătură care îl ține pe câine în apropierea blidului său amărât! Orașul, Parisul, viața printre oameni care urăsc, printre femei care zâmbesc, viața lipsită de orizont și prostească, cu munca ei chinuitoare de zi cu zi, destinată numai să-ți asigure blidul pentru mâine, vai, cavalere, asta nu e viață, ci e moartea în fiecare clipă! (...)

Postarea e pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Poate că Pardaillan tatăl greșește în privința sărăciei, dar cred că e aproape de adevăr descriind viața.

Suntem cel puțin trei oameni?

Se zice că în mulți dintre oameni sunt... cel puțin trei oameni:  cum îi văd ceilalți, cum se văd ei și cum sunt de fapt. În sensul de personalitate multiplă? Poate da, poate nu, dar nu în sens clinic. 😊 Poate e valabil pentru toți oamenii?

Unul dintre citatele scrise de Zina într-un articol de pe blogul Povestiri pe scurt de lecturi școlare mi-a amintit această idee a "personalității multiple"... La un moment dat, citind romanul Confesionalul, de Jack Higgins (Editura Humanitas, București, 1992, traducere: Sanda Aronescu), am notat un citat referitor la "trei oameni in unul". Nu e ca și cum conceptul îmi e străin, dar mi-a plăcut să-l descopăr într-un roman cu referiri la IRA, KGB, MI6 și alte organizații de gen.

Antrenat de KGB, asasinul cunoscut sub numele de Cuchulain face ravagii în Irlanda de Nord - scopul lui e de a tulbura orice eventuală înțelegere dintre Irlanda de Nord și Anglia, între catolici și protestanți, inclusiv prin asasinate - ucide, însă căutând să nu existe victime colaterale sau să fie cât mai puține.

În drumul lui spre ultima țintă e deviat din drum de câteva ori, de fiecare dată salvând pe cineva - inclusiv o puștoaică, Morag, care, ajutându-l să scape de urmăritori, ajunge ca știre în ziar pe aceeași pagină cu spionul rus ale cărei fapte sunt descrise.

Dialogul de mai jos e între Morag și spionul-asasin:

- Este adevărat tot ce scrie aici despre dumneavoastră și IRA? (...)

- Tu ce părere ai? (...) Știi cum se spune: dacă scrie în ziar, trebuie să fie adevărat. Dar de ce? Te îngrijorează că ești în compania unui personaj atât de periculos?

Ea clătină din cap.

- L-ați salvat pe Donal la pârâu, deși nu aveați nicio obligație. M-ați ajutat și pe mine - m-ați salvat de Murray. Împături ziarul și îl aruncă pe bancheta din spate a jeepului, încruntându-se ușor, mirată. Omul din ziar și dumneavoastră, parcă ați fi doi oameni diferiți.

- Cei mai mulți dintre noi suntem cel puțin trei oameni, spuse el. Persoana care cred eu că sunt și mai e persoana care crezi tu că sunt.

- Deci mai rămâne persoana care sunteți cu adevărat, interveni ea.

- Adevărat, numai că anumiți oameni nu pot supraviețui decât dacă se adaptează permanent. Aceștia devin mai mulți oameni, dar ca să funcționeze acest mecanism, ei trebuie să-și trăiască fiecare rol.

- Ca un actor? întrebă ea.

- Exact, numai că asemenea oricărui bun actor, ei trebuie să creadă în rolul pe care îl joacă în acel moment.

Am ales acest fragment pentru jocul Citate Favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. E invitat să se alăture oricine dorește.

Notă. Tulburarea de identitate disociativă apare atunci când o persoană are două (cel puțin) sau mai multe personalități sau identități distincte - nu aceasta e chestiunea la care mă refer in text. Chiar dacă mulți oameni se comportă diferit în diferite contexte, cu diferiți oameni, nu înseamnă că suferă de tulburare de identitate disociativă, ci doar că, să zicem, "se adaptează mediului" - ceea ce nu-i face nesinceri, dar îi poate deturna de la cine sunt ei.

