Hercule Poirot se simte manipulat. Citate favorite

Se schimbă, cu adevărat, esența? Progresul tehnologic e o schimbare evidentă, dar mentalitatea omului s-a schimbat cu adevărat?! Sunt altele dorințele, crezurile, față de acum... 80-90 de ani, să zic? Sau față de acum două mii de ani?

Sunt făcute studii care dovedesc faptul că mulți oameni, puși într-un anumit context, vor face exact ce au făcut unii cândva într-un context asemănător (sau identic) și pe care azi îi blamează inclusiv cei care le repetă acțiunile la o distanță, uneori, de zeci de ani.

În romanul O supradoză de moarte scris de Agatha Christie,...

ca la un joc de cărți, Poirot are sentimentul că i se forțează mâna într-o anumită direcție a investigației.

Domnul Morley din roman era dentistul la care mergea Hercule Poirot, dentist care a fost ucis la un moment dat. Sora dentistului, cea care avea grijă de gospodărie, contrar fratelui ei,...

Considerase întotdeauna guvernul o instituție cât se poate de utilă, indiferent cine deținea puterea. Prin urmare, îi ceru fratelui ei să-i explice exact de ce actuala politică a guvernului era neconvingătoare, idioată, imbecilă și de-a dreptul sinucigașă.

Aflăm că dentistul își exprimă în detaliu argumentele, dar autoarea romanului nu ni le împărtășește – probabil pentru că oricare cititor, din orice epocă, are argumentele lui pentru o părere sau alta.

În derularea acțiunii romanului, polițiștii – și nu doar ei – ajung la concluzia că uciderea dentistului ar fi legată de politică și, probabil, acesta ar fi fost solicitat să ucidă pe finanțistul cel mai detestat din Anglia (care îi era pacient) și pentru că nu a vrut a fost ucis, să nu se afle despre complot.

Un fost lucrător la Serviciile Secrete își dădea și el cu părerea, îmbinând niște piese care au legătura între ele (...):

- Noi, britanicii, suntem teribil de enervanți. Suntem conservatori, dar nu oricum, ci conservatori până în măduva oaselor. Bombănim mult, însă de fapt nu vrem să zdrobim guvernarea democratică și să încercăm diverse experimente recent scornite. Tocmai asta e atât de insuportabil pentru agitatorul străin care nu precupețește niciun efort! Singura problemă este – din punctul lor de vedere – faptul că noi chiar suntem, ca țară, relativ solvabili. Aproape nici o altă țară din Europa nu e solvabilă la acest moment. Pentru a dezechilibra Anglia, pentru a o dezechilibra serios, trebuie să-i arunci în aer finanțele – la asta se reduce totul! Și nu poți să-i arunci în aer finanțele când la cârma lor se află oameni precum Alistair Blunt. (...) El nu vede nici un motiv pentru care o țară nu s-ar putea comporta (...) fără experimente costisitoare, fără cheltuieli frenetice pe potențiale utopii...

Fostul angajat la Serviciile Secrete continuă:

- Să îndepărtăm violent vechea ordine! Conservatorii, democrații tradiționaliști, oamenii de afaceri corecți trebuie eliminați. Poate că acești radicali au dreptate – nu știu, dar ceea ce știu e că trebuie să ai ceva pregătit pentru a înlocui vechea ordine, ceva care să și funcționeze, nu doar să pară o idee bună.

Un agitator, Raikes, un tip care îi face curte nepoatei blamatului Alistair Blunt, îi spunea lui Hercule Poirot (...):

- Trebuie să existe o nouă ordine; sistemul financiar vechi și corupt trebuie înlăturat, la fel și rețeaua asta blestemată de bancheri care se întinde ca o pânză de păianjen în lumea întreagă. Trebuie neapărat să fie eliminate. Nu am nimic împotriva lui Blunt personal, dar e genul de bărbat pe care-l urăsc. E mediocru și ingamfat. (...) E genul de om care spune: nu poți zdruncina temeliile civilizației. Și totuși, chiar nu poți? Lasă că o să vadă el! E o piedică în calea progresului și trebuie înlăturat. Azi nu mai e loc pe lume pentru oameni ca Blunt – oameni care rămân încleștați în trecut, oameni care vor să trăiască așa cum au trăit tații lor, sau chiar cum au trăit bunicii lor! Sunt o mulțime ca ei în Anglia, bătrâni încăpățânați și prăfuiți, simboluri inutile, uzate, ale unei era decăzute. Ăștia trebuie să dispară! Trebuie să se creeze o lume nouă. Pricepi ce zic? O lume nouă, înțelegi?!

