Crăciun în pandalie. Colind

Iată vin colindători,

Flori de gheață,

Noaptea, pe la-ncrezători,

Flori de gheață.

Ei mereu elaborează,

Flori de gheață,

Și induc fiori de groază,

Flori de gheață.

Sunt fiori prefabricați,

Flori de gheață,

Pentru oameni panicați,

Flori de gheață, flori de gheață.

(poza am primit-o pe mail, nu cunosc originea)

Printre betoanele triste

(fragment)

In padurea de beton – cu mititele luminisuri – oamenii incearca sa se iluzioneze ca traiesc o viata in comuniune cu Natura: lupta pentru supravietuire si apar ca micile animalute care alearga in roata fixata in cusca lor.

Cu cat orasul e mai mare cu atat e mai dificil sa se asigure un standard de viata mai ridicat. Ce se intelege prin "standard de viata ridicat"? De unde sa stie povestitorul?! Unii inteleg termopan, gresie, faianta… Izolatia intregului paralelipiped din beton e – pentru unii – atingerea idealului. Se izoleaza cu termopan, apoi cu izolatie categoria B – in certificat, la deruta, scrie categoria A desi lipseste elementul care ar conduce la aceasta categorie superioara si care ar face izolatia mai scumpa. Dar, ce conteaza? Aparenta conteaza. Mucegai pe zidurile interioare?! "N-am asa ceva!" – se lauda cei mai multi dintre cei care s-au izolat asa de bine incat ferestrele lor au dimensiunea unui oberliht. Acestia nu au nevoie sa isi aeriseasca locuinta – se risipeste energie si economia e baza! Economia la energie termica, intr-o tara in care iernile sunt din ce in ce mai scurte si mai blande. Au centrale termice individuale, deci economia e mare si – implicit – cheltuielile vor fi mai mici. Ce fericire! Dar fericirea – ca tot ce exista – e trecatoare: se va impune taxa de poluare: gazele arse in centralele individuale sunt imprastiate in mediu si – conform principiului "poluatorul plateste" - nimeni nu poate comenta si va plati ics la suta din suma scrisa pe factura. Apoi, urmeaza chestiunea despre suma – modica – retinuta de furnizorii energiei electrice: sa fie ajutati cei care au ales sisteme alternative, energia verde! Poveste minunata, care are un rezumat: ce pierd furnizorii de electricitate din cauza celor care au investit in sisteme alternative sa recupereze de la consumatorii captivi. Totul se face, evident, pentru protejarea mediului. Asa-i cu economia la consum si costuri mai mici: ce se economiseste pe mere se da pe dude! Ca asa e la bloc, daca vrei confort.

Desi traiesc izolati, in cutii de beton imbracate in polistiren – cu mucegaiul aferent – cu toata viteza vietii zilnice oamenii nu sufera de "sindromul izolarii" – sunt grupati in asociatii de proprietari si sunt mandri, pentru ca in urma cu vreo douazeci de ani traiau in asociatii de locatari. Cata mandrie! Acum, ca proprietari, pot impune ei reguli si… pot retrai bucuria vietii de la sat: bat covoarele in fata blocului – in zile si la ore potrivite, cand cei mai multi vecini inca dorm, sau mananca de pranz, sau vor liniste… Si acesti minunati proprietari bat covoarele cu atata patos incat dau impresia ca vor sa se elibereze de toate frustrarile adunate in perioada imediat anterioara… Unii merg la batut covoare ca la "iarba verde": cu nevasta – care duce ligheanul cu apa si detergent, periile necesare – si cu odraslele – care trebuie sa invete din timp cum se intretine curatenia. Sotul bate covorul bine, sotia vine si-l da cu apa apoi il perie energic, apoi sotul bate din nou covorul – sub privirile atente ale odraslelor care, din cand in cand, sorb suc dintr-un pet… Si, iaca asa, stau la aer, in soare – sa se fixeze vitamina D din sucul cu gust de fructe suta la suta natural. Cand sucul se termina petul e aruncat langa bara de batut covoare – in natura va ramane acolo mult si bine, deci nu se infiltreaza in pamant, deci nu polueaza. Apa murdara din lighean e varsata langa masa de ping-pong pe care covoarele au fost intinse sa se usuce putin. Acum, cand ceilalti vecini s-au trezit, familia formata din oameni harnici se retrage in cutiuta ei. Acolo, infern! Vecina de langa iar isi face suc proaspat din fructe si legume si blenderul tulbura linistea!

Zidurile exterioare sunt izolate, dar nu si cele dintre apartamente si se aude chiar totul! Dar totul! Cu vreo trei nopti in urma sotia cea harnica a fost trezita de niste tipete disperate. Si-a zgaltait sotul care sforaia usor si i-a zis ca ar trebui sa cheme politia pentru ca se intampla ceva rau in blocul lor. Sotul, cascand, trage un timp cu urechea si-i zice sotiei ca or fi unii care striga de placere! "Daca asa fac astia la placere cum or face la durere?" se bosumfla consoarta, suparata foc ca nu putea dormi din cauza unora care par a fi injunghiati… A chemat altcineva politia…

In alta seara n-a lasat-o sa adoarma vecinul de la etajul imediat superior: iesea la baie prea des si nimerea mereu ochiul de apa – si mai tragea si apa, ca zgomotul sa fie mai puternic! Si doar putea sa lase trasul apei pentru dimineata, nu sa-i faca ei in ciuda! S-ar putea gandi vecinul la economie – ca doar e pensionar – si ar mai pastra si linistea in bloc!

Cetatenii se misca precum o pasare in colivie, sunt antrenati intr-o falsa impresie de participare la miscarea generala a colectivitatii. Sunt supusi oboselii permanente din cauza transporturilor si a zgomotului, le scade rezistenta fizica si psihica.

Odata cu cresterea populatiei si a suprafetei oraselor s-a marit si lungimea strazilor, care au devenit mai largi si mai putin intortocheate, cu multe sensuri giratorii langa care trecerile de pietoni – evident nesemaforizate – sunt atat de lungi incat pietonii sunt ca iepurasii de camp cand trebuie sa traverseze. Dar aceste treceri de pietoni ii fac pe oameni credinciosi: se roaga divinitatii inainte de a se aventura in traversare sperand ca soferii care ies din giratoriu sa-i observe la timp si sa nu-i transforme in musculite pe parbriz.

A crescut mult si suprafata constructiilor, adunand in interior zeci si zeci de familii, fiecare in cutia lui de beton, cutie care trebuie incalzita si multe cutii au fost cuplate la templele dedicate catorva zeitati care asteapta ofrande si ofera la schimb gaz, caldura si apa calda in functie de toane.

Multimea din orase polueaza pe rupte… Oamenii par a se intrece: care polueaza mai mult e mai smecher. Gunoaiele formeaza adevarati munti la marginea oraselor – pe rampe numite "ecologice" – si, uneori, acesti munti vulcanici erup din vointa sau inconstienta unora iar duhoarea invaluie o mare parte a orasului vantul fiind mijlocul de transport al duhorii iar ploaia este agentul de legatura al gunoiului cu solul.

Noaptea, pe la zece, isi spun oamenii: "Ascultam linistea" dar in departare se aude-un huruit, apoi chestii zdruncinate si pe cer se reflecta sclipiri rosii ca de foc… Nu-i bai: a venit masina de gunoi!

Evacuarea gunoiului dintre betoane e din ce in ce mai dificila… Mustele si sobolanii isi fac de lucru pe acolo – vietati deranjate uneori de cautatorii de comori. In jurul gunoaielor se grupeaza si alte vietati: caini, pisici… Locuitorii betoanelor hranesc aceste din urma mentionate vietuitoare, le incurajeaza sa vina, sa-si duca viata amarata pe acolo… Sunt si locuitori nemultumiti: prea multe pisici, deci si purici – in beciuri, in garaje, in holurile blocului… Atunci, omul are solutia si ia atitudine: mancare otravita: si pisicile mor pe capete. Copiii le gasesc lesurile pe terenurile de joaca, pe trotuar, cand pleaca la scoala… Si multi copii plang de mila acestor animalute pe care incercau sa le prinda cu o zi in urma sau carora le aduceau mancare. Dar asa e viata: supravietuieste cel mai puternic. Acum nu mai sunt pisici, deci nici purici – ca si cum sobolanii si cainii n-ar avea purici iar mustele verzi n-ar fi purtatoare de microbi. Oamenii s-au mai linistit putin. Dar, ce se aude?! Latra cainii?! "De ce tot latra cainii?" se plang unii. Pentru ca asta fac, de obicei, cainii: latra. Cainii latra, magarii rag, oamenii vorbesc… cu cei de la ecarisaj: "Veniti, dom'le! Nu pot dormi noaptea de atatia caini care tot gasesc sa-si povesteasca ceva cand e ora mea de somn. Innebunim, nu mai rezistam! Trebuie sa faceti ceva, e datoria voastra, pentru asta sunteti platiti – din banii nostri!" Hingherii vin, cum sa nu vina? Primesc bonus pentru fiecare caine prins – daca e mort e si mai bine. Vin hingherii cu arcanul, cum veneau altii – pe vremuri – sa ia tinerii in catanie. Cainii urla, copii plang, unii oameni se cearta cu hingherii. Unu-doi caini scapa, ceilalti sunt inghesuiti intr-o cusca si apoi transportati la "adapost" – asa numesc hingherii locul unde sunt ucisi, cu sadism, cainii prinsi latrand si tulburand astfel linistea unora sensibili cu nervii.

Pentru a evita procedura dura vine una bucata administrator adapost caini – sustinuta de minunatii edili – cu ideea recensamantului animalelor precum cainii si pisicile cu propietari: sterilizare. "Daca privim la cainii vagabonzi realizam ca multi seamana cu unii caini de rasa, deci proprietarii nu sunt constienti ca…" bla-bla-bla… Si sa fie asa, bucata administrator adapost caini uita multe elemente – ca doar vrea fonduri de la edili. Nu vrei sa-ti sterilizezi animalul e de rau, ca te taxeaza anual! Adica, amendeaza preventiv! Asta da metoda de a rezolva problema cainilor fara stapan – dar mai sunt oameni care gandesc si i-au pus la punct pe initiatorii aberatiei. Dar asa e intre betoane: creierul se aeriseste mai greu si multi sunt obedienti.

Au lichidat si cainii, si pisicile dar au uitat de sobolani – si acestia se inmultesc, pentru ca asta fac si sobolanii: se inmultesc precum… soarecii. Sobolanii nu latra, nu miauna, nu stau sa fie vazuti de dusmanii lor bipezi si fara pene… si scapa, adesea, de la exterminare.

Intr-o dimineata, pe spatiul verde de langa un bloc, un cetatean in patru labe cauta ceva. "Ce-ai pierdut, vecine?" il intreaba unul dintre putinii care mai merg la munca si care are somnul bun, ca nu sta degeaba toata ziua. "Nimic!" se rasteste cel care umbla de-a busilea. "Caut un afurisit de greiere care a cantat toata noaptea si n-am putut dormi!"

(p.d.n.)

Si-am incalecat pe un beton si v-am scris rezumatul povestii fara ton.

Trădarea lunii August

Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă

Și apoi în cutia neantului ne-arunca.

