Discutie foarte importanta

În urmă cu mai mulți ani, într-o zi de vară, când Miki, cățelușa noastră era zglobie, mă plimbam cu ea in lesă - prin cartier. 

Tocmai traversam o parcare rezidențială, să ajungem la zona cu iarbă. Am trecut pe lângă o familie: mama, tata și un băiețel în vârstă de 5 ani, de 6 ani... Nu știu să apreciez vârsta. Aud glasul micuțului, pe un ton sfătos:

- Tati, când ai un pic de timp, trebuie să avem o discuție foarte importantă.

- Acum e bine, tati. Ce discuție? s-a interesat adultul, serios, dar i-am ghicit amuzamentul in voce.

Recunosc, devenisem extrem de curioasă și mă bucuram că Miki întârzie in zonă.

- Când vei considera tu, te gândești serios pentru că e foarte important să am și eu un câine ca acela.

Știam că zice de Miki și m-am întors spre familia respectivă, dar nu ostentativ, nu să mă bag in vorbă.

- Trebuie să fie așa mic și să semene cu o vulpiță - a mai spus copilul către tatăl lui, apoi, fără pauză între fraze a privit spre mine: - Credeți că îmi dă voie să îl mângâi? se referă la Miki.

- Va fi chiar fericită să fie mângâiată. E fetiță - îi spun.

Se lasă pe vine lângă Miki, mângâind-o, și zice: - Tati, deci trebuie să fie cățelușă; e foarte important.

Abia îmi puteam abține râsul! Copilul era foarte serios și mi s-a părut nepotrivit să râd. Spre mulțumirea mea, când i-am privit pe părinții copilului am observat că și ei sunt în aceeași dilemă: să râdă sau ba. Ne-am zâmbit larg.

Mi-am amintit întâmplarea deoarece, recent, am întâlnit o vecină al cărei băiețel, în vârstă de 4 ani, e foarte sfătos, și îi plac câinii foarte mult. M-a întrebat unde este cățelul meu, 'că nu l-a mai văzut (e printre copiii din zonă care se jucau cu Miki).

- Nu e politicos să întrebi așa ceva - îi zice mama.

Cu vecina m-am înțeles repede prin semne, dându-i de înțeles că Miki a murit și dacă e in regulă să-i spun micuțului; mi-a dat de înțeles că da.

- Miki nu mai e - îi spun.

- Și unde e dacă nu mai e? întreabă el.

- A murit - zâmbesc.

- Atunci e foarte important să ai alt câine. Mami, noi când vom avea un câine?

Ne-am luat la revedere. Puștiul discuta despre câini, cu multă seriozitate.

De ce mi-e dor

De zăpezile de altă dată. Anul acesta mi-e mult mai dor decât în ultimii ani - poate pentru că a fost doar câteva zile un strat mai gros prin oraș? Poate. 

Să fie măcar zăpadă ca în decembrie 2014:

Sau ca în ianuarie 2016...

Sursa poze: Brașov, orașul sufletului meu

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu

In 2004 zăpada îmi ajungea până la genunchi... Nu am acces la pozele cu acele pături de nea. A fost anul in care l-am găsit pe Boby, câinele boxer care nu știa să meargă în lesă și care sărea prin zăpadă ca un ied, iar eu loveam cu capul crengile aplecate de zăpadă. Era distracție cum încercam să mă țin după Boby, cum încercam să-l stăpânesc și cum tot ajungeam căzută în genunchi in zăpada înaltă... Mi-e dor și de Boby, care nu mai e din 2012...

Și mi-e dor de Miki, acum. A găsit-o o prietenă, in noiembrie 2009, când era zăpadă și frig - trecuseră aproape două luni de când tocmai îi murise o altă cățelușa. 

Tare dor îmi e de ea. Îmi lipsesc plimbările cu ea. Mereu era prima la ușă, să iasă la plimbare.

Și ei îi plăcea in zăpadă - își băga capul aproape cu totul in zăpadă daca simțea vreun miros interesant. Lătra la oamenii de zăpadă! Și Boby a lătrat la un om de zăpadă, dar la unul înalt și solid! S-au distrat și trecătorii atunci. Și pozele cu Miki in zăpadă îmi sunt inaccesibile (au rămas în computerul defect - le voi extrage cândva).

Mi-e dor să fiu prima care lasă urme in zăpada proaspăt așternută - am un pitic care se activează când sunt pe fază la prima ninsoare. 

Când aveam câine - și mai tot timpul am avut - era simplu: dacă ningea prima dată la două noaptea - și nu dormeam - lăsam munca, luam câinele și ieșeam. Câinii mereu se bucurau. Câinii nu te lasă niciodată să te distrezi singur - cât timp mai au in ei un dram de putere. Și-i salvează pe alții de la zbenguit in zăpadă în miez de noapte sau zori de zi.