Ce credea Blunt despre dorința unora pentru o lume nouă:

- E întotdeauna același lucru: idealiști cu părul lung și mintea încețoșată și fără urmă de cunoștințe practice. Eu nu sunt un tip prea deștept, nu am fost niciodată, dar pot pur și simplu să citesc și să scriu și să fac aritmetică. (...) Dacă citesc ceva scris în engleză, pricep ce înseamnă – nu mă refer la chestii ezoterice, formule sau elucubrații filosofice, ci la simpla engleză concretă. Iată însă că majoritatea oamenilor nu pot! Dacă vreau să scriu ceva, pot să-mi exprim gândurile – am descoperit că destul de mulți oameni nu pot face nici asta! (...) Pot să înțeleg aritmetica simplă. Dacă Jones are opt banane, iar Brown îi ia zece, câte îi vor rămâne lui Jones? Ăsta e genul de calcul despre care oamenilor le place să pretindă că ar avea o soluție simplă. Refuză să recunoască, în primul rând, că Brown nu poate să facă asta și, în al doilea rând, că răspunsul nu va fi un plus de banane!

- Preferă ca răspunsul să fie un truc magic? (întreabă Poirot)

- Exact. Politicienii sunt la fel de răi. Dar eu am fost întotdeauna un susținător al bunului-simt. Nimic nu îl poate întrece, în final. (...)

- Dacă dv. ați fi... înlăturat, ce s-ar întâmpla? vru Poirot să știe. (...)

- O mulțime de neghiobi blestemați ar încerca o mulțime de experimente foarte costisitoare. Și atunci s-ar duce pe apa sâmbetei stabilitatea – și bunul-simt și solvabilitatea.

Hercule Poirot credea cu tărie în solvabilitate și, un moment, s-a temut de ceea ce s-ar putea alege de țara lui adoptivă dacă cei ca Blunt ar dispărea.

Fragmentele din roman sunt publicate aici în contextul jocului Citate favorite găzduit de Suzana (Floare de colț), joc inițiat în colaborare de Ella și Zina.

Romanul scris de Agatha Christie, One, Two, Buckle My Shoe, a apărut pentru prima dată în anul 1940. În românește a apărut și la editura Litera în anul 2021, cu titlul O supradoză de moarte, tradus de Alina Rogojan.

Se spune că cine dorește să știe istoria cât mai aproape de adevăr ar trebui să citească romanele (cărțile) scrise într-o epocă sau alta... Cred că există cel puțin un sâmbure de adevăr în această afirmație.

Despre una, despre alta in Citate favorite

Am ales câteva proverbe copiate cândva de pe cine știe unde:

Să nu-ți vâri policarul între două măsele ale minții.

Dacă ulciorul izbește piatra sau dacă piatra izbește ulciorul, tot vai și amar de ulcior.

Nu prețui lucrul neplătindu-i costul.

Mai mult face un ia acum decât doi o să-ți dau.

Una-i Stan când era golan și alta-i Stan ajuns căpitan.

Răsfoind agende vechi am constatat că am copiat și unele expresii latinești – limba latină a fost o materie care m-a chinuit destul de tare în nu mai știu ce clasă din anii de gimnaziu:

Onorurile schimbă moravurile - traducerea sentinței latinești Honores mutant mores.

Am citit și această interpretare (dar nu mai știu pe unde): Slujbele cele înalte îl cam smintesc pe om.

Dubitat Augustinum (latină) = Augustin se îndoiește. Este vorba despre îndoiala metodică (a pleca de la operațiile intelectului pentru a ajunge numai prin cugetare la ceva ferm).

Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele; el caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc – scria el. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc – originea ideii lui Descartes: gândesc, deci sunt.

Cârcoteli: cine nu gândește nu există?! Există, dar muncește – vorba sloganului acelora: Noi muncim, nu gândim! (cine i-o fi învățat să strige așa ceva?!)