(Omar Khayyam, Catrene)

Scria Mircea Eliade că “filosofia și teatrul sunt o pregătire pentru moarte”. Dar cred că nimic nu mă poate pregăti pentru moarte – nu pentru moartea celor dragi, pentru moartea celor care le sunt dragi celor care îmi sunt dragi…

Se spune că ceea ce se întâmplă în lume putem privi ca pe un spectacol... De-ar fi așa ar însemna că putem interveni, prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem. Cum fac aceasta atunci când sunt în fața unei teribile dureri sufletești? Cum aș putea spune unei persoane dragi care suferă pierderea unei ființe mult iubite: “lasă imaginația să alerge și totul va fi cum vrei tu”? Cum să spun aceasta? 

Cum poate trăda o fracțiune de Timp? De-a lungul vieții durerile cele mai mari le-am cunoscut în aceasta lună a sfârșitului de anotimp. Dar și unele dintre cele mai mari bucurii… Destinul parcă ar vrea să-mi anuleze durerea prin fericire și fericirea prin durere! Ca și cum n-ar trebui să mă bucur până la lacrimi dar nici să plâng până la epuizare. Unire a contrariilor?!

În momentul când o persoană dragă moare încremenești în tine; creierul procesează greu informația și  apoi pare că începi să lupți  pentru propria-ți supraviețuire…

Nu vreau să numesc moartea altfel, pentru că e doar moarte, adică nimic nu mai urmează – doar un mare gol în suflet, o durere cronică ce nu se poate trata cu medicamente, o durere care se estompează, la un moment dat, dar nu dispare – lasă, uneori, urme pe care nu le poți intui și care se pot transforma în gesturi care-ți sunt de neînțeles. Aș vrea să pot trece ușor peste moartea celor dragi, să rămân “filosof” când cei dragi mor, când dispar fizic din viața mea, și mai trăiesc doar în minte. Nu poți îmbrățișa un gând, nu-i poți spune “te iubesc”… sau… “mă enervezi”. Privești lucrurile pe care le-au atins, străzile pe care au trecut, îi vezi cu ochii minții cum stăteau la masă în fața ta, cum râdeau sau cum plângeau, cum se agitau să pregătească ceva, cum plecau la lucru sau la piața, cum se emoționau, cum se bucurau, cum îți spuneau “neața!”, cum se pregăteau de vacanță sau de petrecere… Ți-i amintești cum stăteau lângă tine când îți era rău și te întrebau “ce să fac?” “ce să-ți aduc?” Îți amintești cum tu stăteai lângă ei și încercai să îi ajuți, să le arăți că nu sunt singuri… Ei încercau să îți ofere Bine și tu încercai pentru ei la fel… Ar fi făcut orice pentru tine și tu pentru ei… Când cineva drag moare începi să te simți incomplet… Pe măsură ce mor cei dragi te simți din ce în ce mai mic, mai neputincios și apoi, dintr-o dată, când nu mai e nimeni drag care să moară… devii unul dintre cei mai puternici oameni: nu mai ai nimic de pierdut. Dar cine își dorește sa fie un astfel de om?

Moartea pare a fi departe de cei tineri, de cei îndrăgostiți, de cei fericiți. Dar e mereu aproape, ne însoțește pretutindeni, stând cuminte pe umărul stâng – cum spun legendele. Ne soptește să nu irosim clipele, să spunem “te iubesc” celor pe care îi iubim, să spunem “iartă-mă” celor pe care i-am întristat. Ne șoptește că viața – oricât de lungă credem că este – e scurtă. Ne șoptește că nu avem așa mult Timp cum ne imaginăm.

Murim câte puțin în fiecare zi. Sufletul se încovoaie de greutatea durerilor pe care le ascunde în el. Zâmbetul devine, uneori, dureros. E greu să mori, e și mai greu să vezi murind pe cei dragi. Gândul la moarte poate fi înfiorător, obsedant sau fascinant, dar poate vorbi despre ea numai acela care “i-a simțit gustul”. Pentru fiecare dintre noi moartea pare un fapt extrem de îndepărtat – și, uneori, ne comportăm de parcă omul trăiește o veșnicie. Moartea, însă, ne însoțește pretutindeni, pas cu pas, ne pândește și va profita de orice pas greșit, de orice gând eronat îndreptat, de orice neatenție. Moartea ia omului copilul, îi ia partenerul, parinții și prietenii… Așa e legea Firii: ne naștem, trăim și apoi murim – truism, da. Cum înțelegem, însă, acest interval? Ar trebui să îl înțelegem sau doar să acceptăm această Lege? De împotrivit nu ne putem împotrivi dar mai atenți putem fi. Mai atenți cu cei de lângă noi și chiar cu noi. Să avem regrete cât mai puține atunci când se întâmplă. Să nu spunem “aș fi putut face…”, ci să spunem “am făcut tot ce am putut…” 

Iubire de-o zi

L-a văzut prima dată pe aleile unui parc, toamna. Copacii începuseră să cearnă covor de frunze arămii pe iarba încă verde. Erau pretutindeni frunze: pe alei, pe iarbă, pe bănci, pe ghizdul fântânii arteziene adormite; foșneau frunzele sub pașii ei, un foșnet ca un oftat greu.

Vântul sufla încetișor aerul și alerga frunzele prin parc. Fata le privea amuzată. Soarele în amurg învăluia decorul cu lumină roșiatică, de crepuscul, și parcul avea culoarea roșu-portocaliu întretăiată de verde, arămiu, galben și maro. Se lăsa o seară umedă, arămie, cu liniștea frântă doar de șoaptele frunzelor agitate în vânt. Câteva fire de praf ridicate tulburau cristalul aerului cu parfum de pământ care așteaptă ploaia – parfumul fânului ud.

Se plimba pe aleile pustii privind vârful pantofilor care loveau încetișor frunzele căzute în drum – se juca și iși zâmbea sieși, zâmbea frunzelor, zâmbea ploii care avea să vină. Se putea gândi numai la dragoste! Oamenii – indiferent de vârsta – se gândesc numai la dragoste! Orice ar recunoaște ei, orice ar zice, ființa lor dragoste tânjește! Dar ea nu cunoscuse dragostea decât observând-o la alții, citind despre ea, simțind-o învăluind actorii, în filme.

Cine ar putea spune ce și cum a fost? Când primele picături de apă ale cerului, mari și grele, au atins pământul, parcă din neant venită, în fața ei s-a oprit o siluetă. O clipă, inima a tresărit de spaimă – de spaima că șirul acelor clipe atemporale a fost brutal întrerupt. A ridicat privirea și a… pierdut-o în ochii aproape negri, umbriți de gene lungi. O privire de lumină și scântei îi străpungea ochii ale căror pleoape uitaseră că trebuie să clipească. Necunoscutul îi zâmbea – și când zâmbea în ochii lui clipeau luminițe ușor ironice, ca o umbră în lumina scânteietoare. Cu buze fine, rozii și nu prea groase dar frumos conturate a rostit ceva, apoi s-au apropiat și s-au unit cu ale ei… Un litru de vin de-ar fi băut și așa amețeală n-ar fi simțit. Pleoapele s-au lăsat grele peste ochi și trupul plutea ca în vid; fiori necunoscuți îl străbăteau… și creierul ei incerca să rupă vraja care se țesea…

- Eu sunt Shady - i-a spus el, șoptit.

Și ea nu mai știa cine este… Încerca să se desprindă din vraja aromei de ambră în care o învăluia; încerca să-și desprindă privirea din ochii negri ca o apă adâncă. Momentul în care, după zile și zile în care s-au văzut, neștiind cine pe cine urmează, dar căutându-se din priviri s-au întâlnit.

S-au plimbat, ținându-se de mână, prin ploaia care țesea perdea de argint împrejurul lor și îi uda până la piele. Se sărutau, din când în când, fericiți că Natura le este aliat împotriva privirilor curioase. Parcul era numai al lor. Lumea era numai a lor! Și curcubeul a fost al lor în acea zi spre amurg.

S-au plimbat seară de seară timp de aproape un an. Fiecare sărutare era la fel de intensă și nu domolea flăcările ce-i mistuiau; le întețea mai mult și mai mult dar nu puteau înabusi acest foc pentru că ea nu mai cunoscuse dragostea până atunci iar lui îi era interzis să atingă neatinsul în afara căsătoriei, iar căsătoria…

Când el a plecat a rămas căutând aceeași intensitate în sărutări, în ființă și pentru că nu o găsea pleca mereu și mereu, căutând și căutând… Știa ce caută dar unde să afle? Și cum? Firea iși urma cursul… dar acel foc nu l-a mai găsit.

În fiecare an, la data întâlnirii, se plimba în parc, pe aceleași alei… An după an trăia aceeași stare, în același parc, plimbându-se privind vârful pantofilor… Și după mai mult de douazeci de ani s-a întâmplat: când a ridicat privirea a întâlnit acei ochi negri și adânci, a simțit acceași esență a trupului, a simțit aceeași dulceață a buzelor și aceeași intensitate a focului care se aprindea în ea. Acum în poveste se puteau întoarce! În amurg, ființă lângă ființă.

- Shady, prieten drag!

10 August

Fila zburatacita din jurnalul unui brotacel

Ma intreaba cate unul ce fac de dimineata pana seara! Avand in vedere ca o jumatate din mine si-a pierdut interesul pentru cealalta jumatate din mine, ma suport - vorba lui Cioran. Aflictiune curata, ce mai! Si cand chiar nu ma mai suport imi iau alpenstocul si plec in munti, sa ma ascund de lume, cautand catacombe ramase de pe vremea razboiului, in speranta ca dau de vreun arcosolium si ma pun pe cercetat serios. Ma pun sau ma depun, poate e o diferenta - dar n-o sa va tin o alocutiune acum, ca nu sunteti atenti si-o sa credeti ca am logoree. In plus, am luat si o gura de curacit - acu’, de m-ar auzi iubita ar sari ca-njur, dar e treaba ei sa puna mana pe dictionar si sa se cultive, ca dormind pe aratura ramane necultivata. Asa e iubita mea! O intreb daca vrea sa ne despartim si-mi spune “nu”. O intreb daca vrea sa ne iubim si-mi spune “da”. Si-i zic ca din silabele acestea reiese “nuda”, iar ea se gandeste la “goala pusca” si-i explic ca, de fapt, ma refer la “pura”, asemenea monadei, ideea pura a filosofiei. Si ea ma priveste cu ochi goi, apoi clatina din cap. Pentru ochi e o placere, pentru creier... Am vazut-o ca s-a aprins si am sperat ca se si prinde - si s-a prins, ca laptele acru.

Privea in gura mea cum rostogolesc cuvinte al caror sens nu-l intelege si clatina din cap. Si-mi spune “brotacel”. Sunt brotacelul ei! Dar oricat m-ar saruta in print nu ma voi transforma.