Progres, stiinta, filosofie. Solilocvii

Ideea de progres e singurul contact cu spiritualitatea pe care îl au oamenii inferiori; cei care participă la o viziune materialistă, inertă a lumii. Ideea de progres înseamnă, pentru ei, evoluția spre un mai bine. E, in orice caz, o construcție mentală cu o bază etică. E, de altfel, terenul care poate fi fecundat de un mesaj spiritual adresat omului ca atare. Prin faptul că omul de rând acceptă progresul, implicit acceptă orice mesaj care face apel la voința lui de om, la o devenire meiorativă. Ideea de progres, credința în posibilitatea și realitatea istorică a unei deveniri și perfecționări - înlocuiește, într-un om inferior, funcțiunea esențial umană a mântuirii. De aceea numai un om preocupat de mântuire se poate dispensa de credință în progresul omenirii.

Când o știință se pierde, se observă o mulțime de oameni care o practică. De aceea, in zilele noastre - când incomprehensibilitatea simbolului e patentă, când contemplația metafizică și mistică e aproape imposibilă, când magia e complet pierdută - se pot vedea atâția teozofiști, ocultiști pseudo-metafizicieni, mistici și mistificatori. O țară poate pierde o știință, dar niciodată pe cei care le practică.

Știința: gândire orizontală, in două dimensiuni, se poate întinde ad infinitum fără să ajungă la o formă solidă.

Filozofia pură: verticală, se înalță în pură speculație dialectică până ce se sufocă și obosește.

Sistemele de gândire nu dispar prin critică sau prin discuții, ci cad o dată cu creația altui sistem de gândire. Și primul era, însă, logic, coerent și demonstrabil. Oamenii vedeau perfect cu acel sistem. Dacă a întâmpinat critici, ele nu l-au putut zdruncina. Istoria științelor ne învață acest important fapt: că numai o nouă creație, o nouă metodă, poate avea rezultat - iar nu critica celor vechi. Oamenii trebuie să vadă altfel.

Critica cosmografiei geocentrice sau a celorlalte teorii "false" din antichitate nu a condus la nimic, tocmai pentru că ele erau coerente, clar-văzătoare.

O reformă a metodologiei științei și culturii moderne nu va fi posibilă prin critică, arătându-li-se insuficiențele și contradicțiile. Reforma se va împlini prin crearea unei noi metode, mai ample și mai justificabile, prin care oamenii să poată vedea și înțelege mai mult decât prin metodele actuale.

Postare pentru jocul Citate Favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Fragmentele sunt copiate din cartea Solilocvii, Editura Humanitas, București, 1991, scrisă de Mircea Eliade (28.02.1907 - 22.04.1986) și publicată prima dată în anul 1932, cu titlul Soliloquii.

Mircea Eliade despre cărticica din care am citat: Filosofie nu se află in aceste pagini. De aceea unii vor descoperi contradicții; dar pe planul sincerității nu există contradicții, după cum nu există contradicție în experiență. O experiență ia locul altei experiențe, nu o contrazice.

Fragmente din Shogun

Fragmente din romanul Shogun, de James Clavell, nu dintr-un shogun, desigur. Shōgun a fost cel mai înalt grad al Japoniei medievale (între 1192 și 1867); e titlul (prescurtat) purtat de conducătorii militari japonezi care, sub autoritatea împăratului, au deținut efectiv puterea. Au existat patru dinastii de shoguni: Minamoto, Fujiwara, Ashikaga și Tokugawa. Acțiunea romanului Shogun are loc "spre timpul" dinastiei Tokugawa (1603-1867). La acea vreme aveau dreptul numai catolicii (iezuiți) să convertească, ei intermediau în comerțul cu China și, din când în când, se mai amestecau și în politică - fără a o face explicit.

Romanul Shogun a fost publicat prima dată în 1975; eu l-am citit in ediția din 1992, publicat de Editurile Orizonturi și Universul, in traducerea Doinei Cerăceanu. Am citit romanul imediat ce l-am primit, concentrată pe acțiune. L-am recitit cândva prin 2015 (cred - am câteva notițe din roman într-o agendă datată 2015), concentrându-mă pe acțiune, dar și pe modul de viață al oamenilor acelei epoci. L-am recitit de curând, amintindu-mi acest roman Zina. Acum am fost mai interesată de... plăcerea lecturii, fără a-mi mai pune întrebări și altele de gen - specific acest aspect deoarece după ce am citit romanul in 1992 am inceput să caut informații despre Shinto și altele descoperite in roman, chestiuni care erau noutate absolută pentru mine.

