21 aug. 2010

Dama de pica taie Asul de trefla



Soarele arata pe cer ca o placinta fierbinte si caldura ajunge ca un blestem la capetele cu coaja deja incinsa. Asfaltul moale lua prizonieri pantofii cu tocuri ascutite ale femeilor care incercau sa fie elegante – si nu le reusea din cauza lui.

In Gara de Nord lume multa si pestrita – se citeste pe chipurile oamenilor ce invart. De obicei imi place sa ma distrez imaginandu-mi ce fel de viata au ceilalti, cum mananca si cum practica cel mai vechi sport din lume. Dar in acest amurg nu am nici timp nici chef. Ma strecor printre concetateni plictisita si aproape dizolvata de caldura infernala care face aerul tremurator. Dracii si-au mutat sediul central deasupra scoartei terestre si fierb, la gramada, sufletele omenesti inchise in carcase leoarca de sudoare. Abia astept sa ajung acasa – in orasul natal unde aerul nu raneste plamanii cand il inspiri – sa-mi trag sufletul si sa-mi odihnesc oasele. Muschii bratelor ma dor din cauza valizei grele pe care sunt obligata sa o car dupa mine. Imi place sa lucrez singura – n-am spirit de echipa! – pentru ca n-am de gand sa cad pe mana altuia. Apoi, ma feresc de treburile umede – si umezeala e foarte la moda in zilele acestea. Caldura ma bate in cap si imi simt crestetul
gata sa curga si creierul parca imi fierbe. Urasc palariile si sepcile – ingrasa parul!
Pe Asul de trefla l-am intalnit in tren, in Intercity care ma transporta din Capitala in orasul de bastina. E mai scump biletul dar economisesti timp pretios. Si-apoi, calatorind cu IC iti poti imagina ca esti un personaj important, cu greutate – cum s-ar zice – chiar si atunci cand existi cu ajutorul de somaj. Si trenul e curat – mai ales: nu miroase a sudoare de axile rar vazute de apa si a picioare si mai rar aerisite.

Ochii Asului par doua bucati de gheata inmuiate in venin; dintii albi pot face reclama la “Colgate total” si zambetul fascineaza orice persoana care ar intra in sfera lui de interes. Frizura l-a costat cam cat castig eu de la Stat dupa zece ani de munca cinstita – ani in care am invatat ca cine munceste nu are timp sa castige. In timp, m-am calificat la locul de munca.

Dar sa revin la chipesul exemplar masculin ai carui genunchi se leagana in dreptul alor mei, in ritmul rotilor de tren. Are o fata pe care scrie “Gillette” si miroase a “Denim” – ma “ucide” aroma acestui after-shave! Tipul e imbracat modern – nu spun “dupa ultimul racnet” pentru ca numai divinitatea stie care va fi acela! Judecandu-l dupa silueta esti dispus sa crezi ca si-a consumat cel putin jumatate din viata in sala de gimnastica – iar muschii frumos conturati sunt apreciati de cunoscatori! Ideea ca “burtica” e un semn al bunastarii nu pare pe gustul lui. Stie, se pare, ca barbatii cu burta sunt ca pantalonii cu genunchi. Cineva spunea ca un barbat tanar, frumos, inteligent are trei calitati, dar un barbat cu o suta de mii de dolari are o suta de mii de calitati. N-are omul din fata mea atatia bani dar, in mod cert, are mai mult decat trei calitati. Mansarda mi se lumineaza brusc: “Ce-ar fi daca…?” Tocmai imi “daduse” o cunostinta in Tarot ca un mare noroc se va abate pe capul meu. Un seif plin cu bani o sa cada pe mine. Haida-de! Asa ceva te ucide, si se aleg altii cu banii.