Operibus credite et non verbis (latină) = credeți faptelor, nu vorbelor.

Peste ani, mi-a prins bine faptul că m-am străduit (după posibilități!) să înțeleg care-i treaba cu latina și de ce ar fi fost o chestie deșteaptă să învăț această limbă. Și – evident! - mi-am zis: Eeee! Dacă aș fi pus preț pe această materie în școala generală ce simplu mi-ar fi fost acum. Haha și bla-bla – faptul consumat a rămas.

Cu aceste proverbe și expresii latinești particip la Citate favorite, joc susținut azi de Suzana (Floare de colț), inițiat, în colaborare, de Zina și Ella.

Puterea nu înseamnă să-i asuprești pe cei slabi ci să-i faci să te asculte pe cei puternici.

Pseudojurnal si legile lui Murphy

În acest an – parcă mai mult decât în alți ani – am sentimentul că legile lui Murphy și altele de gen mi s-au aplicat serios!

Amintesc câteva dintre cele care mi s-au aplicat:

1. Probabilitatea de apariție a unui eveniment e invers proporțională cu dezirabilitatea lui.

2. Dacă ceva poate să meargă prost, va merge.

3. Ori de câte ori stabilești să faci un anume lucru mai întâi, survine un alt lucru care trebuie făcut primul.

4. Anticipări negative conduc la rezultate negative. Anticipări pozitive conduc la rezultate negative.

5. După ce adaugi două săptămâni la termenul de predare a proiectului, din cauza unor unor întârzieri neprevăzute, mai adaugă încă două luni pentru întârzierile neprevăzute care nu pot fi prevăzute.

6. Nu veni niciodată cu idei noi, care ți se pot da înapoi ca sarcini.

7. Orice program se va extinde pentru a ocupa întreaga memorie disponibilă a computerului.

De la Anton Pann citire, ca o încheiere la legile ce mi s-au aplicat: Când nu putem face ceea ce vrem, nu ne rămâne decât să vrem ceea ce putem.

În rest... toate bune!

Pentru că decembrie este o „lună a sărbătorilor” se fac urări de bine mai des decât în alte luni ale anului. Printre acestea se folosesc și cele cu privire la sănătate: „Sănătate multă!”; „Sănătate! ‘Că-i mai bună decât toate”. Eh, anul acesta, la urarea „doi”, cineva a zis ceva de genul: „oare e suficient să ne mulțumim cu sănătatea dacă doar muncim și iar muncim?” Mda. Și mă gândeam (piticii dormeau): unii au sănătate și atât (cât o mai au, pentru că nu au venituri suficiente și nu - întotdeauna - din vina lor); unii nu au deloc sursă de bani; cei care au ceva bani nu au suficienți pentru a se bucura de ceva în plus față de cele necesare traiului zilnic; aproape zilnic, unii mănâncă dimineața gem de foame, la prânz umbră de rață pe miros de varză, seara aș hali salam da' n-am, și tot așa... dar sunt sănătoși (cel puțin aparent) și, practic, se cam târăsc prin viață pentru că (una sau mai multe): nu au pretenții, nu știu ce drepturi au sau nu au curaj să-și ceară drepturile conferite inclusiv prin Constituție. Fiecare e liber să facă ceea ce crede că e mai bine pentru el, asta-i o certitudine, dar:

Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori (Jim Morrison)

Desigur, sunt și cei care se mulțumesc cu ceea ce au. (a se reciti "legea lui Pann")

Bineînțeles, trebuie să ne păstrăm „gândirea pozitivă”! Tot gândind pozitiv și când nu e cazul se poate ajunge la blazare. Majoritatea pare să creadă că e bine să gândească pozitiv. Hm.

De câte ori te regăsești de partea majorității e timpul să reflectezi (Mark Twain)

Trăiască optimismul!

Și optimistul și pesimistul contribuie la dezvoltarea societății. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta (G. B. Show)

O întrebare esențială m-a bântuit în acest an, dar am primit răspunsul:

- De ce a fost dărâmat Zidul Berlinului?

- Să se poată interzice fumatul și în Est.

(cum? ziceți că altul ar fi motivul? care?)