Shogun nu e un roman istoric, chiar dacă unele fapte povestite s-au petrecut în trecutul Japoniei. 

Am reținut pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, ideile de mai jos: 

Cât de frumoasă e viața și cât de tristă! Cât de vremelnică, fără trecut, fără viitor, doar cu nemărginitul acum.

- Dacă Adevărul este deja clar, ce rost mai are meditația?

- Și dacă Adevărul e ascuns?

- E deja clar.

(citat dintr-un vechi dascăl buddhist, Saraha)

Răbdare înseamnă să-ți înfrângi pornirea către cele șapte simțăminte: ură, adorație, bucurie, neliniște, mânie, tristețe, teamă. Dacă nu te lași cuprins de ele, înseamnă că ai răbdare, că ești liniștit și-atunci vei începe să înțelegi în curând tot mersul lucrurilor și vei fi in armonie cu Eternitatea.

Shintoiștii credeau că, atunci când mor, ajung kami.

- Ce este kami, Mariko-san?

- Kami nu se poate explica, Anjin-san. Este ca un spirit, și totuși nu, ca un suflet și totuși nu. Poate că este temeiul neîntrupat al unui lucru sau al unui om... trebuie să știi că un om devine kami după moarte, dar un pom, o stâncă, o plantă sau o pictură pot fi la fel de bine kami. Toți kami sunt venerați, dar niciodată idolatrizați. Ei există între cer și pământ și vizitează acest Pământ al Zeilor sau îl părăsesc cu toții deodată.

- Și Shinto? Ce este Shinto?

- A, nici asta nu se poate explica, îmi pare rău. E ca o religie, și totuși nu e. La început nici măcar n-a avut nume. Noi i-am zis Shinto, Calea lui kami, abia acum o mie de ani, spre a-l deosebi de Butsudo, Calea lui Buddha. Dar, deși nu se poate defini, Shinto este temeiul Japoniei și al japonezilor și, cu toate că n-are nici teologie, nici zeu-căpetenie, nici credință, nici sistem etic, el este justificarea existenței noastre. Shinto este un cult al naturii, cu mituri și legende in care nimeni nu crede din adâncul inimii, dar toți îl venerează întru totul. Un ins e Shinto, așa cum prin naștere e japonez.

*

Mariko-san e o japoneză dintr-o nobilă familie renegată, convertită la creștinism, care vorbește latină și portugheză, fiind chemată să-l educe pe Anjin-san, un pilot englez - John Blackthorne - care naviga pe o navă aflată sub pavilionul Țărilor de Jos când a naufragiat, cu un mic grup de marinari și negustori, pe țărmul Japoniei - pe lângă engleză, acesta știa foarte bine latină, portugheză, spaniolă, olandeză.

Cum dobandesti intelepciunea. Anecdota

Într-o zi, un tânăr veni la un înțelept și-l întrebă: - Părinte, ce trebuie să fac pentru a dobândi înțelepciunea?

Înțeleptul nu binevoi să răspundă. Repetând de mai multe ori întrebarea cu același rezultat, tânărul sfârși prin a se retrage, dar reveni a doua zi, cu aceeași întrebare pe buze. Din nou fără răspuns. Atunci el reveni a treia zi, întrebând iarăși: - Ce trebuie să fac, Părinte, pentru a dobândi înțelepciunea?

In cele din urmă, înțeleptul se îndreptă către un râu din apropiere și, intrând în apă, rugă tânărul să-l urmeze. Ajuns la o adâncime suficientă, îl prinse de umeri și-l ținu sub apă, in ciuda eforturilor făcute de băiat pentru a scăpa. După câteva clipe îl lasă liber și când adolescentul își redobândi, cu mare greutate, suflul, înțeleptul îl întrebă: - Fiule, când erai sub apă, ce-ți doreai tu cel mai mult?

Fără să ezite, tânărul răspunse: - Aer, aer! Voiam aer!

- N-ai fi preferat bogăția, plăcerile, puterea sau dragostea, fiul meu? Nu te-ai gândit la niciunul din lucrurile astea?