Ea nu poate transforma nimic in ceva mai bun. In mai rau da. Nu-i singura al carei cap are mai multe colturi decat cladirea in care locuieste dar cu ea m-am pricopsit eu. Sigur, am vrut sa se intample si s-a intamplat: ce-si face omul cu mana lui se numeste lucru manual. Am incercat sa o desprind de mine, dar pace buna! Imi tot turuie ca sunt tot ce are, si-mi vine a-i spune ca mai are casa, bijuterii, masina… De m-ar lasa, ce bine mi-ar fi! Va trebui s-o tai din oras daca vreau sa scap de femeia-scai-in-par. Si-a dat seama ca nu mai corespunde ca amanta si incearca sa se marite, cu orice pret, dar n-a nimerit mirele potrivit. Nu pentru ce are in mansarda am ales-o, evident, si acum carcasa nu-mi mai spune nimic, n-are ce sa-mi mai ofere si balta-i plina de pesti care n-au habar ca vor ajunge in minciog. Sezonul de pescuit a inceput.

Eu inteleg ca nu-ntelegi, dar nu-nteleg ce nu-ntelegi, de ma-ntelegi eu te-nteleg. M-ai inteles?

Semneaza: Brotacel. 

p.d.n.

Printul intunericului

Veghea-nchisa de sub frunte,

Descantate-n timp poteci,

Cearcanele ce-ngusteaza

Vagauni de gand batute…

Prin ecouri repezi,

Singur

Cautand drumul spre munte.

(autor C.R.)

Cei sortiti ranii prevestesc trezirea printre zei atavici ce-si molipsesc supusii sa isi poarte crucea. Valul isi va dezveli umbra ca un zvon la marginea parerii, dar prea tarziu… ca la rascruce, in vartej, un suflet moare.

Risipiti in nesfarsit ingerii intunericului prevestesc slobozirea temerilor in repaos amenintand ca peste minte sa sufle, curand, haos. Urma vremii se distinge printre randurile scrise de o mana acum uscata. Raza soarelui ascuns si-a ars slova prea adanc si-a ramas doar o dara solitara abia vazuta de sub geana. Crusta luminii e secata la izvor…

*

Amintiri demult apuse scormonesc in jar nestins cu rautatea unui print intunecat care vrea sa-si reintregeasca armata. Cand din lanturi a scapat sclavul lui mai luminat si in lume a plecat, liber cu vointa lui, ceata sefilor de iad s-a mobilizat. Au sfaramat cu fulgere gata plesnite orice sansa de reconciliere… incercand ca sub taisul vietii sa interzica o coroana pentru un nou eu.

Citind povestirea despre batranul intinerit, pestisorul fermecat si motanul cel chior mi-a revenit zambetul in coltul buzelor. “Daca as fi tanar…” Si tineri suntem toti, la orice varsta, daca dorim sa mai fim tineri. Uneori e obositor sa fim tineri – dar aceasta stiu numai batranii. Ar trebui sa ne amintim mereu visele tineretii… dar nu chiar toate, as spune… Unele sunt periculoase prin aceea ca nu le-am mai putea indeplini iar altele nu le-am mai dori indeplinite. Acum stim ca nu intotdeauna este bine sa ni se indeplineasca dorintele. Cel putin unii devin constienti ca nu tot ceea ce-si doresc le si este de folos pe termen lung. Dar tot nu vom sti, si tot vom dori… Poate ca dorintele sunt… pedeapsa spre lumina.

Printul intunericului asteapta mereu la raspantie si zambeste ironic, incurajand dorinte gresite si inarmat cu rabdare spera ca – mai devreme sau mai tarziu – va putea atinge sufletul acela… Ce nu stie, insa, este ca acel suflet nu e atins… Mintea si sufletul sunt chestiuni separate – ceea ce printul intunericului nu va intelege vreodata. Amintirile grele ale omului pot rabufni mai des sau mai rar, dar sufletul are alte reguli: nu e atins de o asa-zisa ratiune care deruleaza scenarii incercand sa analizeze trairi sau intamplari… Mintea incearca sa-i spuna sufletului “acum trebuie sa te doara” – in ideea, absurda, ca asa ar trebui sa fie. Si sufletul se incapataneaza sa ramana senin, imperturbabil. Mintea indeamna la revolta… indeamna la cele mai rele lucruri… Asimileaza tipare si incearca sa le potriveasca fortat, analizand prin comparatie. Dar mintea nu poate vedea sufletul, nu poate intelege legea care il guverneaza. Si in acele momente mintea incearca sa preia controlul… Niciodata mintea nu va putea domina sufletul. Lacrimile pe care ochii le varsa uneori sunt apa curata care spala sufletul si ne feresc sa devenim clepsidre in care nu mai curge nimic.

O zi in care te lupti cu demonii trebuie sa fie o zi a victoriei. Printul intunericului nu are putere atunci cand lumina sufletului reuseste sa razbata, chiar si numai ca o raza subtire – asa ca povestea cu… motanul chior. Vantul trecutului devine atunci o adiere calda ce nu mai poate face rau si aripile care pareau smulse isi fac datoria si infrunta zborul din nou si nu ne mai ineaca in rutina.

Demonii nu se ineaca si nici nu se sufoca… Doar ingerii luminii ii pot invinge. Dar unde sunt acesti ingeri?

Oamenii sunt intr-o viteza nebuna – de parca s-ar grabi sa ajunga mai repede in moarte… Nimeni nu asculta pe nimeni; nimeni nu vorbeste cu nimeni… Insiram cuvinte golite de sens doar pentru a ramane “membri ai societatii”, iar la un moment dat nici asta nu ne va mai interesa….

Unii incearca sa isi faca foarte multe cunostinte mai mult pentru a fi siguri ca traiesc… Acestia pot avea senzatia vietii daca si numai daca pot spune ca au multi amici – pentru acestia “valoarea  personala” le e data de “cantitatea” amicilor – calitatea nu conteaza pentru ei…

Prea multi sunt sub vraja printului intunericului.

Privirea unui inger

Ziua mistuie noaptea.

Mistuie marginea sufletului meu.

Si noaptea o incep cu picaturi de versuri.

Si ma transform in flacari si in cenusa de oase.

Noapte de noapte, respiratia mea se innabusa in limba.

Se intoarce, contrar, merge inapoi…

In noapte vad adevarata lumina a zilei ascunsa…

Ochii inchisi, zambetul dintilor albi…

Somnul merge si vorbeste si se hraneste, marcand timpul… 

(Ezra Pound, Intoarcerea)

**

Se spune ca timpul vindeca toate ranile, dar ce se intampla daca boala e chiar timpul? Ranita de timp se simtea de cand el a parasit-o. Cine – sau ce - o poate vindeca de boala numita timp, boala de care sufera de cand el nu mai este? Prea mult timp! Isi tot spune ca are prea mult timp pentru viata… Dar nu traieste, exista doar, ca o planta in ghiveci, uitata de proprietar in spatele unui geam, in razele arzatoare ale soarelui. Parca ar trebui sa se aplece intr-o parte pentru a putea trai… Pentru a trai… o privire e de ajuns. Ca si cum durerea nu are trecut.

Totul se terminase cand abia incepuse sa fie prea bun pentru a fi adevarat… O clipa, doar, cat o eternitate… Dar care om poate concepe eternitatea intr-o clipa…? Pasul catre eternitate dureaza o clipa, dar eternitatea nu poate fi concentrata intr-o clipa! A asteptat… o eternitate pentru ca cineva sa ii spuna un cuvant de dragoste… Si dupa ce l-a spus a plecat… Nu mai era decat o femeie singura, glorios de singura! Ca un animalut ratacit prin padure se simtea – totul o speria… Totul parea gol, incompatibil… Nu mai stia cine este, n-o mai interesa… Nu mai vrea sa planga; nu mai trebuie sa planga; nu are rost… Lacrimile nu spala, neaparat, sufletul, il pot si seca… E constienta ca nu intotdeauna se intampla cum isi doresc oamenii... Dar ce pustietate! Atata pustietate…

In copilarie nu isi putea imagina neantul, astazi acest gand o face sa tremure, dar nu de teama, de dorinta... Se juca atunci cu entuziasm, dar azi poate doar sa simuleze entuziasmul, pentru a nu frange inima celor care o iubesc. Azi se entuziasmeaza cu adevarat numai la gandul ca viata s-ar putea sfarsi in clipa urmatoare, dupa urmatoarea clipire a pleoapelor…Poate dimineata nu se va mai trezi si totul se va pierde in neant – inclusiv durerea… 

Noaptea… E momentul cel mai frumos… E momentul in care adoarme si – cateva ore – uita ca e o frunza in vant, un fir de nisip in desert. Noaptea constientizeaza ca viata nu se reduce la un om – oricat de mult ar fi iubit acest om… Ar vrea sa doarma ziua si sa traiasca noaptea, cand intunericul pare sa estompeze chiar si durerea sufletului… Noaptea e liniste; nimeni nu-i vorbeste si buzele se pot strange sa innabuse strigatul iar pleoapele ii pot strange ochii sa elibereze siroiul de apa sarata. Sa mearga in nestire, pe strazi pustii si intunecate, sa caute neantul, sa caute eternitatea…

Incet, sa n-o auda nimeni, s-a imbracat si a iesit din casa. Pasii o purtau spre marginea orasului, unde era un santier… Muncitorii demolasera niste case pentru a construi o sosea dar constructia intarzia si plantele salbatice cucerisera locul… Acolo, pe un stalp de gard a gasit o moneda, in chiar ziua cand fiinta cea mai iubita a plecat… Era mult de atunci… asa i se parea… Poate chiar trecuse mult timp – nu mai stia… Santierul era acolo, stalpul solitar era cazut. S-a intins peste buruieni, lipita de pamantul cald, pe pat de spini si frunze aspre… Cerul se deschidea intunecat deasupra si privirea ii alerga printre stelele reci si stralucitoare… Din cand in cand, cate una sclipea – ca si cum un inger i-ar fi facut semn cu ochiul ca poate fi din nou vie. Zambi gandului, pe care nu-l credea si il alunga ori de cate ori se contura in mintea ei… Ar fi vrut sa fie printre stele… Se lasa in voia noptii, zambind. Avea numai de castigat daca noaptea ar dori sa si-o faca prietena… Ar fi minunat…

Un zgomot vag razbatea pana la ea – un zgomot al diminetii care ii era strain… Ridica pleoapele… Cerul albastru se deschidea deasupra ei. Si-a lasat privirea cuprinsa in albastrul infinit… Lumea ii aparu in fatza ochilor si ii umplu inima. Copilul ei face parte din lumea aceasta, in eternitate… Nu trebuia sa il mai planga… “Am cunoscut dragostea” – isi spuse. “De acum voi lua toate asa cum vin. Inima e larga precum cerul imens. Viata are intotdeauna dreptate”.

Desertul care sunt (fragment)

(adaptarea versurilor scrise de un prieten)

Ca un pendul, sub nelinistea care-l aduce din totdeauna inapoi. Ar fi fost doar o parte din mine, ce-a crescut in umbra morilor de vant. Sa te poti regasi cand ratacirea iti ingaduie sa te cauti numai prin singuratate. Depasind starea de nimic ce doare deodata cu trecutul poticnit anormalitatii, la capatul insomniilor fluturandu-si netraitele vise. Legatura cu neantul, fara vreo delimitare existentei.

Ratacind se pleaca voia uneori, atunci cand se desprinde fara zbor, intorcandu-se continuu la-ntaiul cauzei. 