*

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Dracul nu era așa de negru cum părea

Fragmente din cartea 

Podul spionilor

În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).

Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).

În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.

Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.

Avionul U-2 a fost gata, și piloții au fost trimiși să fotografieze.

Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.

Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.

Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.

Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.

În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.

Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.

Frontul de est. Ciocnirea civilizațiilor

În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forță ce deopotrivă divide și unifică. Popoare separate de ideologie însă unite prin cultură se unesc, așa cum două Corei și diferitele Chine încep să o facă. Societăți unite de ideologie sau de circumstanțe istorice, însă sunt divizate de civilizație se separă, așa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, Iugoslavia și Bosnia, sau sunt supuse la o încordare imensă, așa cum este cazul cu Ucraina, Nigeria, Sudan, India, Sri Lanka și multe altele. (...)

Timp de patruzeci și cinci de ani Cortina de Fier a fost principala diviziune în Europa. Această linie s-a mișcat câteva sute de kilometri mai la est. Ea e acum linia ce separă popoarele creștinătății occidentale, pe de o parte, de popoarele musulmane și ortodoxe, pe de altă parte. (...) Revitalizarea religiei aproape peste tot în lume întărește aceste diferențe culturale. Evenimentele din societățile post-comuniste din Estul Europei și din fosta Uniune Sovietică sunt modelate de identitățile lor civilizaționale. Cele care au o moștenire creștin-occidentală fac progrese în direcția dezvoltării economice și a politicii democrate; șansele pentru dezvoltarea economică și politică sunt incerte în țările ortodoxe; șansele în republicile musulmane sunt palide. (...)

Pe scurt, lumea posterioară Războiului Rece este o lume a șapte sau opt mari civilizații. Punctele comune culturale și diferențele configurează interesele, antagonismele și asocierile între state. Cele mai importante țări din lume provin, într-o majoritate zdrobitoare, din civilizații diferite. Conflictele locale care, cel mai probabil, devin războaie generalizate, sunt cele între grupuri și state provenind din civilizații diferite. (...)

În această lume nouă, politica locală e politica etnicității, iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizațiilor. (p. 35-37)

Capacitățile militare globale

Pretutindeni, anii de după Războiul Rece au fost dominați de cinci mari curente în ceea ce privește evoluția capacităților militare globale.

În primul rând, forțele armate ale Uniunii Sovietice au încetat să mai existe imediat după ce Uniunea Sovietică a încetat să mai existe. În afara Rusiei, doar Ucraina a moștenit capacități militare semnificative. (...)

În al doilea rând, abrupta reducere a capacităților militare a stimulat un declin lent dar semnificativ în cheltuielile, forțele și capacitățile militare occidentale. (...)

În al treilea rând, tendințele din Estul Asiei diferă semnificativ de cele din Rusia și din Occident. Cheltuielile militare crescute și perfecționările forțelor armate erau la ordinea zilei; China conducea plutonul. (...) Alte națiuni est-asiatice se modernizează și își extind capacitățile militare: Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Thailanda, Malaezia, Singapore, Indonezia. (...)

În al patrulea rând, capacitățile militare, incluzând arme de distrugere în masă, se răspândesc generalizat în jurul lumii.

În fine, toate aceste evenimente fac din regionalizare principala tendință a puterii și strategiei militare în lumea posterioară a Războiului Rece.

Regionalizarea procură rațiunea fundamentală pentru reducerea forțelor militare ruse și occidentale și pentru creșterile forțelor militare ale altor state. (...) Pretutindeni în lume, securitatea militară depinde din ce în ce mai mult nu de distribuția globală a puterii sau de acțiunile superputerilor, ci de distribuția puterii în interiorul fiecărei regiuni a lumii și de acțiunile statelor de nucleu ale civilizațiilor. (p. 126-129) (...)

Diferențele etnice, rasiale și religioase

Aproape toate țările sunt eterogene, deoarece includ două sau mai multe grupări etnice, rasiale și religioase. (...) Divizările adânci în interiorul unei țări pot duce la violență în masă sau amenință chiar existența acelei țări. (...) Dacă geografia și cultura nu coincid, ele ar putea fi făcute să coincidă prin intermediul genocidului sau al migrării forțate. (...)