- Nu, Părinte, n-avem nevoie decât de aer, și nu mă gândeam decât la asta, răspunse iute tânărul.

- Ei bine, reluă înțeleptul, pentru a dobândi înțelepciunea, trebuie să o dorești tot așa de intens precum adineauri îți doreai aerul. Trebuie să lupți pentru ea, alungându-ți orice altă ambiție din viață. Ea trebuie să fie singura și unica ta aspirație, noapte și zi. Dacă vei căuta înțelepciunea cu o astfel de înfocare, cu siguranță, fiul meu, vei deveni un înțelept.

Textul e copiat din cartea Cosmogonia Rozicruciana (1973), de Max Grindel, editor Asociația Rozicruciana, tipografia Brastar, Brașov, 1996; traducător Adrian Anastasiu.

Fragmente din romanul Pendulul lui Foucault,Umberto Eco

Romanul Pendulul lui Foucault a fost publicat de Umberto Eco în 1988; l-am citit in 1991, tradus de Ștefania Mincu și Marin Mincu pentru Editura Pontica din Constanța, 1991.

E un roman care m-a captivat, fiind o ironie cu privire la teoriile conspirației și a societăților secrete. E despre istorie, literatură și filosofie, dar prin modul în care a scris a estompat granițele dintre realitate și ficțiune.

Romanul e structurat în zece capitole numite după cei zece sefirot (sephirah) ai Arborelui Sephirot (Arborele Vieții cabalistic): Kether, Binah, Chockmah, Chesed, Geburah, Tipharet, Nezah, Hod, Jesod, Malkuth. Fiecare dintre aceste capitole are câteva subcapitole, să zic așa, numerotate începând cu primul capitol, și fiecare are un motto, un aforism, un citat care se potrivește mai mult sau mai puțin cu textul subcapitolului.

În romanul său, Umberto Eco ironizează și tendința umană de a vedea tipare acolo unde nu sunt, de a face conexiuni care nu există, in fapt.

Adaug și această postare în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Citez:

Cred că devenisem ceea ce tatăl fiecăruia dintre noi ne-a învățat în acei timpi morți, când nu se străduia să ne educe. Ne formăm din niște deșeuri de înțelepciune. Aveam zece ani și voiam ca ai mei să mă aboneze la un anumit săptămânal care publica sub formă de benzi desenate capodoperele literaturii. Nu din zgârcenie, ci poate din suspiciunea ce-o avea față de benzile desenate, tatăl meu încerca să scape de mine. Scopul acestei reviste, am decretat eu atunci, citind deviza seriei respective, pentru că eram un băiat isteț și convingător, este acela de a educa in mod plăcut. Tata, fără să-și ridice ochii din ziarul lui, zise: Scopul jurnalului tău e scopul tuturor jurnalelor, acela de a vinde cât mai multe exemplare.

In ziua aceea am început să devin incredul.

Adică, mi-a părut rău că fusesem credul. Mă lăsasem pradă unei patimi a minții. Asta e credulitatea.

Nu înseamnă că incredulul nu trebuie să creadă nimic. Nu crede orice. Crede câte un lucru o dată, iar pe al doilea numai dacă derivă în vreun fel din primul. Procedează ca un miop, metodic, nu cutează spre orizonturi. Când două lucruri nu se potrivesc, a le crede pe amândouă, și cu ideea că există pe undeva un al treilea, ascuns, care le unește, asta e credulitatea.

Incredulitatea nu exclude curiozitatea, o întărește. Neîncrezător in înlănțuirile de idei, iubeam polifonia ideilor. E de ajuns să nu crezi in ele, și două idei - ambele false - pot intra in coliziune creînd un bun interval sau un diabolus in musica. Nu respectam acele idei pentru care alții își puneau viața în joc, dar două-trei idei pe care nu le respectam puteau crea o melodie. Sau un ritm, eventual de jazz.

(...)

Conștient fiind că nu cred, mă simțeam vinovat printre cei care credeau. Deoarece simțeam că erau pe drumul cel bun, m-am hotărât să cred, așa cum ai lua o aspirină. Nu-ți face niciun rău, și pe deasupra devii mai bun.