Stiti cum se intampla in tren, de regula: oamenii termina de citit ziarele cumparate in gara, se zgaiesc putin pe fereastra apoi, cu un comentariu banal, incearca sa lege o conversatie, dupa care ajung sa isi povesteasca viata, sa se laude cu realizarile materiale, sa critice regimul politic. Ii ascult, de cele mai multe ori, dar nu ma implic. Ce-mi pasa mie ca lor le scartaie caruta casatoriei sau ca nu vrea copilul sa invete? In seara asta sunt destul de obosita – nu-i ascult. Alergasem vreo doua sute de metri carand o valiza de dimensiunile garsonierei in care locuiesc si cand am urcat in trenul deja pus in miscare era sa nimeresc direct in bratele primitoare ala stapanului din infern. M-a salvat “nasul”, dandu-mi-se astfel sansa de a-mi rascumpara pacatele in aceasta viata. Pentru rascumparare, insa, am rezervat anii batranetii – atunci voi avea timp sa colind bisericile, sa particip la inmormantarile anuntate prin ziare iar daca voi avea in continuare bafta… sa impart ajutoare pentru saraci si copii necajiti – ca si mie mi-au dat altii! Pana atunci insa… ma concentrez asupra tipului care sade pe bancheta din fatza. In fond, nu sunt decat o femeie trecuta de “varsta maritisului” – cum observau anumiti vecini care nu au simtul umorului si cu atat mai putin pe cel al vietii.

Cand explorezi necunoscutul nu poti fi niciodata sigur de rezultate. Am aruncat o privire scurta catre As si am iesit pe culoar – tinand umerii foarte drepti. Evident, ma urmeaza si nici una-nici doua scoate un pachet de “Dunhill”, oferindu-mi o tigara. Renunt sa aprind “L.M.-ul” meu si iau o tigara cu inel – nu pentru ca ma omor dupa marca aceasta, ci pentru ca doresc sa par impresionata si incantata de atentia pe care mi-o acorda un tip ca el. Pare genul care nu fuge cand miroase o aventura.

- Pana unde mergi? ma intreaba, omitand demodata formula de politete.
- Prima – spun scurt – privind prin geamul surprinzator de curat al vagonului.
Am un aer vag distant, sa nu creada ca pun botul imediat – poate si-ar pierde interesul pentru persoana mea; unora le place mult si vanatoarea!
- Si eu! exclama cu entuziasm, de parca i-as fi spus ca am castigat premiul cel mare la nu stiu ce tombola organizata de o firma care nu-si vinde marfa. Husanii astia – zice, aratand peste umar, in compartiment – nu stiu sa discute decat despre pretul alimentelor. Numai la crapelnita le e mintea. Plictisitor! Nu mai intalnesti prea des oameni cu care sa dezbati o problema interesanta… Zau! Pe de-alde astia – arata iar spre compartiment – merita sa-i iei la misto. Zau! isi incheie monologul, pufaind din tigara.
In gand, ma intreb cam ce intelege el prin “problema interesanta” – nu pare genul capabil sa se sinucida din angoasa metafizica.
- In ce sens? intreb, totusi, brusc interesata de ceea ce ar putea avea de spus, ca limbajul lui dadea de lucru creierului meu.

Adevarul – pe care nu il recunosc cu voce tare – este ca si mie imi place sa ma distrez pe seama oamenilor – care habar n-au ca sunt clovnii mei si figura lor serioasa ii face mai amuzanti. Cand am o zi buna sunt capabila sa ii ascult ore in sir cum se lauda ce persoane deosebite sunt, cat de inteligenti si minunati sunt copiii carora le-au dat viata. Momentul exasperant intervine cand ii aud povestind despre copiii lor minune care manca gem si “fac” prune! Dar nu tac! Le povestesc despre caine – n-am avut niciodata – cat de bine e dresat, cat de inteligent si simpatic este! Ei vorbesc despre copii – si nu se mai satura! – eu vorbesc despre un caine pe care nu-l am si monologurile care… se leaga sunt foarte profunde!

- In sensul tepelor! raspunde tipul la intrebare dupa circa un minut – timp in care a parut ca se gandeste intens daca sa raspunda sau nu. Viata e un ospat, si unii stau ca fraierii si fac foamea! filosofeaza el.