Desertaciuni intredeschise printre ganduri.

Panzele de ceata dincoace de lumina diminetii care curge-ntarziata risispindu-se unui fulger, neterminat hotar de flacari, caruia sunt sortit sa-i obladuiesc ascunzisul. Din putinatatea tainelor lumesti.

Cat ma intorc sa-ndrept uitarea dinspre moarte evidentele se vor prabusi. Si o pot lua de la capat stapanit de aceeasi foame de iluzii. Randul meu indreptatit la dezordine. Printre falangele unui tinut napadit de pribegie. Sa-mi rascumpar diferenta dintre gand si inaltare, stau cu zborul treaz in minte si refac calea greselii printre ochiurile contrastelor ce stau la panda. Orbitoare in pragul nimicniciei, ce-ar fi putut bantui fara identitate, fara ecouri linistii nepasatoare la urmari. Ma aplec apoi peste rabdare.

Ma infurii vinovat statorniciei de-a razbi printre ramasitele din mine suspendat intre valvataile ce taie trecutul si ranile dezgolite inaintea revelatiei divine.

Cand nu mai am de ales sa-ncerc salvarea in neant, cine ma poate retine in zona disimularii crepusculare?!

Acelei vieti care nu va trece spre cele care nu pot veni. Sa arda incontinuu. Pe altarul indoielii, cumpenelor ce n-au astampar, legamantului cu tacerea care se sparge. Si raman sa-mi zac nedumerirea, sfarsitul unui mit ce-si prada cerului legatura cu destinul. Pustiu dislocat in coasta lui Dumnezeu. Cu graba raului de pacat din suflet sarind peste nadirul ce se varsa intruna. Aproape gata sa ma sfarme, naluca prinsa in ocol. Nevoia unui mal intrerupt ce-ar inghiti vederii mai departe. Sa alunec labirint descumpanit, sa-mi pierd cu mine deodata raspandirea. Chiar intorcandu-ma treptat, de-ncerc altei carari amenintarea primitiva. A gropii dinainte de potop. Zvonului ca nu-mi ajung din urma revenirii. Supus inchis, ca o spartura-n mine, in umbra unui ochi nesavarsit ce-si intuieste doar vederea printre gene. Vid de putregaiul ce incolteste, macinat pustiu de-nchinaciune pentru inceputul meu sfarsit prin ce n-a fost. Pentru ca nu-i initiere lepadarea de pribeag. Nealegand ecoul pravalnic ca alternativa veghilor iscoditoare.

Motivatia obsesivelor intoarceri dincolo de aparenta inaintarii in care ne cufundam. Obisnuintei pe care nu o recunoastem.

Nesfarsita ura mocnita in dosul trambelor de pulberi imi pregateste dezrobirea. Printre diguri incomode, izbavite de lancezeala. Si suie cum nestinsul foc ingaduintei isi arde prin credinta rostul firii. Ascuns dupa cioturile rugului sorocit, rastimpului cand dezamagesc iluziile pustiei, catranindu-se spectrului mortii.

Respinse, pe rand, tacerile-n cuvinte se aud cum picura durerea de prisos. Tristetile refuzate ca protest sa-mi sprijin marginasei fagaduinte. Inselatoarei cautari sa ma razbat un alt simbol, arhetip printre semenii impacati la fel. Mai cuvios in veghea suferinda si gol privirilor de gheata. Inchegandu-ma de-o parte a ispitei ce ma taraste printre intermitente. Cu sensul meu potential erorii, toate urmele sfielnice trebuie desprihanite. Si eu de-aceeasi umbra stanjenitoare ce se-apleaca. Cand inapoi se strang boltile cerului si se inchid puntile cetatii parasite. Cand incerc sa nu mai fiu desertului pereche…

Se imblanzesc / durerile / uitarii / adancul / unui ochi / tarziu / parut / desertul / dinapoia / cautarii / - ragazul / stapanirii-n / orbitor / urmand / dupa potop / eliberarii / de cerul / dimpotriva / naruit… 

Audienta la cel mai inalt nivel

(fragment)

- Ce gluma faci cu mine Tu, Acela pe care oamenii te numesc Dumnezeu?! striga spre cerul instelat. Lumina unui astru palpaie… Faci semn cu ochiul?! se rasteste, razand spre infinit si mintea ii e bantuita de ideea unei vizite in lumea spiritelor.

Rade si se stramba la stelele reci si nepasatoare. Soferii si pasagerii din masinile care trec pe langa el isi fac semnul crucii? Mare lucru! Oricine e liber sa faca semne al caror simbol nu-l intelege. Trec oamenii pe langa o biserica – pe jos sau cu masina? Tac-pac! Trag pe piept un semn despre care ei afirma ca ar fi cruce apoi gandurile revin la ce vor manca la cina, la ce picioare are tipa cutare… O diavolita intreba: “Ce ar fi facut oamenii daca Isus ar fi fost spanzurat? Ar fi umblat cu multe streanguri de gat…?”

Emil urca pe balustrada podului si face vreo doi pasi – in echilibru. Saluta cerul si striga: “Stai ca vin!” Isi lasa greutatea corpului inainte, lansandu-se in picaj spre sinele care lucesc in noapte cu zeci de metri mai jos. Poc – si gata. Ultimele sclipiri de luciditate ii strabat mintea: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Zambetul ii ramane intiparit pe chip si ochii atintiti spre stele.

Pe pod masinile opresc bot in spate si oamenii se agita precum furnicile alungate din musuroi. Speriati – sau numai curiosi – gesticuleaza spre calea ferata. Unii scot telefoanele mobile si anunta incidentul… Altii au coborat povarnisul langa omul accidentat si au constatat – fara dificultate – ca viata a parasit trupul. Zace intins pe spate, cu mainile pe langa corp si ochii larg deschisi, fixati spre cer – ca si cum ar fi meditat la ce se afla dincolo de stele. Zambeste. Expresia de fericire intiparita pe chip aproape ca ii socheaza pe martori.

- A murit fericit – presupune cineva.

- Se spune ca in clipa mortii chipurile oamenilor devin senine – isi exprima altcineva parerea.

- Hei! se aude un strigat disperat, de pe pod – si capetele celor de jos se ridica, apoi privirea lor urmeaza directia bratului intins…

Suieratul trenului care se apropie nu lasa loc de indoiala: trebuie sa se retraga. Zburatacesc ca vrabiile in nisip. Cativa isi acopera ochii cu palmele: trenul va spulbera trupul…

- Nu l-a luat! striga un barbat, si toti alearga la cadavru.

Pare mai vesel mortul sau au ei halucinatii? Cineva ii atinge gatul, langa carotida: pulsul nu se simte, oricat ar apasa.

- E mort… - concluzioneaza, cu o unda de mirare in glas.

Curand au sosit o ambulanta si o masina a politiei… Trupul a fost incarcat in ambulanta si curiosii si-au vazut de drumul lor – cu materie prima pentru povesti, cel putin un an…

**

In timpul scurt al zborului de pe pod catre serpii de otel Emil a realizat pasul facut si isi dorea sa-i creasca aripi, instantaneu, sa revina pe pod si in viata pe care o considerase mizera. Era, insa, prea tarziu – chiar si pentru aripi. Se resemneaza, gandindu-se ca va afla – in sfarsit – in ce cred cei mai multi muritori si daca exista o divinitate coordonatoare a tot ce misca si nu misca va raspunde pentru faptele sale si gata – era obisnuit sa raspunda nu numai pentru faptele proprii dar si pentru ale altora; nu poate fi acum mai greu.

Creierul lucreaza rapid si e perfect… lucid. Vede stelele cum se departeaza gradat si zambeste – ca si cum s-ar fi lansat in hau pentru distractie. Impactul cu solul il resimte puternic – sira spinarii pare franta si o durere greu de descris ii intuneca mintea. Trece de la senzatia de cald la cea de frig, apoi din nou la cea de cald – ceea ce-l amuza: o fi in rai, o fi in iad?! Stia ca va muri si ultimul gand a fost: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Un tarait puternic – ca al unei sonerii defecte – ii intrerupe sirul gandurilor constiente. Ceasul lui a sunat! Se simte absorbit, extrem de lent, printr-un tunel lung, intunecat… si se sperie. Incearca sa opreasca alunecarea dar mainile nu au de ce sa se prinda. Teroarea il stapaneste. Se mai linisteste cand, departe, zareste un punct alb de lumina. Unde e lumina sunt si oameni… Cumva trebuie sa ajunga acasa. Se ratacise, a fost la un pas de a-si pierde mintile, dar acum stie ce are de facut – numai sa ajunga intre oameni, sa scape de bezna infioratoare care il impresoara.

Priveste in directia de unde a alunecat si teama il cuprinde din nou. Ce naiba se petrece? Undeva, deasupra lui, sunt multi oameni adunati langa sine de cale ferata si… Doamne! Intre sine e chiar el: Emil Radulian, inginer ratat, om de afaceri falit. Subit realizeaza ca… se indreapta catre… lumea cealalta. Oamenii din lumea pe care tocmai o paraseste ii pipaie trupul, dar nu simte… Ii vede facand semnul crucii – vesnica cruce despre a carei semnificatie n-au nici cea mai vaga idee! E mirat cand oamenii fug de langa el… Ca doar nu s-a strambat la ei si tocmai ce l-au pipait! Nu le poate fi teama de un mort… A! Se aude suieratul trenului si intelege: frica de moarte ii imprastie – firesc. Strange pleoapele, sa nu se… vada facut bucati dar… vede! Trenul intra pe alta linie la un nod de cale ferata aflat la mai putin de o suta de metri de locul unde trupul lui zace. Atunci zambeste – dar tare mult i-ar fi placut sa poata rade in hohote!

Judecand dupa aparente dorinta lui e pe cale de a se indeplini: va sta fata in fata cu Cineva care hotaraste ce se intampla jos. Sau sus?! Eh, oricum, pe Pamant, cu oamenii. Dar sinucigasii nu sunt meniti iadului? Nu! N-are de gand sa mearga la Sarsaila – nu inainte de a primi o explicatie despre ceea ce se intampla si de ce se intampla; explicatie care sa-l lamureasca de ce a patimit cat a patimit desi nu-si aminteste sa fi facut ceva rau. Ah, sigur, a ucis mustele si tantarii care nu-i dadeau pace cand ii era lumea mai draga, dar acele insecte isi meritau soarta: de ce nu-l lasau sa doarma, de ce il sacaiau?

Tresare. Intuieste in preajma lui niste fiinte. Da, sunt, categoric, un gen de fiinte dar fara… trup… Le simte – distinge zeci de culori, nuante pe care nu le-a mai vazut niciodata. Entitatile acestea se rotesc in jurul lui. De unele se simte atras, altele il indeamna – instinctual – sa fuga. Sa fuga! Cum? Unde? Trebuie sa lupte pentru supravietuire… Si aici?! Din cate isi aminteste dincolo de viata oamenii devin egali – nu mai au de impartit nimic unii cu ceilalti… Unul mai egal ca altul? Una dintre entitati se apropie foarte mult – nimic nu il avertizeaza ca ar fi in pericol asa ca asteapta, sa afle ce se intampla. Fiinta il determina sa o urmeze.

