René Guénon: Adevărul nu e un produs al minții umane

Adevărul nu este un produs al minții umane. Într-o civilizație tradițională e de neconceput ca un om să revendice o idee ca fiind a sa; și, in orice caz, dacă ar face acest lucru, ar priva-o de orice credit și autoritate, reducând-o la nivelul unei fantezii lipsite de sens: dacă o idee e adevărată aparține în mod egal tuturor celor care sunt capabili să o înțeleagă; dacă e falsă, nu există niciun merit în a fi inventat-o. (René Guénon: Criza lumii moderne, Ed Humanitas, București, 1993)

René Jean-Marie-Joseph Guénon s-a născut în 15 noiembrie 1886 la Blois, Franța. Este considerat întemeietoriul Școlii Tradiționaliste (sau perenialiste) în gândirea occidentală.

Prin Tradiție, René Guénon înțelege filonul de înțelepciune primordială care transcende din vremuri imemoriale prin manifestările spirituale ale tuturor popoarelor din toate timpurile și poate fi recunoscut ca fiind același, indiferent de particularitățile culturale din diversele zone geografice. Acest filon e de origine divină, consideră René Guénon, și ajunge la oameni prin revelație, putând fi înțeles prin cunoaștere intelectuală, cunoaștere care e diferită de cea discursivă, specifică rațiunii care stă la baza istoriei cunoscute a filosofiei și științei occidentale.

O idee adevărată nu poate fi nouă, pentru că adevărul nu este un produs al minții umane; există independent de noi și tot ceea ce trebuie să facem este să luăm cunoștință de el; in afara acestei cunoașteri nu poate exista decât eroare: dar oare modernii, in general, se preocupă prea mult de adevăr sau chiar știu ei ce este?

Și aici cuvintele și-au pierdut adevăratul sens, întrucât unii oameni (de exemplu, pragmatiștii contemporani) merg atât de departe încât folosesc in mod greșit cuvântul adevăr pentru ceea ce este pur și simplu utilitate practică, adică ceva complet străin ordinii intelectuale.

Rezultatul logic al abaterii moderne este tocmai negarea adevărului, precum și a inteligenței al cărei obiect este adevărul.

Omul modern, in loc să încerce să se ridice la adevăr, caută să coboare adevărul la propriul său nivel.

Matematician, filosof, metafizician, mare iniţiat - cunoscător al diferitelor doctrine esoterice - francmason și creștin implicat, René Guénon va milita toată viața pentru o trezire spirituală a omenirii, aflată într-o profundă criză. A avut o contribuție importantă în studiul mentalității tradiționale, metafizicii, esoterismului, simbolismului și ritualurilor de inițiere.

Sfârșitul unei lumi este și nu poate fi niciodată altceva decât sfârșitul unei iluzii.

Am intrat, de fapt, in faza finală..., perioada cea mai întunecată a acestei epoci întunecate, starea de disoluție din care nu există nicio ieșire decât printr-un cataclism, deoarece nu mai e necesară o simplă renaștere, ci o renovare completă.

În 1921 publică lucrarea Introducere generală in doctrinele indiene, unde expune teoria ciclurilor: lumea actuală străbate kali-yuga (epoca întunecată*) și se va distruge înainte de a renaște.

René Guénon considera că Occidentul trece, mai mult decât oricând, printr-o criză cauzată de ruptura de Tradiția întruchipată de valorile autentice ale creștinismului. Între 1909-1912 ia contact cu doctrinele orientale a căror coerență și unitate de principii cu creștinismul va încerca să le pună în evidență în dorința de a trezi în Occident forțele capabile să se opună decăderii acestuia.

Critica Occidentului modern atinge concepte precum umanism, democrație, individualism, desființând fără rezerve ceea ce numim filosofie tradițională, științe tradiționale, sistem filosofic etc.

Tradiționalist, Guénon, prieten cu Léon Daudet (regalist, figură importantă a extremei drepte, fiul lui Alphonse Daudet), scria: Istoria arată clar că necunoașterea ordinii ierarhice (ordine bazată pe supremația autorității spirituale asupra puterii vremelnice) duce pretutindeni și totdeauna la aceleași consecințe: dezechilibru social, dominație a elementelor inferioare și degenerescență intelectuală. Guénon dorește restaurarea "elitelor". Extrema dreaptă încearcă să-i recupereze scrierile, opera lui părând a fi o gândire totalizatoare și, scoțând din context anumite idei și/sau compilându-le, ar putea fi aplicate în "argumentarea" doctrinei extremei drepte - ceea ce ar fi fals, nu doar greșit. O analiză a scrierilor lui Guénon impune o precauție metodologică; scrierile lui trebuie citite cu prudență.