Ucraina este divizată între greco-catolicii ucrainieni naționaliști din vest și ortodocșii ruși din est. (p. 198, 200). (...)

Relații posibile între Rusia și Ucraina

O paradigmă statistă l-a condus pe John Mearsheimer¹ să prezică faptul că „situația între Ucraina și Rusia este de natură de a face posibilă izbucnirea competiției de securitate între ele. Marile puteri ce au o lungă și neprotejata frontieră comună, ca aceea dintre Rusia și Ucraina, se lasă deseori în voia unei competiții condusă de temeri de securitate. Rusia și Ucraina puteau să depășească această dinamică și să învețe să trăiască împreună în armonie, însă ar fi fost neobișnuit dacă ar fi făcut-o.” 

Pe de altă parte, o perspectivă civilizațională accentuează apropiatele legături culturale, personale și istorice dintre Rusia și Ucraina, amestecul rușilor și ucrainienilor din ambele țări și se concentrează în schimb pe linia de falie civilizațională care divide ortodocșii din estul Ucrainei de uniații² din vestul acestei țări, un fapt istoric de primă importanță și de mare vechime pe care Mearsheimer îl ignoră.

În timp ce o perspectivă statistă pune în evidență posibilitatea unui război ruso-ucrainian, o perspectiva civilizațională minimalizează această posibilitate și evidențiază în schimb o alta, cea a Ucrainei scindată în două jumătăți, o separație care – factorii culturali ar fi condus la o atare presupunere – putea fi mai violentă decât cea din Cehoslovacia, însă mult mai puțin sângeroasă decât cea din Iugoslavia. Aceste predicții diferite dau naștere la diferite priorități politice.

Predicția statistă a lui Mearsheimer asupra posibilului război și a cuceririi Ucrainei de către ruși l-a dus pe acesta la susținerea ideii ca Ucraina să aibă arme nucleare. O perspectivă civilizațională ar fi încurajat cooperarea dintre Rusia și Ucraina, ar fi îndemnat Ucraina să renunțe la armele sale nucleare, ar fi promovat o substanțială asistență economică și alte măsuri menite să ajute menținerea unității și independenței ucrainiene și ar fi garantat evenimentele neprevăzute planificate pentru posibila scindare a Ucrainei. (p. 51, 52)

În afară de Rusia, cea mai populată și cea mai importantă republică fostă sovietică este Ucraina. (...) Din punct de vedere istoric, cei din vestul Ucrainei vorbeau limba ucrainiană și au fost puternic naționaliști; cei din Ucraina de est au fost majoritari ortodocși și au vorbit, în mare parte, limba rusă. (...) Diferențele între estul și vestul Ucrainei se manifestă în atitudinile locuitorilor lor. (...) Fisura est-vest a fost pregnant evidențiată cu ocazia alegerilor prezidențiale din iulie 1994. (...)

Ca o consecință a acestei divizări, relațiile dintre Ucraina și Rusia ar putea să se dezvolte într-una din trei modalități. La începutul anilor ‘90, existau probleme critic importante între cele două țări în legătură cu armele nucleare, Crimeea, drepturile rușilor din Ucraina, flota Mării Negre și relațiile economice. (...) În pofida chestiunilor extrem de contencioase și a presiunii naționaliștilor extremiști din ambele părți, conducătorii ambelor țări au lucrat din greu și, în general, cu succes pentru a modera aceste dispute. (...)

O a două posibilitate ar fi ca Ucraina să se despartă, de-a lungul liniei sale de falie, în două entități separate, cea estică fiind absorbită de Rusia. (...) Așa cum sublinia un general rus, „Ucraina sau mai degrabă estul Ucrainei va reveni în 5-10 ani. Ucraina vestică poate să se ducă în iad”. Un asemenea rest de Ucraina greco-catolică și orientată occidental ar fi viabilă dacă ar avea un sprijin occidental puternic și efectiv. Un asemenea sprijin este, la rândul său, posibil să apară doar dacă relațiile între Occident și Rusia se vor deteriora serios și vor începe să semene cu cele din timpul Războiului Rece.