Constat, cu oarecare teama – recunosc – ca nu m-am inselat: tipul nu e director, nici administrator de firma – cum speram, in sinea mea dar inca nu imi vine sa cred ca am ghicit care-i ocupatia lui de baza! Prea ar fi amuzant sa fie smenar; dar si periculos! Dar, o viata am – de ce sa ma feresc de tentatii?!

- Chiar merita sa-ti arunci geana spre lucrurile lor numai pentru ca discuta despre varza?!
Imi musc varful limbii: mi-a cam luat-o limba inaintea creierului, dar el nu pare sa fi realizat “profunzimea” intrebarii.
- Nuu! face el, privindu-ma lung, cu o privire pe care o crede irezistibila. Merita sa le tragi tepe pentru ca-s lacomi si fuduli si habar nu au cu ce se mananca viata.

Da – ma gandesc – cei ca el sunt trimisi in lume pentru a da oamenilor lectii, teme de meditatie, pedepse pentru faptele rele comise intr-o viata anterioara. Unii dintre acesti lacomi naivi par predestinati sa o ia in barba atat de des incat ajung sa se sature de viata.
- Si, cu ce se mananca viata? ma prefac amuzata si interesata.
- Cu polonicul! rade, aratandu-mi ce dantura minunata are. Aventura, pasiune, lupta… evaziune… Pe scurt: bishnitz! Tepe… afaceri… sau facaturi! imi zambeste iar.
- Afaceri si busniss nu-s sinonime?
Aprind o noua tigara, tot din pachetul lui. De data aceasta mi-o aprinde el.
- Nu! exclama, atotstiutor. Ma refer la bisnita. Bisnita se numeste a fi o tranzactie “la negru”, ceva ilegal, iar afacerile sunt ceva legal. Sau invers! Chestie de nuanta!
- Si politica? incerc sa schimb sensul discutiei care duce intr-o directie care nu-mi place in mod deosebit.
- Stie si un tanc: o prostituata de lux! Politicienii sunt mai hoti ca mine si niste escroci sentimentali perfectionati. Mai au si imunitate si spate lat… Adica, nu poti sa-i ascunzi atunci cand vezi ghearele matei iesind prin sacul lor… Pe politicieni i-as lega intr-un sac alaturi de un sarpe, un caine si un cocos si as arunca sacul in rau…
- O afirmi asa, fara jena, in public?
Ma uimeste sinceritatea tipului – daca nu cumva e textier!
- Ce? zambeste. Ca sunt hot sau ca politicienii sunt mai hoti? De ce nu?! ridica din umeri,vadit amuzat de naivitatea mea. Uimita? isi arcuieste sprancenele in accent circumflex.
- Putin – zambesc stramb; in realitate, insa, am un chef nebun de fuga. Te descurci? Ai bani?
- Da; am facut cateva chiftele barosane care-mi ajung pentru ceva timp. Gatesc numai cand e neaparata nevoie.
- Nu te-au prins niciodata? intreb, soptit.
Vreau sa-i dovedesc ca imi dau seama cu ce se ocupa dar nu ma deranjeaza pentru ca sunt o femeie moderna, care se adapteaza rapid la conditiile de existenta.
- In tinerete! Patru ani m-am calificat, cu intermtente – nu-i gluma! – dupa care am intrat pe linie moarta, pentru mai multa siguranta. Apoi, m-am apucat de lucru – singur, de data aceasta, ca unul care se respecta.
- Interesant! Cred ca lumea… interlopa e interesanta.
- Oho! sufla fumul tigarii spre plafon. Habar n-ai ce bine traieste o parte a lumii a treia. Au multe satisfactii iar intensitatea trairii nu se compara cu cea a oamenilor muncitori. Oricum, nu-i deloc indicat sa stie prea multi cu ce te ocupi. In plus, daca se intampla ceva in zona ta, daca un altul iti adopta stilul de lucru caralii te onoreaza imediat cu vizita lor si-ti strica firma! Asta numai daca esti ceea ce se numeste un nimeni care nu stie unde sa unga suruburile! Si tu? se intereseaza de viata mea.