- Cine esti? se intereseaza Emil, caruia nu-i place sa aiba de a face cu necunoscuti; spera si sa afle ceva care sa-l dumireasca despre ceea ce se intampla, despre… locul unde se afla si incotro se indreapta.

- Spune-mi elemental, daca tot trebuie sa ma numesti cumva.

Aude fara… sa auda! Vorbeste fara sa rosteasca un cuvant! Nu! E peste puterea lui de intelegere si nu stie daca trebuie sa urmeze “chestia” aceea dar nu stie nici cum s-ar putea impotrivi… Hotari sa “mearga” mai departe – si avea senzatia ca fiinta imateriala care il conduce spre o tinta necunoscuta stie exact framantarile mintii lui. Considera indicat sa nu mai gandeasca. Arunca o ultima privire spre sinele de cale ferata unde ii zace trupul… Acum nu mai distinge chipurile celor care il inconjoara… Ridica din umeri – in conceptia lui – si il urmeaza pe elemental… Are un profund sentiment de regret ca se departeaza de oameni lasandu-si trupul la discretia necunoscutilor – dar e obligat sa se resemneze – ceea ce nu e tocmai greu deoarece asta a facut toata viata: s-a resemnat.

Senzatiile pe care le incearca sunt teribil de ciudate: simte spatiul, se misca intr-o masa vie care nu e aer – in acceptiunea universal cunoscuta a termenului. E altceva! Ajunge sa se compare pe sine – in raport cu acel spatiu - cu… o bula de sifon care urca la suprafata lichidului din pahar. Si fiintele acelea care il impresoara!

- Unde ma conduci? isi intreaba tovarasul, sesizand ca se departeaza de punctul luminos observat cu ceva timp in urma.

- Lumea intunericului te asteapta, sa petreci acolo anii pe care i-ai refuzat dincolo.

- Nu! se impotriveste; strigatul face sa vibreze masa vie a spatiului. Trebuie sa-l vad pe Dumnezeu – adauga, potolit si entitatea pare ca se blocheaza pe loc. Senzatiile pe care le percepe Emil din partea entitatii sunt contradictorii: teama, veselie, furie, mila… 

Cateva clipe raman amandoi nemiscati apoi entitatea se departeaza. Derutat, Emil nu stie incotro sa o apuce dar locul unde se afla e mai bun decat in mijlocul acelei multimi de entitati. Cat poate ramane pe loc? Hotaraste sa astepte: ceva trebuie sa urmeze… Spera ca acest abandon sa nu insemne ca sufletul lui a fost condmnat sa rataceasca pe Pamant pentru cine stie cate sute de ani, si sa nu-si mai afle odihna – ca pedeapsa pentru nesupunere. Pedeapsa pentru nesupunere? De cand alunecase in acel… spatiu ii trec prin minte idei ciudate, ganduri care i-au fost straine pana atunci. Creierul din propriul cap incepe sa inmagazineze idei noi. Cap! Care cap? I-ar trebui o oglinda, sa-si cunoasca noua infatisare. Priveste in jos, spre picioare: are pantofii, blugii si tricoul pe care il purta cand a cazut de pe pod. Asta chiar ca e prea de tot! Un corp imbracat, pe Pamant, intre sine de cale ferata mai intelege – isi poate explica… fenomenul – dar un suflet… imbracat, in lumea umbrelor, depaseste capacitatea de intelegere a muritorului Emil. Isi priveste palmele, departeaza degetele: sunt mainile lui, care au crescut odata cu el; mainile care au lovit in colegii din orfelinat; aceleasi maini care au muncit zi si noapte, care au mangaiat trupuri minunate de femei… Viseaza? Probabil… Ciudat vis… si se va trezi curand… si va cauta pe cineva care sa-i talmaceasca acest vis… Hopa! Isi scutura capul: acum crede si in simbolistica viselor?! Macar in vis sa creada ca are credinta in ceva…

O stare nelamurita, de teama, il irita. Ceva – un simt, poate – ii spune ca nu se afla unde trebuie, ca a ramas agatat intr-o lume intermediara deoarece isi doreste viata pe care tocmai a parasit-o.

Nu aude… voci care sa-i spuna ceea ce incepe sa inteleaga – e o senzatie pura, ca si cum are alte simturi, sau nu a stiut ca le are sau nu le-a putut stapani… Intuieste ca e prea tarziu pentru a-si schimba alegerea ultima si nu ii ramane decat sa aleaga – acum – intre ratacirea in cercul existentelor si implinirea in lumea transcedentei. Sa aleaga ratacirea ar insemna sa moara a doua oara. Implinirea, insa, nu stie cum o poate obtine. E un sinucigas – un muritor care s-a crezut mai presus de divinitate si a hotarat – de capul lui – care sa-i fie destinul. Oare chiar asa a fost?! Cine-l poate edifica asupra acestui fapt? Sinuciderea – clipa respectiva – putea foarte bine sa fie scrisa in Cartea Destinului sau inca de la nastere; deci, ca om n-a facut decat sa-si urmeze destinul. Asa trebuia sa procedeze? Inexplicabil, ajunge la concluzia ca impotriva destinului se poate lupta: o rascruce in viata nu inseamna decat alte alegeri – unele mai dificile, dar tot alegeri… Vointa poate modifica un destin – vointa e data de divinitate, omul nu trebuie decat sa o foloseasca in alegeri corecte… Vointa si rabdare… Prea se grabise cu sinuciderea! Dar care ar fi fost alegerea corecta? O viata doar de… amorul artei? Nu, nu se grabise sa moara – gandul i-a fost strain, pana a strigat catre cer: “Stai ca vin!” Cine sa stea, de ce sa-l astepte?

In jurul lui au aparut zeci de fiinte nedeterminate. Rasete ironice, stidente, il chinuie… Undeva, departe, distinge silueta unui barbat inalt cu plete negre imbracat cu o tunica lunga, alba; chipul ii este intunecat, privirea rea… Biciuieste o femeie si aceasta tipa cerand indurare. Trebuie sa ajunga acolo, sa-l determine pe individ sa isi gaseasca pe cineva de masura lui… Acum e spirit – isi spune – deci ar putea interveni, cumva… Imaginea, insa, dispare inainte ca el sa faca cel mai mic gest. Un hohot de ras, terifiant, ii ingheata sangele in vine – intr-o expresie terestra! Intoarce capul in directia de unde se aude hohotul dar nu vede o fiinta teribila ci un camatar din alte vremuri care scoate lucrurile din casa unui om cu multi copii – distruge o familie pentru a recupera niste bani. Ochii inlacrimati ai copiilor, privirea lor nevinovata si speriata ii umplu sufletul de amaraciune. Cum pot fi unii atat de cruzi? O alta imagine se contureaza, estompand-o pe prima: o femeie, de o frumusete stranie, chinuie cateva copile numai pentru a-si satisface placerile senzuale. Scena e dezgustatoare!

O lumina puternica, de fulger, il orbeste dupa care totul se cufunda in liniste si intuneric. Lumina, albastru-inchis, transparenta, orbitoare ce urmeaza beznei il ingrozeste. Sunete de toate felurile, puternice, imposibil de identificat ii creeaza senzatia de explozie in cap. Nu mai suporta lumina pura insa nu poate pune un ecran protector intre aceasta si constiinta lui. Isi doreste sa ajunga la lumina alba, linistitoare pe care a zarit-o la inceput, cand aluneca prin tunelul negru, spiralat… Tanjeste dupa acea lumina – si asta nu poate fi in regula intr-o lume in care dorinta nu are ce cauta. Nu trebuie sa aiba dorinte – acestea tin spiritul in sclavia materiei; o stie mai bine ca oricine, acum… Cat a trait nu si-a dorit decat sa se ridice pe scara sociala, sa ajunga la nivelul celor care l-au batjocorit, sa se razbune pentru ce i-au facut. Oare nu trecuse el in nefiinta pentru a cere lamuriri? Ce idiotenie a putut face: sa renunte la o viata in care – material – nu-i lipsea nimic – pentru a ajunge intr-o lume pe care n-o intelege?

Priveste cu insistenta lumina albastru-inchis, incercand sa o asimileze, sa se lase purtat de ea. Asa trebuie sa fie – altfel s-ar fi contopit cu lumina blanda care era destinata sa il induca in eroare alegand – din nou – calea care i se pare mai usoara… Nu-si duce gandul pana la capat cand o lumina la fel de orbitoare – alba de aceasta data – il invaluie. In paralel, o alta lumina – cetoasa – il atrage ca un magnet; se impotriveste atractiei cu disperare. In aceasta lume numai ceea ce este orbitor poate fi benefic deoarece numai ceea ce este pur orbeste pe cei atinsi de pacat. Se simte smuls, ridicat spre nu se stie unde. Ar vrea sa defineasca in cuvinte ce simte si vede dar nu exista cuvinte pentru asa ceva… Totul e pura simtire, imposibil de definit, de tradus in limbajul sarac al oamenilor. Poate doar un muzician de geniu sa reuseasca a transpune ceea ce simte…

Cand in jurul lui apar chipuri de sfincsi, lei cu aripi de vultur zambeste: nu se mai teme. Stie ca pana la Implinirea Deplina are un drum lung de parcurs.

Se afla intr-un loc luminos, departe de tot ceea ce simturile fizice percepeau candva. Numai valuri de lumina pura, culori vii, calde… Inainteaza intr-un culoar alb, si e impasibil la agitatia inchipuirilor din preajma lui. Nu are trup de carne, desi se vede imbracat… e o reminiscenta a vietii trecute, o urma ramasa in constiinta… Se gandeste ca n-o fi fost inca inmormantat, si de aceea constientizeaza acele simturi pe care, generic, le-ar numi “interioare”…

Lumina alba se stinge brusc. Balauri uriasi apar din bezna scuipand flacari spre el; brate scheletice se ridica deasupra lui si un glas ragusit striga din bezna: “Loveste, omoara!” Ploaie si ninsoare cad deodata si e frig – un frig pe care nu il simte fizic, il intuieste, il constientizeaza ca si cum ar “vedea” acest frig. Rafale puternice de vant arunca spre el colturi de stanca… Dar toate cate se intampla in jurul lui il lasa indiferent – fac parte din viata pe care a parasit-o, sunt inruchiparea dorintelor sale, a pacatelor savarsite – constient sau nu – e ura materializata, lacomia, produsul mintii intunecate care visase la gloria efemera a muritorului uman.

Oricat se straduia sa alunge din minte dorinta unui trup uman, revenirea in lumea materiala, nu reuseste. Simtindu-se atras cu forta inapoi se sperie… Priveste in jur dar nu distinge nimic. Nu, nu-si doreste trupul din carne si sange, nici sa simta, din nou, gustul infrangerii. E mai bine unde se afla, chiar daca e un sinucigas si va trebui sa plateasca pentru aceasta greseala. Trebuie sa ajunga unde si-a propus. Forta de atractie inceteaza si bezna incepe sa se destrame.