Un al treilea scenariu, mult mai probabil, este acela potrivit căruia Ucraina va rămâne unită, sfâșiată, independentă și va coopera în general strâns cu Rusia. O dată cu problemele tranziției în legătură cu armele nucleare și forțele militare vor fi rezolvate, problemele cele mai serioase pe termen lung vor fi cele economice, a căror rezolvare va fi facilitată de o cultură împărtășită parțial și de legăturile personale strânse. (p. 240 – 246)

Postarea este înscrisă la Citate favorite.

Fragmentele de mai sus sunt copiate din cartea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (Ed. Antet, 1998), publicată de Samuel P. Huntington în anul 1996.

Am ales, în principal, referirile la Ucraina și Rusia.

Împărțirea în „subcapitole” îmi aparține.

Note

1. John J. Mearsheimer (n.14.12.1947), politolog american, expert în relații internaționale.

2. uniat - care ține de biserica creștină orientală unită cu biserica catolică, păstrând o anumită autonomie față de papă.

(colaj foto realizat în editorul online pixlr.com)

Adunate și compilate

Ce fac atunci când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și rămân cu „ferestre de timp”? „Curăț” agende și scriu bazaconii. Acum. Cu alte ocazii găsesc altceva pentru a câștiga timpul din ferestre – urmăresc vreun film sau citesc, dar acum nu am dispoziția necesară să mă culturalizez.

Iau viața în serios, dar nu mă iau pe mine prea în serios pentru că s-ar putea să ajung să-mi neg gândurile dacă le aud citite de cineva.

Nu știu să fierb apă, iar când fac un sandviș pun pâinea greșit, dar mă dau mare pe uscat lăudându-mă că știu un fapt: existențialismul bate umanismul. Fără violență! Bate, și ți se va deschide... dosar penal pentru lovituri și alte violențe!

M-am născut noaptea, dar nu noaptea trecută, așa că îmi dau cu părerea – toată lumea-și dă cu părerea. În fond, cine mă place, mă place cu păreri cu tot; cine nu, e liber ca papagalul în junglă. Nu te supăra, frate, dar nu-mi schimb opinia pentru nimeni. Apoi... Nu contează cum mă văd ceilalți, ci cum mă văd eu. Puțin îmi pasă că n-am titluri! Unii au mai multe titluri decât o carte și muncesc cot la cot cu cei fără titluri. Ce fac ei în două zile eu aș putea face în trei, dacă trebuie.

- Vei respecta regulile? m-a întrebat cineva

- Nu. Le voi ignora.

- De ce ești mereu un nesuferit?

- E un hobby – ce-aș fi putut să-i răspund unuia care pune întrebări doar pentru că a aflat și el că există întrebări?

- De ce te comporți așa?

- Din trei motive: nu-i treaba ta, nu te bagă, nu te interesează.

Eram supărată, noh! Tocmai aflasem că uneori, când sapi, afli motivul pentru care unele sunt adânc îngropate. Descoperisem că asistenții social sunt birocrați antrenați să nu-și atingă scopul. Și aflasem asta de la cineva care suferă de idiotită, de boala preamăririi sinelui, altfel spus, care crede că a pus coada la prună. E clar! Nu cred că voi scăpa de șomaj așa cum am scăpat cu veniturile nedeclarate! Asta, în cazul în care nu găsesc un post de responsabil cu dezorganizarea organizării.

Când lucrurile pot merge rău așa vor merge; asta până când vor merge și mai rău. Aceasta fiind dovedită nu e cazul să ne mai arătăm optimiști, veseli râzând spre soare și cu speranțe că ajungem la mare! La mare depărtare de adevăr – asta da. Mno! Am o veste proastă și una bună: vestea proastă e că nu e nicio veste bună.

Da, știu! Am haz cât o declarație de impozit.

₪ ₪ ₪

Postare pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana. Nu sunt chiar citate, în adevăratul sens al termenului, dar nu-mi aparțin expresiile evidențiate cu albastru; doar le-am ales cândva, când am avut ceva de lucrat, și dacă tot au rămas...

Confucius și România. Citate favorite

Pe alocuri, înțeleptul Confucius a fost sclavul timpului său, dar a reușit să influențeze filosofia asiatică (și nu numai!) peste două mii de ani. Până și comuniștii de până la Mao Zedong îi aminteau învățăturile și susțineau că le aplică. Mao se oftica, probabil, și l-a scos pe Confucius (cu tot cu învățături) „în afara legii” – acum este, din nou, la mare cinste, dar nu toți chinezii se bucură să-i vadă statuile pe ici-colo. Deh! Vorba ‘ceea: nimeni nu-i profet în țara lui.