M-am trezit în mijlocul Revoluției, sau cel puțin al celei mai uimitoare simulări a ei care a avut loc vreodată, căutând o credință onorabilă. Am considerat că e onorabil să participi la adunări și marșuri, am strigat împreună cu ceilalți: Fasciști, burghezi / multe zile nu aveți!, n-am aruncat cu pietre de pavaj sau cu bile de metal pentru că întotdeauna mi-a fost frică să nu-mi facă și mie alții ceea ce le făceam eu lor, dar simțeam un fel de ațâțare morală fugind de-a lungul străzilor din centru, când poliția își încărca armele. Mă întorceam acasă cu sentimentul că mi-am făcut o datorie. In adunări nu reușeam să mă înflăcărez de neînțelegerile care divizau între ele diferite grupuri: aveam bănuiala că era de ajuns să găsești citatul just pentru a trece de la un grup la altul. Mă amuzam găsind citate potrivite. Modulam. (...) Eu voiam să am numai curiozități. (...) Opțiunea mea politică a fost filologia.

(...)

Poate pentru că dimineața trăiam in plin entuziasm, după amiaza identificam știința cu neîncrederea. De aceea am dorit să studiez ceva care să-mi permită să spun ceea ce putea fi afirmat pe baza unor documente, ca să-l disting de ceea ce rămânea ca obiect de credință.

Fragmentele de mai sus le-am transcris din romanul Pendulul lui Foucault, volumul unu, capitolul Binah, subcapitolul șapte, cu motto:

Nu așteptați prea mult de la sfârșitul lumii. (din Aforisme, Stanislav J. Lec)

Adultii astia! Greu cu ei

Adulții ăștia! au determinat absenta mea pe aici, de luni pana acum.

Adulții ăștia! e un roman scris de Caroline Hulse în 2018, apărut și la noi tot în 2018, la Editura Corint Books, tradus de Alexandra Fusoi.

E genul de roman pe care nu l-aș cumpăra, de regula, fiind axata mai mult pe genurile thriller, polițist, conspirații, război etc. (pe scurt: acțiune – ficțiune sau nu). La fel și în cazul filmelor. Asta nu înseamnă, totuși, ca n-am citit multe, multe, multe alt gen (cel mai des evit romanele așa-zise de dragoste, romanele despre oameni care lupta cu boli grave etc. și, din 2020, nu ma mai interesează romanele/filmele cu și despre fel de fel de pandemii (dacă nu sunt cu... zombi).

Am făcut aceasta lunga introducere pentru a va spune ca sunt de acord cu ceea ce s-a scris în Daily Mail despre acest roman:

Experiența m-a învățat ca acele cărți din cititul cărora ți-e cu adevărat greu sa te oprești sunt foarte, foarte rare. Ei bine, aceasta este una dintre ele, o comedie de moravuri contemporane originala și extrem de inteligenta.

Chiar nu ma așteptam sa ma prindă. Am început-o cu reticenta, sa nu zic prejudecăți, pentru ca pe prima coperta scrie:

Doi părinti divorțați. Fiica lor. Noii lor parteneri de viața. O sărbătoare în familie... într-un fel sau altul. Ce-ar putea merge prost?

Ceva va merge prost, ni se spune – indirect – înainte de a deschide cartea.

Fiica, Scarlett (în vârsta de 7 ani, parca), e crescuta de mama ei, Claire Petersen avocata, o tipa echilibrata, și de partenerul acesteia: Patrick Asher, genul de tip obsedat de sănătate, de aspect, care-și, dorea sa participe la triatlon și se antrena în secret deoarece știa ca partenera nu ar fi fost de acord, și nu părea foarte încântată nici de diversele lui antrenamente zilnice.

Tatăl copilei, Matt Cutler, un tip care încă nu se maturizase, la cei treizeci și ceva de ani ai lui, și partenera lui: Alex, cerebrala, cercetătoare într-un laborator.

Romanul începe cu o scurta descriere despre locul în care familia extinsa amintita mai sus va petrece câteva zile, de Crăciun:

Happy Forest este locul ideal pentru destindere. (...) Aici, la Happy Forest, veți avea parte de amintiri care va vor însoți toată viața.

Pe pagina imediat următoare, transcrierea unui convorbiri telefonice cu operatorul de la urgențe:

Operator (O): Urgentele, ce serviciu?