Civilizația modernă, ca și toate celelalte lucruri, are rațiunea sa de a fi, și dacă într-a-devăr încheie un ciclu, se poate spune că este ceea ce trebuie să fie, că vine la timpul și la locul potrivite; cu atât mai mult însă va trebui să fie judecată, după cuvântul Evangheliei: Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

(Criza lumii moderne a fost publicată prima dată în 1927).

Postarea e in memoria metafizicianului René Guénon și o înscriu în tabelul jocului Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, dar nu înainte de a nota și câteva date biografice.

René Guénon, câteva date biografice

René Guénon a fost un copil bolnăvicios. În 1904 merge la Paris, ca student la matematică, dar renunță după doi ani din cauza firii bolnăvicioase, dar și pentru că era interesat mai mult de practicile și de tradițiile religioase, dar și de esoterism. Prima școală esoterică in care s-a inițiat a fost cea a lui Papus (Gerard Encausse) - mișcare esoterică de inspirație hermetică și creștină; părăsește ordinul din cauza unor neînțelegeri doctrinare, considerând că acolo nu poate obține o cunoaștere autentică. Fondează, in 1909, Ordinul Renovat al Templului, dar îl desființează repede.

În 1909 devine membru al Bisericii Gnostice a Franței fondată de Leonce Fabre des Essarts, devenind fratele Palingenius. Fabre îi îngăduie să scoată o revistă, La Gnose (Gnosa), unde își face cunoscute ideile ce se vor regăsi mai apoi în două cărți ale sale: Omul și viitorul său potrivit Vedanta (1925) și Simbolismul Crucii (1931); in aceeași perioadă aderă și la francmasonerie. Părăsește și acest ordin, orientând-se spre studiul tradițiilor orientale. Ajunge inițiat în hinduism și daoism.

În 1912 se căsătorește și tot în același an se orientează spre sufism, sub conducerea pictorului suedez John-Gustaf Agueli, convertit la islam și devenit Abdul Hadi. Esoterismul musulman va deveni pentru René Guénon ultima verigă a lanțului inițiatic.

Din cauza problemelor de sănătate nu va participa la primul război mondial, dar în această perioadă studiază filosofia la Sorbona și după finalizarea studiilor, în 1917 e profesor de filosofie la Setif, in Algeria, timp de un an, la un colegiu francez, predând filosofie.

În 1928 rămâne văduv și trece printr-o stare depresivă; in 1930 se îmbarcă pentru Cairo unde, in 1934 se convertește la Islam, se căsătorește cu fiica unui conducător spiritual, Karima.

După convertirea la islam va avea ca nomen Abd el Wahed Yekin (Yahya, in alte surse) - "Slujitorul celui Unic"; se va atașa ramurii shadite a sufismului.

Deși se stabilise în Egipt, a continuat să exercite influență asupra Occidentului prin articolele lunare care apăreau într-o revistă pariziană, Etudes Traditionnelles, corespondența extraordinar de vastă și cărțile scrise în perioada celui de-al doilea război mondial. 

Punând bazele Școlii Tradiționaliste a influențat pe mulți prin opera sa. Ananda Coomaraswamy (istoric, metafizician și filosof al artei indiene și al istoriei artei și simbolului în cultura asiatică) și-a schimbat întreaga viață și operă datorită lui Guénon - scrierile acestuia, după ale lui Guénon, sunt cele mai puternice și mai sincere din domeniul tradițional și pot fi luate ca referință fără ezitare. Frithjof Schuon (filosof și metafizician elvețian de origine germană), convertit la islam, a instituit o cale inițiatică pentru Europa - pe această cale au pășit și Mihail Vîlsan, Vasile Lovinescu; pe lângă aceștia doi, Guénon a întreținut o vastă corespondență și cu gânditorul Marc-Mihail Avramescu. Scrierile lui Guénon au influențat și pe alții, între care Mircea Eliade, logicianul Anton Dumitru și teologul Andrei Scrima.

Mihail Vîlsan, convertit la islam, devine, după moartea lui Guénon, redactorul șef al revistei Etudes Traditionnelles și începe publicarea operei postume a acestuia.

Între mulți alții, Andre Gide și Andre Breton au reflectat și ei asupra operei lui Guénon.

René Guénon s-a stins din viață în 7 ianuarie 1951, la Cairo, după o suferință fizică intensă; corpul a fost așezat în mausoleul familiei soției.