Eu! Ce naiba sa-i povestesc? Stau la metereze si apar fortul. Astept sa treaca timpul si pana trece imi caut cate ceva de lucru…
- Nimic palpitant – spun. Somer fruntas.
- N-ai simtit niciodata nevoia sa faci ceva nebunesc? Nu ai visat o aventura?
Sa-i spun ca tocmai sunt pe cale de a face o nebunie? Nici o sansa! Sunt eu blonda, dar nu am si creierul blond. Tipul nu-i prost deloc, doar ca prea e mandru si sigur de el si asta ma enerveaza. Prefer oamenii care-si vad lungul nasului.
- Deseori – raspund soptit, cu pleoapele plecate, sa-i dau impresia ca ma jenez sa rostesc adevarul si, prin aceasta, sa-i fac un compliment: recunosc tocmai in fata lui, un minunat strain intalnit intr-un tren – fie acesta chiar si IC.
- Iti ofer o aventura! se entuziasmeaza; imi pune mana pe brat, posesiv.
- Hm… Ce fel?!
- Te invit la o plimbare cu masina… altuia!
- Sa furam o masina? fac ochii mari.
- O imprumutam – ridica din umeri si-si arata dintii la mine – deoarece raman in oras numai pana maine, n-am timp sa ma ocup de… formele… ilegale necesare instrainarii unui auto ce nu-mi apartine. Zona mea de actiune e capitala, dar am un comision de facut… Nu-mi prea plac deplasarile – se explica.
De ce nu? Ma gandesc… Cum o fi sa te plimbi cu o masina furata? Asa ceva n-am facut pana atunci si in mod sigur nu voi mai avea ocazia. Am acceptat. Senzatiile noi, pe care vreau sa le simt, cred ca ma vor pierde, dar… de ce sa ma gandesc la viitor cand numai clipa in care sunt imi apartine?

Ca tot va scriam despre oamenii care isi povestesc viata necunoscutilor intalniti in tren! E mai usor… Iti descarci sufletul in fata oamenilor pe care stii ca nu-i vei mai intalni niciodata. Putin iti pasa ce cred acesti necunoscuti despre tine si despre viata ta si in nici un caz (sau foarte rar) vei avea surpriza – neplacuta – sa fii atacat cu… ceea ce le-ai spus.

Cand am coborat din tren m-a ajutat – galant – la valiza.
- Ce-ai in cufarul asta?! se arata mirat de greutate.
- Carti – raspund distrata. Crezi ca-l putem lua cu noi?
- Evident! Unde locuiesti?
- La patru statii de autobuz distanta…
- Chiar avem nevoie de masina!
Nu cred ca auzise de existenta taxiurilor deoarece si-a indreptat pasii spre blocurile de locuinte din apropierea garii. L-am urmat ca un catelus: avea valiza mea, si stiam cu ce se ocupa. S-a fatait pe langa cateva masini, a studiat incuietorile – verifica sa nu aiba alarma – si s-a oprit la o “Dacia” alba parcata in cel mai luminat loc. Nu i-a trebuit mai mult de un minut sa o descuie si sa-i porneasca motorul incrucisand niste fire pe care numai el stie de unde le-a scos si pe care le-a “mesterit” cu niste scule pe care n-am reusit sa observ cand si de unde le-a scos. Se vedea ca-si cunoaste meseria! A pus valiza pe bancheta din spate apoi mi-a deschis portiera din dreapta, invitandu-ma sa urc.

Am pornit pe un drum a carui finalitate nu o puteam sti, ci doar spera. De la un chiosc deschis non-stop a cumparat doua sticle de bere “Tuborg”. In masina a aprins doua tigari deodata – una oferindu-mi-o mie. Pornim spre centrul orasului, respectand cu strictete semnele de circulatie. Imi e asa cald din cauza emotiilor incat deschid geamul. Eram ca un cuplu abia intors din vacanta. Ne-am invartit putin pe strazi asteptand ca intunericul sa invaluie complet orasul si abia apoi l-am indrumat spre locuinta mea. Pentru prima data orasul imi parea ostil, iar linistea nu mi se parea deloc relaxanta. Privesc profilul frumos al necunoscutului de langa mine si ma intreb ce mama dracului caut acolo! Sunt nebuna sau m-am indragostit la prima vedere?! De parca ar fi vreo diferenta… Cred ca mi-ar placea ca acest tip sa nu mai fie doar un chip din multime. Dar multe ne mai plac! Trebuie, insa, sa dam prioritate prioritatilor!