Femeie (F): Avem nevoie de o ambulanța în parcul de vacanța Happy Forest.

O: Va aflați în pericol?

F: Vă rog, grăbiți-vă! Suntem în poligonul de tras cu arcul de lângă grota lui Moș Crăciun, peste drum de locul de fumat al spiridușilor.

O: Trebuie sa știu dacă va aflați în pericol in acest moment. E important.

F: Nu sunt în pericol, dar avem nevoie de o ambulanța. A fost rănit. A fost un accident. (...)

Apoi începe povestea, cu Matt și Alex, el spunându-i ei despre excursia pe care ar fi organizat-o Claire: toți cei patru și Scarlett. Scarlett îl plăcea mult pe Patrick, care se ocupa de ea, ii citea povești, o învăța reguli de buna-purtare în societate, reguli pe care Matt, tatăl, le ironiza. Dar n-o prea plăcea pe Alex, iubita tatălui, pe motiv ca era om de știința și oamenii de știința – se știe – fac experiențe pe animale iar ea, Scarlett, avea un prieten imaginar, Posey, un iepure de pluș aproape în întregime mov, diferite fiind burta și coada, albe – și o pata roșie, eticheta pe care scria Made în China.

Alex, cea prea calculata...

Matt fusese cel de-al doisprezecelea tip cu care avusese întâlnire în anul în care se despărțise de Steve, cel cu pelerina de Sherlock Holmes și cu unghii îngrijite, și se dovedise, cel cu o dispoziție intolerabil de proasta.

Alex își înregistra toate întâlnirile într-un tabel. Nu poți face experiențe de genul asta fără niciun fel de control. Își dăduse seama, încă de la început, de riscul inerent al întâlnirilor aranjate pe internet – cu fiecare întâlnire, așteptările ei aveau sa crească, pentru a justifica alegerile anterioare. În același timp, capitalul ei de întâlniri se reducea, din cauza vârstei tot mai avansate și a dimensiunii tot mai reduse a pieței netestate.

Era o situație brutala, dar Alex era realista. Așa ca își făcuse un tabel, ca să se asigure ca ia deciziile optime.

Întâlnirile pe internet erau, după părerea lui Alex, echivalentul în condiții de laborator al vieții reale, ca și cum ar fi dezvoltat o relație într-un vas Petri. Și, când faci așa ceva în condiții de laborator, faci deținând cunoștințele, cu evaluări corespunzătoare și eșantioane de control. În laboratorul lui Alex nu era loc de subiectivism egoist.

Mai sunt și alte personaje dar, cu o singura excepție, celelalte sunt prezentate doar în treacăt, abia schițate, dar schițate atât de bine încât am avut senzația ca am sărit vreo pagina unde era vorba despre ele.

Pe lângă ideea romanului si stilul in care e scris, mi-a plăcut absenta acelor descrieri lungi ale mediului înconjurător, descrierea amanutita a personajelor. Le descrie, dar din loc în loc; le descrie gesturile. Nu ma pricep la recenzii așa ca scriu cu_cuvintele mele: nu m-a plictisit cu descrieri, dar mi-am putut face o idee precisa (vorba să fie, pentru ca e subiectiva afirmația) despre personaje, despre cabana în care erau cazați, despre parc și despre celelalte – ca și cum aș fi urmărit un film.

E un roman foarte... aerisit; cursiv, fără floricele. Am zâmbit mult, m-am încruntat pe alocuri, mi-am spus de câteva ori haida-de! doar in filme! (și cărți).

Autoarea a conturat foarte bine - din punctul meu de vedere – câteva tipologii contemporane.

Mi-a plăcut romanul. Recunosc: nu e genul pe care l-aș reciti, mai ales ca nu am cum să-l uit, fiind o poveste de viața mai altfel. Sau, dacă uit despre ce-i vorba, mi-aș reaminti urgent (inclusiv unele amănunte) de la primele pagini.

Înscriu aceasta postare în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colt.

Cartea este prezentata de Daisy. Romanul a fost trimis de Daniela (Blogul Danutei), dar Daisy este cea care a însoțit celelalte daruri și a avut parte de o mica aventura. Despre mica aventura și celelalte daruri urmează sa scriu. Mulțumesc, Daniela!