In calea lui apare ceva ca un abur auriu, nedefinit, ceva de forma unui norisor cu margini neregulate. Simte ca trebuie sa urmeze “forma”. Alte forme neregulate migreaza in jurul lui, in drumul spre necunoscut si fiecare are o alta culoare. In sfarsit, senzatii cunoscute: unele forme il atrag, altele il resping sau ii provoaca un soi de spaima. Intr-un plan indepartat, pe un fond bleu, distinge un chip palid, de femeie. Tristetea infinita oglindita in ochii acelei femei care-l priveste cu insistenta pare ca nu-si are locul in decorul minunat unde se afla. Treptat, chipul diafan se pierde dar reuseste sa surprinda o lacrima pe obrazul palid. Ramane nemiscat, urmarind disparitia iluziei…

“Norisorul” conducator se loveste de el – ca o dojana – determinandu-l sa-si continue drumul de lumina si gol – o senzatie de neexplicat – si se opreste la poalele a ceva care seamana cu un munte, dar care nu pare sa aiba constitutia dura a acestei forme de relief – pare mai mult spatiu condensat, singura expresie pe care mintea lui a gasit-o pentru a defini aparitia. O poarta de Aur si Curcubeul. Sa treaca puntea colorata pentru a ajunge… unde? Puntea de lumina care uneste Cerul cu Pamnatul, punte pe care nu orice suflet o poate trece, daca nu a ispasit. “Drumul tremurator” e numai pentru sufletele purificate, pentru spiritele care au reusit sa se salveze invatand din ceea ce li s-a intamplat. Dar el nu murise! Se afla aici… in audienta. Decorurile ii cam dadeau de inteles ca a obtinut ce a cerut. Pentru a doua oara reuseste sa zambeasca. Paseste pe puntea stralucitoare care tremura deasupra unei vai aburite – un fel de ceata stralucitoare – si un gand ii strabate fiinta: “As putea fi eliberat din starea exestentei intermediare?” Il cuprinde tristetea. Sufletul e cel care se preumbla in aceasta lume? Sufletul pur care a parasit trupul pentru a se reuni cu intregul din care face parte?

Existenta de care a avut parte pe pamant se derula acum, in timp ce trecea puntea. Isi vede parintii – zdrobiti intre ramasitele masinii – rudele care l-au dus la orfelinat si au uitat de el. Revede anii de scoala, de liceu si anii studentiei. Se batuse cu multi colegi – cu aceia care atentau la putinele lui lucruri personale – dar se purtase urat cu toata lumea. Acum intelege ca nimeni nu e vinovat de soarta lui nefericita; poate doar el – gresind la fiecare pas deoarece nu credea in prietenia oamenilor si se izolase de buna voie. Ideea lui a fost ca toti il compatimesc iar daca isi ofera ajutorul o fac din mila… Nu ceruse nimanui sa-l iubeasca, ci doar dorea sa fie lasat in pace.

La celalalt capat al Puntii va trebui, probabil, sa astepte clipa Judecatii. Se considera fericit ca a ajuns pana in acel punct. Urma – spera – sa il intalneasca foarte curand pe Domnul Legii.

A trecut intr-o lume de lumina, scapand de intuneric pentru totdeauna. Isi dorea sa poata patrunde in mintea fiecarui om, sa-l poata scapa de teroarea mortii pe care – cei mai multi – o considera infioaratoare, ca si cum acel moment ar fi sfarsitul cand – de fapt – este inceputul sau un nou inceput sau chiar o continuare… Moartea nu e catastrofa, e forma de trecere intr-o alta stare…

Macinat de ganduri – sau macinand ganduri – realizeaza ca a ajuns la capatul drumului, unde nu mai era nimic – doar gol. Increzator – sau indiferent – paseste in gol, dar “golul” nu cedeaza. La al doilea pas se deschide in calea lui o poarta masiva, alba… Un barbat tanar, brunet, il pofteste sa intre.

- Cine esti? il intreaba tanarul imediat ce poarta se inchide in urma lor.

- Emil…

- Numele tau e Nastika – il intrerupe. Ai negat totul si ai venit sa ceri lamuriri. Cum vrei sa obtii raspunsuri de la Cineva in care nu crezi, a carei existenta o negi?

- Eu… - se balbaie - … nu vreau neaparat raspunsuri… Am vrut sa ajung aici pentru ca… am avut impresia ca cineva rade de mine, se distreaza vazandu-ma intunecat in loc sa-mi lumineze mintea! Orgoliul m-a impins sa vin: m-am simtit ridicol si furios. Vreau – am vrut – sa aflu cine ma zdruncina; daca exista “cineva”… Un lucru e cert: nu moartea mi-am dorit…

- Dar gestul l-ai facut. Spiritul omului care si-a distrus trupul trecand peste vointa divina va rataci pe langa cadavru pana la ziua cand il va parasi conform destinului. Chinurile tale vor dura multi ani de acum inainte. Ai procedat ca un nebun care-si omoara camila in plin desert, departe de orice oaza.

- N-am vrut sa mor! se enerveaza pentru lipsa de intelegere de care celalalt da dovada. A fost un gand care nu mi-a apartinut; o vointa prea puternica - pentru a o putea infrunta – m-a impins de pe pod. N-am…

- Nu mie trebuie sa imi expui motivele si scuzele tale – il intrerupe. Rolul meu este sa te conduc. Ii indica o directie, spre dreapta, unde se vede un perete de aceeasi natura ambigua ca si muntele spre care urcase. Drumul se deschide pe masura ce inainteaza, decorurile schimbandu-se fara a putea fi observata, concret, trecerea dintr-un loc in altul – ca si cum ar fi clipit si in momentul cand ochii erau inchisi decorul se schimba.

(….)

La un moment dat cel care il conduce dispare – fara ca Emil sa-si dea seama unde. Din lateral apare – ca materializandu-se atunci – un tanar de o frumusete extraordinara, cu ten ca de alabastru si ochi mari, albastri., luminosi ca doua stele. Privirea ii este blanda, incarcata de dragoste. Singura comparatie pe care o gaseste Emil este cu imaginea arhanghelilor zugraviti de marii artisti ai lumii.

- Tu nu esti Dumnezeu – se grabeste Emil sa afirme.

Ochii albastri par ca rad dar nici o cuta nu se schiteaza pe chipul fiintei care l-a intampinat.

- Cum ti-ai dat seama? se intereseaza?

- Dumnezeu e batran, cu barba lunga, alba…

Buzele tanarului se arcuiesc in ceea ce unii numesc zambet angelic; intreaga lui fiinta pare ca rade in hohote dar pe chip nu se citeste decat zambetul sublim ce nu poate fi descris in cuvinte.

- Dumnezeu este nemuritor. Este Perfectiunea. Este cel ce este. Daca ar fi ales un trup de ce sa-si fi ales unul atat de putin perfect: un corp de batran?! Intelepciunea nu este o caracteristica a batranetii… L-ati simbolizat in fel si chip… De ce aveti nevoie de suport material pentru credinta voastra? Nu puteti crede, pur si simplu?

- Crede si nu cerceta – zice Emil. Trebuie sa fim complet ignoranti pentru a ne bucura de… Imparatia Cerurilor?

- Cerceteaza. Depinde ce vrei sa cercetezi. Unele descoperiri te pot aduce in pragul a ceea ce numiti nebunie. A crede – numai atat – este Verbul. A sti, a dori, a putea, a tacea – aceasta este calea catre cel primordial. Cand crezi, fara a cerceta cine si de ce si cum, poti iubi neconditionat – ura, invidia, egoismul, lacomia raman in afara inimii. La intervale de secole cate un om se apropie de Adevar si incearca sa-l explice prin simboluri – pentru ca nu poate altfel – dar putini neinitiati le inteleg. Mintea omeneasca nu este, inca, pregatita sa primeasca Absolutul.

Ceea ce oamenilor li se intampla este din vointa proprie. Calea care duce la Adevar este mintea libera. Binele si Raul se lupta din timpuri imemorabile. Oamenii au forta Creatorului dar nu stiu sa o foloseasca.

- Dar ce vina am avut ca mi-au murit parintii cand eram copil? Cu ce am gresit?

- Nu e vorba despre vina, ci despre rol: parintii au avut rolul de a te aduce in viata aceea pentru a ti se oferi sansa de a-ti rascumpara unele pacate majore comise in alt ciclu…

- Hai, da-o naibii! ii zboara cuvintele printre buze si imediat o cumplita senzatie de foame ii sfasie trupul. Reuseste sa implore iertare si revine la starea de liniste.

Entitatea il conduce printr-un culoar transparent si Emil are ocazia de a se vedea pe sine… in alte cicluri de viata. Nu-i place ceea ce afla despre el – si nu se indoieste o clipa ca n-ar fi adevarat ceea ce vede si ceea ce aude…

- Off… geme Emil cand entitatea ajunge la final. Vreau sa-mi anulez datoriile! Vreau sa-mi gasesc linistea! Vreau inapoi! geme din nou.

- Vesnica dorinta a reintoarcerii. Intelege un lucru: nu faci nimic pentru a-l multumi pe Cel ce este. Trebuie sa faci cat mai multe pentru a-ti salva sufletul. Omul nu face nimic pentru Creator. Ii oferiti bani, faceti promisiuni pe care nu le respectati si uitati sa ii multumiti pentru zilele in care iubiti si sunteti iubiti, pentru zilele in care sunteti fericiti. Ce vreti sa-i dati cand totul ii apartine? Doar sufletul vostru il doreste – sufletul nemuritor si pur. E bine sa construiti lacasuri de cult, adapost pentru nevoiasi – dar nu incercati sa il mituiti! E Incoruptibil. Va cunoaste gandurile cele mai secrete si citeste in inimile voastre. Stie ce va doriti si cand stie ca nu e bine va atentioneaza cu informatii pe care le primiti – credeti voi – intamplator – de la cate cineva. Daca perseverati in a obtine ceea ce credeti ca va trebuie uneori va impiedica sa obtineti, dar cel mai adesea va ofera – si singuri ajungeti la concluzia ca n-a fost bine. Oamenii nu pot fi actori in fatza lui. Isi trimite ingerii sa va avertizeze, sa va sfatuiasca dar voi luati totul ca superstitie pentru ca nu vi se ofera o “baza materiala”. Credeti mai mult in puterea talismanelor decat in existenta si puterea Creatorului. De ce cheltuiti bani pe talismane cand aveti rugaciunea? Nu obiectul protejeaza, ci credinta voastra. Sunteti sclavi ai materiei. Prin Iubire aveti cea mai mare sansa de a va elibera. Aceasta este religia pe care o doreste pentru voi Cel ce este: Iubirea.

Dumnezeu este tot ceea ce este, ce a fost si tot ce va fi. El este pentru ca este si nimic nu poate fi decat in El, pentru El, prin El.

Emil se simte din ce in ce mai fara vlaga. Simte ca se desprinde, plutind usor catre inalt. Spatele incepe sa il doara…

- Spune-mi, te rog, numele tau – abia sopteste catre frumosul lui ghid.

- Spune-mi Maya. Va trebui sa iti re-amintesti…

(1992)

Dama de pica taie Asul de trefla

Soarele arata pe cer ca o placinta fierbinte si caldura ajunge ca un blestem la capetele cu coaja deja incinsa. Asfaltul moale lua prizonieri pantofii cu tocuri ascutite ale femeilor care incercau sa fie elegante – si nu le reusea din cauza lui.