Inchisa cu el in masina nu ma mai simt asa sigura pe mine, dar sper sa ma descurc – mereu m-am descurcat in situatii limita. Nimeni nu m-a obligat sa-i accept propunerea si acum e prea tarziu sa dau inapoi. Cu cei ca el nu merge sa te joci de-a “uite popa-nu e popa”. Accepti sau nu! Cale de mijloc nu exista. Am intrat in joc trebuie sa invat pasul.
- Te simti bine? ma intreaba.
- Mi-e cam teama – rostesc purul adevar (dar acest adevar nu ma va elibera).
- Imi vinzi floricele! rade. Ma priveste cu coada ochiului, atent la strada.
Ma bucur ca nu insista asupra temerilor mele. Gandul mi s-a abatut spre portofelul burdusit si asta ma face sa-mi uit frica. Mama! Cu cati Caragiale e inhaitat!
Cand a oprit in fata blocului am tresarit, dar n-a observat. Deschide sticlele – aruncand capacele pe covorasele curate ale masinii – si imi intinde una.
- Pentru intalnirea noastra!
Ciocnim sticlele si bem. Aprindem cate o tigara. Berea e rece, amaruie si-mi place. Cum nu sunt obisnuita cu alcoolul la a treia gura incep sa ma simt relaxata. Am un debit verbal cum mi se intampla in zilele bune, dar nu uit sa-mi controlez cuvintele. Ne distram minunat intr-o masina care apartine unui necunoscut.
Imi place noaptea, imi place tipul, ador aventura…
- Esti studenta? ma intreaba la un moment dat, aratand spre valiza care se odihnea pe bancheta din spate.
- Oh, nu! Am incercat la “psihologie” – dar simteam ca ma tampesc… Cartile mi le-a dat o matusa – sunt o cititoare pasionata.
Nu minteam! Doar ca cititul nu aduce bani si banii sunt instrumentul general al economiei de schimb.

Acum… incepe sa ma citeasca el. Mana lui urca pe coapsa mea, strecurandu-se sub fusta scurta. Senzatia e nemaipomenita si n-am de gand sa ma opun explorarii. Imi descheie nasturii camasii iar eu il eliberez din sacoul matasos. Pentru nimic in lume n-as fugi din masina! Ei… aproape pentru nimic… Aventura, riscul, banii sunt afrodisice imbatabile! Poate si berea pe care am terminat-o are vreo legatura… Ma saruta cu pasiune. Constat ca stie sa-si foloseasca limba si la altceva decat numai la a se lauda. Ii raspund cu aceeasi masura, ba chiar mai mult: ma arat nerabdatoare sa aflu ce-mi poate oferi. Mana mea si-a cam dat seama despre ce e vorba dar trebuie neaparat o constatare faptica. In poala lui am uitat si de bani, si de riscuri si cu greu m-am abtinut sa tip de placere. A fost cel mai al dracului minunat moment pe care l-am trait in bratele unui barbat dar istoria nu se va mai repeta in acelasi context sau cu acelasi – ramas – necunoscut. Nu-mi vine sa-l eliberez, dar nu-mi pot permite un act doi – piesa aceasta e numai intr-un act. Oricum, a fost minunat: fara complicatii, fara abureli – doi oameni maturi care stiu ce vor si nu ezita sa obtina ceea ce-si doresc.
- Trebuie sa schimb apa din acvariu si sa arunc caciulita de protectie – imi zice dupa ceva timp.
Cu regret, ma mut pe “locul mortului” si-mi aranjez hainele.
- Si eu ar trebui sa schimb apa – ii spun, mai mult pentru a sfarama linistea.
- Natura e a-tot cuprinzatoare – ma invita ranjind, dar il refuz pe motiv ca voi pleca acasa imediat ce revine, sa nu reclame parintii disparitia mea – ca am intarziat cam mult, si ei stiu la ce ora ar trebui sa soseasca trenul.
- Locuiesti cu parintii?! se mira, dar nu mai asteapta raspunsul meu si tranteste portiera, disparand printre bradutii si mestecenii din fata blocului.
Intre timp cobor si iau valiza. Amabil, ma conduce pana la usa liftului.
- Mi se spune Asul de trefla – se recomanda.
- Alina – ii spun prenumele pe care mi-ar fi placut sa il am trecut in acte.
Poate ca numai mi se pare, dar tipul e cam stanjenit de cele petrecute.
- Am innebunit dupa tine – imi zambeste cu caldura si aproape ca il cred; ma tem sa nu-mi ofere bani! Se dovedeste “domn” si nu o face.
- Atunci, ne intalnim la ospiciu! ii spun, nerabdatoare sa plec.
- In orasul tau sau al meu? se intereseaza.
Imi mangaie parul si palma lui intarzie pe capul meu, cu tandrete.
- Pe-aici… - soptesc. Noapte buna.
- La fel! face economie de cuvinte. Ma duc sa inapoiez masina.
- Norocul proprietarului!
Dupa ce i-am dat un numar de telefon m-a lasat sa plec. Urc in lift si apas un buton, gandindu-ma la cat de uimit va fi norocosul cand va vedea cum arata interiorul masinii lui.