Mi-e dor de acele nopți și dimineți pustii când pe zăpadă se vedeau doar urmele unui om și urmele unui câine. Dimineața mai vedeam urme lăsate de pisici - și mă amuzam.

Poate, dacă ninge iar mult, găsim un cățeluș... Niciodată nu am luat - cu intenție - un câine pe care să-l ținem în apartament, dar ne-au ieșit în cale; nu-i puteam lăsa în drum. 😊

Mi-am exprimat în scris aceste doruri la invitația făcută de Carmen - la rândul ei, a răspuns provocării lansate de Tudor Enea.

Miki la oglindă. RiO

În luna noiembrie - n-am idee care zi - Miki a împlinit 19 sau 20 de ani. E o cățelușă metis cu Chihuahua, ne-a spus veterinarul când una dintre prietene a găsit-o in anul 2009. În septembrie același an o pierduse prin moarte pe Lady, zisă Miți, la vârsta de 16 ani. Când a gasit-o, Miki avea 4-5 ani. Speram să fi avut mai puțini ani și boticul care începuse să albească să fi fost așa pentru că a trăit pe stradă cine știe cât timp.

O comemorez la Reflexii in oglinda, jocul inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul ei Între vis și realitate. Postarea a fost scrisa săptămână trecută, dar n-am mai publicat-o pentru că Miki a plecat în Raiul animalelor, de Moș Nicolae. Vă rog, nu vă supărați pe mine pentru această postare la RIO. 💕

Miki - așa am numit-o noi pentru că a fost primul nume la care a reacționat după ce am strigat-o cu multe - făcea legea in cartierul unde locuiește prietena mea. Alerga pisicile (împreună cu un Teckel sub balconul căruia îi făcuse adăpost mama teckelului) și lătra la tot ce mișca. O văzuse prietena mea încă din luna octombrie; o hrănea, dar nu mai voia un cățeluș și din cauza programului de lucru. În noiembrie îmi telefonează: Ghici ce am in casă? mă întreabă. Am răspuns instantaneu: cățelul din cartier. Și a doua zi m-am dus s-o văd. O avea in casa de vreo săptămână, și una dintre vecine se gândea c-o fi nenorocit-o careva, dar când a aflat la cine e s-a bucurat.

A fost dragoste la prima vedere! Prietena mea se aștepta să mă latre, pentru că lătra la oricine intra in casa, dar Miki nu m-am lătrat. Mă privea de pe un fotoliu unde își alesese culcușul, stând culcata, dând din coadă. 

A fost un cățeluș care a locuit în apartamentul cuiva pentru că avea tendința, urcând pe scări, să se oprească la etajul doi. Nu făcea în casa, nu intra în bucătărie... Un câine educat, altfel spus. Dar nu știa să meargă în lesă, semn că cine a avut-o o lasă libera. Poate că s-a pierdut, poate a fost abandonată pentru că era gestanta sau poate că a fost abandonată deoarece au murit stăpânii (câțiva ani a tot tras în lesă după femei vârstnice - era disperata, iar când ne apropiam de acea persoană se calma: nu era cine credea ea).

Poza e din octombrie a.c.. O țineam în brațe pentru că mergea greu. A trecut prin foarte multe în toți acești ani, dar și-a revenit bine. Din bătrânețe, însă, nimeni nu-și revine. Vederea i-a slăbit, puterea a scăzut și tot așa... La momentul pregătirii postării era într-o fază mai nasoală și nu prea mănânca. Era, încă, alertă - adică, nu era letargică. Nu i-am mai trecut indispoziția... A plecat liniștită, iar eu nu prea sunt in apele mele - navighez in ape teritoriale străine.

Miki la plimbare la început de toamnă. MFC

Miercurea fără cuvinte, jocul găzduit de Carmen pe blogul ei:

Între vis și realitate.

Înainte de plimbare

Mi-am spus că nu prea am cu ce să mă laud la FFFB, pentru că fiecare zi seamănă - în cea mai mare parte - cu cealaltă. Citind, însă, rândurile Anastasiei mi-am dat seama că deși seamănă zilele între ele motanii noștri și cățeii pe care îi avem uneori în custodie ne amuză mereu cu ceva nou.

O prezint pe Miki, care adoptă poziția din foto aproape de fiecare dată când simte că ne pregătim pentru plimbare. Și, da, în plimbările noastre, mereu e ceva nou de văzut. Iată cum îmi dau seama că zilele nu sunt deloc la fel!

Plimbând câinele avem - vrem nu vrem - timp liber! Fie că plouă, fie că e vânt sau ger sau caniculă!

Pentru rubrica FFFB, la Anastasia