In Gara de Nord lume multa si pestrita – se citeste pe chipurile oamenilor ce invart. De obicei imi place sa ma distrez imaginandu-mi ce fel de viata au ceilalti, cum mananca si cum practica cel mai vechi sport din lume. Dar in acest amurg nu am nici timp nici chef. Ma strecor printre concetateni plictisita si aproape dizolvata de caldura infernala care face aerul tremurator. Dracii si-au mutat sediul central deasupra scoartei terestre si fierb, la gramada, sufletele omenesti inchise in carcase leoarca de sudoare. Abia astept sa ajung acasa – in orasul natal unde aerul nu raneste plamanii cand il inspiri – sa-mi trag sufletul si sa-mi odihnesc oasele. Muschii bratelor ma dor din cauza valizei grele pe care sunt obligata sa o car dupa mine. Imi place sa lucrez singura – n-am spirit de echipa! – pentru ca n-am de gand sa cad pe mana altuia. Apoi, ma feresc de treburile umede – si umezeala e foarte la moda in zilele acestea. Caldura ma bate in cap si imi simt crestetul

gata sa curga si creierul parca imi fierbe. Urasc palariile si sepcile – ingrasa parul!

Pe Asul de trefla l-am intalnit in tren, in Intercity care ma transporta din Capitala in orasul de bastina. E mai scump biletul dar economisesti timp pretios. Si-apoi, calatorind cu IC iti poti imagina ca esti un personaj important, cu greutate – cum s-ar zice – chiar si atunci cand existi cu ajutorul de somaj. Si trenul e curat – mai ales: nu miroase a sudoare de axile rar vazute de apa si a picioare si mai rar aerisite.

Ochii Asului par doua bucati de gheata inmuiate in venin; dintii albi pot face reclama la “Colgate total” si zambetul fascineaza orice persoana care ar intra in sfera lui de interes. Frizura l-a costat cam cat castig eu de la Stat dupa zece ani de munca cinstita – ani in care am invatat ca cine munceste nu are timp sa castige. In timp, m-am calificat la locul de munca.

Dar sa revin la chipesul exemplar masculin ai carui genunchi se leagana in dreptul alor mei, in ritmul rotilor de tren. Are o fata pe care scrie “Gillette” si miroase a “Denim” – ma “ucide” aroma acestui after-shave! Tipul e imbracat modern – nu spun “dupa ultimul racnet” pentru ca numai divinitatea stie care va fi acela! Judecandu-l dupa silueta esti dispus sa crezi ca si-a consumat cel putin jumatate din viata in sala de gimnastica – iar muschii frumos conturati sunt apreciati de cunoscatori! Ideea ca “burtica” e un semn al bunastarii nu pare pe gustul lui. Stie, se pare, ca barbatii cu burta sunt ca pantalonii cu genunchi. Cineva spunea ca un barbat tanar, frumos, inteligent are trei calitati, dar un barbat cu o suta de mii de dolari are o suta de mii de calitati. N-are omul din fata mea atatia bani dar, in mod cert, are mai mult decat trei calitati. Mansarda mi se lumineaza brusc: “Ce-ar fi daca…?” Tocmai imi “daduse” o cunostinta in Tarot ca un mare noroc se va abate pe capul meu. Un seif plin cu bani o sa cada pe mine. Haida-de! Asa ceva te ucide, si se aleg altii cu banii.

Stiti cum se intampla in tren, de regula: oamenii termina de citit ziarele cumparate in gara, se zgaiesc putin pe fereastra apoi, cu un comentariu banal, incearca sa lege o conversatie, dupa care ajung sa isi povesteasca viata, sa se laude cu realizarile materiale, sa critice regimul politic. Ii ascult, de cele mai multe ori, dar nu ma implic. Ce-mi pasa mie ca lor le scartaie caruta casatoriei sau ca nu vrea copilul sa invete? In seara asta sunt destul de obosita – nu-i ascult. Alergasem vreo doua sute de metri carand o valiza de dimensiunile garsonierei in care locuiesc si cand am urcat in trenul deja pus in miscare era sa nimeresc direct in bratele primitoare ala stapanului din infern. M-a salvat “nasul”, dandu-mi-se astfel sansa de a-mi rascumpara pacatele in aceasta viata. Pentru rascumparare, insa, am rezervat anii batranetii – atunci voi avea timp sa colind bisericile, sa particip la inmormantarile anuntate prin ziare iar daca voi avea in continuare bafta… sa impart ajutoare pentru saraci si copii necajiti – ca si mie mi-au dat altii! Pana atunci insa… ma concentrez asupra tipului care sade pe bancheta din fatza. In fond, nu sunt decat o femeie trecuta de “varsta maritisului” – cum observau anumiti vecini care nu au simtul umorului si cu atat mai putin pe cel al vietii.

Cand explorezi necunoscutul nu poti fi niciodata sigur de rezultate. Am aruncat o privire scurta catre As si am iesit pe culoar – tinand umerii foarte drepti. Evident, ma urmeaza si nici una-nici doua scoate un pachet de “Dunhill”, oferindu-mi o tigara. Renunt sa aprind “L.M.-ul” meu si iau o tigara cu inel – nu pentru ca ma omor dupa marca aceasta, ci pentru ca doresc sa par impresionata si incantata de atentia pe care mi-o acorda un tip ca el. Pare genul care nu fuge cand miroase o aventura.

- Pana unde mergi? ma intreaba, omitand demodata formula de politete.

- Prima – spun scurt – privind prin geamul surprinzator de curat al vagonului.

Am un aer vag distant, sa nu creada ca pun botul imediat – poate si-ar pierde interesul pentru persoana mea; unora le place mult si vanatoarea!

- Si eu! exclama cu entuziasm, de parca i-as fi spus ca am castigat premiul cel mare la nu stiu ce tombola organizata de o firma care nu-si vinde marfa. Husanii astia – zice, aratand peste umar, in compartiment – nu stiu sa discute decat despre pretul alimentelor. Numai la crapelnita le e mintea. Plictisitor! Nu mai intalnesti prea des oameni cu care sa dezbati o problema interesanta… Zau! Pe de-alde astia – arata iar spre compartiment – merita sa-i iei la misto. Zau! isi incheie monologul, pufaind din tigara.

In gand, ma intreb cam ce intelege el prin “problema interesanta” – nu pare genul capabil sa se sinucida din angoasa metafizica.

- In ce sens? intreb, totusi, brusc interesata de ceea ce ar putea avea de spus, ca limbajul lui dadea de lucru creierului meu.

Adevarul – pe care nu il recunosc cu voce tare – este ca si mie imi place sa ma distrez pe seama oamenilor – care habar n-au ca sunt clovnii mei si figura lor serioasa ii face mai amuzanti. Cand am o zi buna sunt capabila sa ii ascult ore in sir cum se lauda ce persoane deosebite sunt, cat de inteligenti si minunati sunt copiii carora le-au dat viata. Momentul exasperant intervine cand ii aud povestind despre copiii lor minune care manca gem si “fac” prune! Dar nu tac! Le povestesc despre caine – n-am avut niciodata – cat de bine e dresat, cat de inteligent si simpatic este! Ei vorbesc despre copii – si nu se mai satura! – eu vorbesc despre un caine pe care nu-l am si monologurile care… se leaga sunt foarte profunde!

- In sensul tepelor! raspunde tipul la intrebare dupa circa un minut – timp in care a parut ca se gandeste intens daca sa raspunda sau nu. Viata e un ospat, si unii stau ca fraierii si fac foamea! filosofeaza el.

Constat, cu oarecare teama – recunosc – ca nu m-am inselat: tipul nu e director, nici administrator de firma – cum speram, in sinea mea dar inca nu imi vine sa cred ca am ghicit care-i ocupatia lui de baza! Prea ar fi amuzant sa fie smenar; dar si periculos! Dar, o viata am – de ce sa ma feresc de tentatii?!

- Chiar merita sa-ti arunci geana spre lucrurile lor numai pentru ca discuta despre varza?!

Imi musc varful limbii: mi-a cam luat-o limba inaintea creierului, dar el nu pare sa fi realizat “profunzimea” intrebarii.

- Nuu! face el, privindu-ma lung, cu o privire pe care o crede irezistibila. Merita sa le tragi tepe pentru ca-s lacomi si fuduli si habar nu au cu ce se mananca viata.

Da – ma gandesc – cei ca el sunt trimisi in lume pentru a da oamenilor lectii, teme de meditatie, pedepse pentru faptele rele comise intr-o viata anterioara. Unii dintre acesti lacomi naivi par predestinati sa o ia in barba atat de des incat ajung sa se sature de viata.

- Si, cu ce se mananca viata? ma prefac amuzata si interesata.

- Cu polonicul! rade, aratandu-mi ce dantura minunata are. Aventura, pasiune, lupta… evaziune… Pe scurt: bishnitz! Tepe… afaceri… sau facaturi! imi zambeste iar.

- Afaceri si busniss nu-s sinonime?

Aprind o noua tigara, tot din pachetul lui. De data aceasta mi-o aprinde el.

- Nu! exclama, atotstiutor. Ma refer la bisnita. Bisnita se numeste a fi o tranzactie “la negru”, ceva ilegal, iar afacerile sunt ceva legal. Sau invers! Chestie de nuanta!

- Si politica? incerc sa schimb sensul discutiei care duce intr-o directie care nu-mi place in mod deosebit.

- Stie si un tanc: o prostituata de lux! Politicienii sunt mai hoti ca mine si niste escroci sentimentali perfectionati. Mai au si imunitate si spate lat… Adica, nu poti sa-i ascunzi atunci cand vezi ghearele matei iesind prin sacul lor… Pe politicieni i-as lega intr-un sac alaturi de un sarpe, un caine si un cocos si as arunca sacul in rau…

- O afirmi asa, fara jena, in public?

Ma uimeste sinceritatea tipului – daca nu cumva e textier!

- Ce? zambeste. Ca sunt hot sau ca politicienii sunt mai hoti? De ce nu?! ridica din umeri,vadit amuzat de naivitatea mea. Uimita? isi arcuieste sprancenele in accent circumflex.

- Putin – zambesc stramb; in realitate, insa, am un chef nebun de fuga. Te descurci? Ai bani?

- Da; am facut cateva chiftele barosane care-mi ajung pentru ceva timp. Gatesc numai cand e neaparata nevoie.

- Nu te-au prins niciodata? intreb, soptit.

Vreau sa-i dovedesc ca imi dau seama cu ce se ocupa dar nu ma deranjeaza pentru ca sunt o femeie moderna, care se adapteaza rapid la conditiile de existenta.

- In tinerete! Patru ani m-am calificat, cu intermtente – nu-i gluma! – dupa care am intrat pe linie moarta, pentru mai multa siguranta. Apoi, m-am apucat de lucru – singur, de data aceasta, ca unul care se respecta.

- Interesant! Cred ca lumea… interlopa e interesanta.