De teama sunt cam fara vlaga – mai am putin si incep sa tremur – dar totul e bine, deocamdata. Raman in lift cinci minute – cu ochii pe cadranul ceasului – bucuroasa ca la ora unu din noapte locatarii dorm – apoi revin la parter. Valiza pare de doua ori mai grea decat atunci cand alergam cu ea prin Gara de Nord, dar ma fortez si-o car. Sudoarea imi curge pe sira spinarii si o simt rece ca gheata. Masina furata nu mai e in parcare. Ma grabesc spre locuinta mea – doua imobile distanta – urc in lift si apas butonul cu numarul cinci. Abia in casa imi permit sa rasuflu usurata. Ma simt eliberata de teama. Efectul adrenalinei e pe cale sa dispara si ma simt vlaguita. Pregatesc o cafea si fac un dus fierbinte, sa scap de mirosul fricii. Instalata comod in fotoliu, infasurata intr-un halat de baie pufos scot, din buzunarul fustei pe care o purtasem, noul portofel din dotare. Am cantat la loc curat… Banii au un fosnet extrem de placut! O zi forte! Ghicitoarea mi-a prezis corect asa ca mi-am permis sa fiu generoasa si sa-i las “seifului care a cazut pe mine” – bani de tren.

Dama de pica l-a taiat pe Asul de trefla.

Sa vedem ce-o fi in valiza…!

(1990) p.d.n.

3 comentarii:

  1. ha ha...
    foarte tare...mi-a placut,nu ma asteptam nici la "imaginile" fierbinti,nici la deznodamant :))
    daca tu ai scris, esti grozava Diana!felicitari!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mi-ai facut o surpriza excelenta citind aceasta "povestire"! Multumesc pentru aprecieri! As vrea sa imi placa laudele ceva mai putin... :)
      Am scris-o, da, am si un premiu pentru aceasta (e ceva mai lunga povestirea, dar pe net apare numai in aceasta "varianta")
      Eeee, m-am laudat putintel :( Am vrut sa ma abtin, dar nu mi-a iesit! :) Atunci, demult, am castigat 10 carti de la o editura si... (bonus, fara a fi mentionat ca premiu) propunerea de a fi... cititoare de prompter la o televiziune locala - dar nu ma atrage ceva care sa ma determine la un program fix si la "cuvintele altora" :( Ups! Iar am dat dovada de... usoara aroganta :( Nu?!
      Viata fericita, Pandhora, alaturi de cei dragi!

      Ștergere
  2. esti o fata putin obisnuita Diana,imi place asta :)
    felicitari pentru premiu si pentru ca ai ales sa NU vrei chiar daca,poate ar fi fost un job interesant :)

    RăspundețiȘtergere