Nicolae Filimon – citate din Ciocoii vechi si noi

Nicolae Filimon îmi este cunoscut în special pentru romanul său „Ciocoii vechi și noi”, publicat prima dată (în volum) în 1863, la Imprimeria Statului, București, cu titlul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, cu Dinu Păturică personaj central.

Creatorul lui Dinu Păturică s-a născut în 6 septembrie 1819 și a decedat în 19 martie 1865, de tuberculoză.

Părinții lui au fost protopopul Mihai Filimon și Maria.

Primele învățături le primește la școala catihetică din curtea bisericii Enii, cu dascălul Chiru. Unii presupun că ar fi urmat și școala de cântăreți bisericești a călugărului rus Visarion; alții presupun că a urmat cursurile Școlii Filarmonice înființată de I. Heliade și Aristia, în 1837.

Scriitorul a avut și o bogată activitate publicistică: a scris cronici muzicale și teatrale, colaborând la mai multe reviste și ziare.

Citatele care urmează le-am copiat din romanul Ciocoii vechi și noi, Editura Minerva, București, 1990, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Jocul a fost inițiat de Ella, în colaborare cu Zina. 

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți în concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț! (...)

Ciocoiul este totdeauna și în orice țară, un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambițiune (ambiție) nemărginită, care eclata (izbucnește / explodează) ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor (aspirațiilor) sale. (...)

Știm cu toții că între slugile de la casele bogaților, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul dar își începe uneori carieră de la postul de rândaș (servitor, slugă), iar alteori de la lacheu, ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu (slugă care servea la masă); apoi vătaf de curte, iar mai apoi se face și el boier; și cu toate că unii-alții îi zic în deriziune (derâdere) „boier făcut”, copiii lui însă devin boieri și fii de boieri. (...) Astfel dar, omul nostru, mergând din raționământ (raționament) în raționământ și din deducție în deducție, devine comunist fără știrea lui și începe a pune în lucrare această doctrină, atât de frumoasă și egalitară în aparență cât este de hidoasă în fond. (...)

Este cunoscut că omul îmbogățit prin furtișag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci din contră, caută noi mijloace pentru a-și mări bogățiile. (...)

Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebește de omul onest prin mai multe fapte iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunță definitiv pentru nicio doctrină politică, nu se face adept credincios al niciunui partid, nu pentru că are spiritul drept și nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele și partidele în folosul său. (...)

Cel ce nu se silește (obligă) la învățătură și cu gândurile zburatice, aceluia poți să-i zici carne cu ochi, iar nu om. (...)

- (...) du-te și te silește (obligă) să faci fericirea locuitorilor acestor două județe ce ți-am încredințat; dar bagă bine de seamă, să nu-i faci prea fericiți, mă înțelegi?... căci poate să ți se întâmple vreun rău. (...) Ciocoiul, ajungând la (...) locul nașterii sale, porunci să adune pe toți boierii din amândouă județele, toate isnafurile (breslele) și pe opincari (țărani); iar când mulțimea celor chemați umpluse curtea ispravniciei (administrației județelor), el se arătă în pridvor (balcon) și le citi această proclamație:

Frați boieri, neguțători și opincari,

Dumezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic (administrator) al acestor două județe, Dumnezeu cel Atotputernic știe mai bine decât voi toți dragostea fierbinte ce arde în inima mea pentru fericirea voastră. Să știți dar cu hotărâre, fraților, că pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para mai mult peste ce hotărăște nezamul (norma). Ludele (unitate fiscală în sistemul de impozitare) și celelalte iraturi (impozite) ale stăpânirii de acum înainte se vor împlini către oamenii cinstiți și cu frica lui Dumnezeu; mituielile (mita) și mâncătoriile vor lipsi cu totul. Cei năpăstuiți să vie la mine și-și vor afla dreptatea; căci doresc ca razele fericirii să străbată până în bordeiul cel ticălos al opincarului.

Amin, fie, fie.

**

Mi-am permis ca unele cuvinte să le actualizez în text; pentru alte cuvinte am scris „traducerea” între paranteze, conform dicționarului explicativ – sper că n-am comis vreo eroare majoră)