- Oho! sufla fumul tigarii spre plafon. Habar n-ai ce bine traieste o parte a lumii a treia. Au multe satisfactii iar intensitatea trairii nu se compara cu cea a oamenilor muncitori. Oricum, nu-i deloc indicat sa stie prea multi cu ce te ocupi. In plus, daca se intampla ceva in zona ta, daca un altul iti adopta stilul de lucru caralii te onoreaza imediat cu vizita lor si-ti strica firma! Asta numai daca esti ceea ce se numeste un nimeni care nu stie unde sa unga suruburile! Si tu? se intereseaza de viata mea.

Eu! Ce naiba sa-i povestesc? Stau la metereze si apar fortul. Astept sa treaca timpul si pana trece imi caut cate ceva de lucru…

- Nimic palpitant – spun. Somer fruntas.

- N-ai simtit niciodata nevoia sa faci ceva nebunesc? Nu ai visat o aventura?

Sa-i spun ca tocmai sunt pe cale de a face o nebunie? Nici o sansa! Sunt eu blonda, dar nu am si creierul blond. Tipul nu-i prost deloc, doar ca prea e mandru si sigur de el si asta ma enerveaza. Prefer oamenii care-si vad lungul nasului.

- Deseori – raspund soptit, cu pleoapele plecate, sa-i dau impresia ca ma jenez sa rostesc adevarul si, prin aceasta, sa-i fac un compliment: recunosc tocmai in fata lui, un minunat strain intalnit intr-un tren – fie acesta chiar si IC.

- Iti ofer o aventura! se entuziasmeaza; imi pune mana pe brat, posesiv.

- Hm… Ce fel?!

- Te invit la o plimbare cu masina… altuia!

- Sa furam o masina? fac ochii mari.

- O imprumutam – ridica din umeri si-si arata dintii la mine – deoarece raman in oras numai pana maine, n-am timp sa ma ocup de… formele… ilegale necesare instrainarii unui auto ce nu-mi apartine. Zona mea de actiune e capitala, dar am un comision de facut… Nu-mi prea plac deplasarile – se explica.

De ce nu? Ma gandesc… Cum o fi sa te plimbi cu o masina furata? Asa ceva n-am facut pana atunci si in mod sigur nu voi mai avea ocazia. Am acceptat. Senzatiile noi, pe care vreau sa le simt, cred ca ma vor pierde, dar… de ce sa ma gandesc la viitor cand numai clipa in care sunt imi apartine?

Ca tot va scriam despre oamenii care isi povestesc viata necunoscutilor intalniti in tren! E mai usor… Iti descarci sufletul in fata oamenilor pe care stii ca nu-i vei mai intalni niciodata. Putin iti pasa ce cred acesti necunoscuti despre tine si despre viata ta si in nici un caz (sau foarte rar) vei avea surpriza – neplacuta – sa fii atacat cu… ceea ce le-ai spus.

Cand am coborat din tren m-a ajutat – galant – la valiza.

- Ce-ai in cufarul asta?! se arata mirat de greutate.

- Carti – raspund distrata. Crezi ca-l putem lua cu noi?

- Evident! Unde locuiesti?

- La patru statii de autobuz distanta…

- Chiar avem nevoie de masina!

Nu cred ca auzise de existenta taxiurilor deoarece si-a indreptat pasii spre blocurile de locuinte din apropierea garii. L-am urmat ca un catelus: avea valiza mea, si stiam cu ce se ocupa. S-a fatait pe langa cateva masini, a studiat incuietorile – verifica sa nu aiba alarma – si s-a oprit la o “Dacia” alba parcata in cel mai luminat loc. Nu i-a trebuit mai mult de un minut sa o descuie si sa-i porneasca motorul incrucisand niste fire pe care numai el stie de unde le-a scos si pe care le-a “mesterit” cu niste scule pe care n-am reusit sa observ cand si de unde le-a scos. Se vedea ca-si cunoaste meseria! A pus valiza pe bancheta din spate apoi mi-a deschis portiera din dreapta, invitandu-ma sa urc.

Am pornit pe un drum a carui finalitate nu o puteam sti, ci doar spera. De la un chiosc deschis non-stop a cumparat doua sticle de bere “Tuborg”. In masina a aprins doua tigari deodata – una oferindu-mi-o mie. Pornim spre centrul orasului, respectand cu strictete semnele de circulatie. Imi e asa cald din cauza emotiilor incat deschid geamul. Eram ca un cuplu abia intors din vacanta. Ne-am invartit putin pe strazi asteptand ca intunericul sa invaluie complet orasul si abia apoi l-am indrumat spre locuinta mea. Pentru prima data orasul imi parea ostil, iar linistea nu mi se parea deloc relaxanta. Privesc profilul frumos al necunoscutului de langa mine si ma intreb ce mama dracului caut acolo! Sunt nebuna sau m-am indragostit la prima vedere?! De parca ar fi vreo diferenta… Cred ca mi-ar placea ca acest tip sa nu mai fie doar un chip din multime. Dar multe ne mai plac! Trebuie, insa, sa dam prioritate prioritatilor!

Inchisa cu el in masina nu ma mai simt asa sigura pe mine, dar sper sa ma descurc – mereu m-am descurcat in situatii limita. Nimeni nu m-a obligat sa-i accept propunerea si acum e prea tarziu sa dau inapoi. Cu cei ca el nu merge sa te joci de-a “uite popa-nu e popa”. Accepti sau nu! Cale de mijloc nu exista. Am intrat in joc trebuie sa invat pasul.

- Te simti bine? ma intreaba.

- Mi-e cam teama – rostesc purul adevar (dar acest adevar nu ma va elibera).

- Imi vinzi floricele! rade. Ma priveste cu coada ochiului, atent la strada.

Ma bucur ca nu insista asupra temerilor mele. Gandul mi s-a abatut spre portofelul burdusit si asta ma face sa-mi uit frica. Mama! Cu cati Caragiale e inhaitat!

Cand a oprit in fata blocului am tresarit, dar n-a observat. Deschide sticlele – aruncand capacele pe covorasele curate ale masinii – si imi intinde una.

- Pentru intalnirea noastra!

Ciocnim sticlele si bem. Aprindem cate o tigara. Berea e rece, amaruie si-mi place. Cum nu sunt obisnuita cu alcoolul la a treia gura incep sa ma simt relaxata. Am un debit verbal cum mi se intampla in zilele bune, dar nu uit sa-mi controlez cuvintele. Ne distram minunat intr-o masina care apartine unui necunoscut.

Imi place noaptea, imi place tipul, ador aventura…

- Esti studenta? ma intreaba la un moment dat, aratand spre valiza care se odihnea pe bancheta din spate.

- Oh, nu! Am incercat la “psihologie” – dar simteam ca ma tampesc… Cartile mi le-a dat o matusa – sunt o cititoare pasionata.

Nu minteam! Doar ca cititul nu aduce bani si banii sunt instrumentul general al economiei de schimb.

Acum… incepe sa ma citeasca el. Mana lui urca pe coapsa mea, strecurandu-se sub fusta scurta. Senzatia e nemaipomenita si n-am de gand sa ma opun explorarii. Imi descheie nasturii camasii iar eu il eliberez din sacoul matasos. Pentru nimic in lume n-as fugi din masina! Ei… aproape pentru nimic… Aventura, riscul, banii sunt afrodisice imbatabile! Poate si berea pe care am terminat-o are vreo legatura… Ma saruta cu pasiune. Constat ca stie sa-si foloseasca limba si la altceva decat numai la a se lauda. Ii raspund cu aceeasi masura, ba chiar mai mult: ma arat nerabdatoare sa aflu ce-mi poate oferi. Mana mea si-a cam dat seama despre ce e vorba dar trebuie neaparat o constatare faptica. In poala lui am uitat si de bani, si de riscuri si cu greu m-am abtinut sa tip de placere. A fost cel mai al dracului minunat moment pe care l-am trait in bratele unui barbat dar istoria nu se va mai repeta in acelasi context sau cu acelasi – ramas – necunoscut. Nu-mi vine sa-l eliberez, dar nu-mi pot permite un act doi – piesa aceasta e numai intr-un act. Oricum, a fost minunat: fara complicatii, fara abureli – doi oameni maturi care stiu ce vor si nu ezita sa obtina ceea ce-si doresc.

- Trebuie sa schimb apa din acvariu si sa arunc caciulita de protectie – imi zice dupa ceva timp.

Cu regret, ma mut pe “locul mortului” si-mi aranjez hainele.

- Si eu ar trebui sa schimb apa – ii spun, mai mult pentru a sfarama linistea.

- Natura e a-tot cuprinzatoare – ma invita ranjind, dar il refuz pe motiv ca voi pleca acasa imediat ce revine, sa nu reclame parintii disparitia mea – ca am intarziat cam mult, si ei stiu la ce ora ar trebui sa soseasca trenul.

- Locuiesti cu parintii?! se mira, dar nu mai asteapta raspunsul meu si tranteste portiera, disparand printre bradutii si mestecenii din fata blocului.

Intre timp cobor si iau valiza. Amabil, ma conduce pana la usa liftului.

- Mi se spune Asul de trefla – se recomanda.

- Alina – ii spun prenumele pe care mi-ar fi placut sa il am trecut in acte.

Poate ca numai mi se pare, dar tipul e cam stanjenit de cele petrecute.

- Am innebunit dupa tine – imi zambeste cu caldura si aproape ca il cred; ma tem sa nu-mi ofere bani! Se dovedeste “domn” si nu o face.

- Atunci, ne intalnim la ospiciu! ii spun, nerabdatoare sa plec.

- In orasul tau sau al meu? se intereseaza.

Imi mangaie parul si palma lui intarzie pe capul meu, cu tandrete.

- Pe-aici… - soptesc. Noapte buna.

- La fel! face economie de cuvinte. Ma duc sa inapoiez masina.

- Norocul proprietarului!

Dupa ce i-am dat un numar de telefon m-a lasat sa plec. Urc in lift si apas un buton, gandindu-ma la cat de uimit va fi norocosul cand va vedea cum arata interiorul masinii lui.

De teama sunt cam fara vlaga – mai am putin si incep sa tremur – dar totul e bine, deocamdata. Raman in lift cinci minute – cu ochii pe cadranul ceasului – bucuroasa ca la ora unu din noapte locatarii dorm – apoi revin la parter. Valiza pare de doua ori mai grea decat atunci cand alergam cu ea prin Gara de Nord, dar ma fortez si-o car. Sudoarea imi curge pe sira spinarii si o simt rece ca gheata. Masina furata nu mai e in parcare. Ma grabesc spre locuinta mea – doua imobile distanta – urc in lift si apas butonul cu numarul cinci. Abia in casa imi permit sa rasuflu usurata. Ma simt eliberata de teama. Efectul adrenalinei e pe cale sa dispara si ma simt vlaguita. Pregatesc o cafea si fac un dus fierbinte, sa scap de mirosul fricii. Instalata comod in fotoliu, infasurata intr-un halat de baie pufos scot, din buzunarul fustei pe care o purtasem, noul portofel din dotare. Am cantat la loc curat… Banii au un fosnet extrem de placut! O zi forte! Ghicitoarea mi-a prezis corect asa ca mi-am permis sa fiu generoasa si sa-i las “seifului care a cazut pe mine” – bani de tren.

Dama de pica l-a taiat pe Asul de trefla.

Sa vedem ce-o fi in valiza…!

(1990) p.d.n.