Confucius nu se dădea mare inovator. Spunea: Eu transmit, nu creez. Am încredere în cei vechi și-i iubesc. Aceasta este singura mea calitate, cea de a fi un bun învățător. Un învățător bun este cel care-și pune întrebări despre orice învață. Oricine discută un adevăr străvechi cu o nouă generație trebuie să-și pună la treabă capacitatea de a-i învăța pe alții. Ideile vechi nu pot înrobi un om, pentru că se schimbă și iau forme noi. Să folosim, așadar, bogățiile filosofice ale trecutului fără să uităm provocările pe care lumea prezentă le așează în fața noastră. Un elev bun este unul care ascultă ce spun, dar adaptează învățăturile mele la viața sa și nu le urmează orbește. 

Și la Confucius am întâlnit câteva observații de care ar trebui să țină seama politicienii, în general, și politicienii români în special (fie ei și autocrați). Voi face o remarcă foarte serioasă: politicienii români știu ce a zis Confucius și se străduiesc să pună în practică învățăturile lui:

Arta de a conduce constă în alegerea corectă a funcționarilor. E clar! Exact asta fac administratorii statului român: își aleg corect funcționarii de care au nevoie pentru a-și păstra avantajele personale și de grup. Trebuie ridicați oamenii corecți, pentru ca ei să poată pune presiune asupra celor incorecți și, astfel, cei incorecți se vor îndrepta. Exact asta fac administratorii statului nostru! Doar că... ce e strâmb pentru orice om cu creierul la purtător, pentru ei e drept – și invers.

Să fie numai oameni corecți și conducerea va înflori; fără aceștia însă conducerea decade și încetează să mai existe. A-haaa! Acesta e motivul pentru care avem tot alt guvern din șase-n șase luni – se caută oameni corecți.

Am găsit ceva de luat aminte și pentru președinte – eh, pe vremea lui Confucius era un împărat, dar uneori și președintele se crede împărat (când arată cu degetul arătător spre camera de filmat, amenințând privitorii la modul „nu-i voie, pinguini ce sunteți voi, pinguini”; „dacă nu sunteți cuminți o să... vedeți voi!”):

Împăratul are darul de a rosti discursuri frumoase, însă discursurile frumoase sunt numai o chestiune de tehnică și nu țin neapărat de virtute. Abia aștept „discursul” lui de Anul Nou! Sunt sigură ca va cuprinde și bla-bla-uri de genul „am depășit momente grele...” Când îi aud pe politicieni folosind pluralul „noi” și „greu” în aceeași frază am tendința să „ptiu-ptiu”.

În minunea de țară în care trăim s-ar potrivi o zisă de-a lui Confucius: e rușinos să fii bogat într-o țară săracă. Oh! Nu! Stop! Nu se potrivește! Țara nu-i săracă, doar că beneficiază de bogățiile acesteia doar o mână de șmecherași între care mulți, până mai ieri, aveau greieri în călcâie – vorba mamei unui prieten.

A fi sărac și a nu dispera e greu; a fi bogat și a nu deveni arogant este și mai greu – zicea Confucius. Și-avem la aroganți în Ro de nu mai avem loc de ei! Avem și disperați, iar aroganții le spun acestora proști, analfabeți funcțional, sărăntoci și altele de gen.

Pentru un sărac e dificil să trăiască fără amărăciune. Pentru un bogat este ușor să trăiască fără aroganță. Hm. Se pare că nu e chiar ușor, dacă privim mulțimea de aroganți din Ro.

În discursul pe care-l voi ține politicienilor în ajunul Anului Nou este cuprins și acest citat (tot de la Confucius): Nu poți să-ți clădești o reputație pe lucrurile pe care spui că o să le faci, ci doar pe lucrurile pe care le-ai făcut deja. Pe scurt: să nu se mai laude cu ce vor face, să ne spună ce-au făcut.

Nota bene. Confucius nu a fost român! Părinții lui nu au plecat din Dacia!

₪ ₪ ₪

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.