Despre cum a descoperit islamul René Guénon: https://www.islamweb.net/en/article/29386/how-rene-guenon-discovered-islam

René Guénon și catolicismul: http://traditioetrestauratio.blogspot.com/2012/04/william-h-kennedy-rene-guenon-and-roman.html

* Kali Yuga conform Ramayana: În Kali Yuga, focarul păcatului, bărbații și femeile sunt cu toții cufundați in nelegiuire și acționează contrar Vedelor... fiecare virtute a fost înghițită de păcatele din Kali Yuga; toate cărțile bune au dispărut; impostorii au promulgat o serie de crezuri, pe care le-a inventat propria lor minte. Toți oamenii au căzut pradă iluziei și toate actele pioase au fost înghițite de lăcomie.

Intre rautate si prostie

La un moment dat, circula o zicală pe internet: A dezbate cu un idiot este ca și cum ai incerca să joci șah cu un porumbel - trântește piesele, se răhățește pe tabla de joc apoi zboară la stolul lui și se laudă că te-a bătut la șah. O scenă amuzantă, s-ar putea spune, dar... înlocuind porumbelul cu un om incult devine îngrijorător. Sigur, toți suntem, măcar din când în când, proști (facem prostii, spunem prostii, înțelegem greșit etc.) și avem în jurul nostru, între apropiați, oameni care nu știu unele lucruri, care înțeleg ceva greșit sau... traduc greșit pentru că nu stăpânesc argoul din altă limbă - cum a fost cazul unei tipe din cercul mai larg de cunoștințe... La o întâlnire amicală, băieții vorbeau la un moment dat, cu perdea, despre ceva chestii sexuale; unul a rostit la un moment dat handjob, la care tipa amintită a sărit: și mie îmi place lucrul manual. Ce faci in așa caz? Râzi înfundat, treci peste - îi explică soțul care-i treaba. Femeia a spus o prostie, dar asta n-o face, neapărat, proastă. N-a înțeles despre ce era vorba... Nu le are cu subtilitățile. Vorba 'ceea: Cel care pretinde că e cel mai deștept din încăpere e cel mai prost. (din seria The Paladin Prophecy/Profeția Paladinului, de Mark Frost)

Ne amuzăm când cineva face o gafă, din neștiință, neatenție etc. dar omul cu prea multe lacune intelectuale ajunge să fie manipulat, luând de bun orice i se spune. Ne distrăm când vedem în filme (Idiocracy / Supremația nătângilor; Stan și Bran, Mr. Bean etc.) manifestări ale prostiei... Dar... Din păcate, prostia are o parte întunecată.

Filozoful și teologul Dietrich Bonhoeffer susține că omul prost este adesea mai periculos decât omul rău. Prostia nu este ceva ce majoritatea ia în serios, nu sunt condamnați oamenii pentru ignoranță, nu sunt huiduiți cei care nu știu anumite lucruri. Pe de altă parte, un om prost nu e deschis spre rațiune. Când un om prost este confruntat cu fapte care nu pot fi infirmate, dar pe care el le neagă, devine violent (verbal și/sau fizic). Afirmă tot D. Bonhoeffer: Nici argumentele, nici folosirea forței nu are succes in astfel de situații; argumentele se izbesc de urechi surde; faptele care contrazic prejudecățile cuiva pur și simplu nu sunt crezute - in astfel de cazuri omul prost este auto-mulțumit de sine și ușor iritabil, devenind agresiv - și când faptele nu pot fi contrazise omul prost le ignoră ca fiind lipsite de importanță, ca fiind ceva întâmplător.

Răul poate fi demascat și oprit prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. [...] Un idiot puternic e mai dăunător decât o gașcă de infractori.

Oamenii răi nu sunt cea mai mare amenințare, fie că sunt infractori violenți, dictatori care încalcă drepturile și libertățile omului etc., pentru că sunt cunoscuți și se poate lupta împotriva lor. Când ceva rău este cunoscut oamenii se pot uni să lupte împotriva acestuia. Se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi expus și, dacă e cazul, prevenit prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenul propriei distrugeri.

Cu prostia nu se poate lupta atât de ușor pentru că majoritatea oamenilor tolerează prostia, spre deosebire de tolerarea răului, a răutății. E foarte rău atunci când prostia vine cu o mare putere și, prea adesea, prostia merge mână in mână cu puterea. La o observare mai atentă, devine evident că fiecare consolidare a puterii în sfera publică - fie de natură politică, fie de natură religioasă - infectează o mare parte a omenirii cu prostie.

Prostia nu împiedică pe nimeni să dețină funcții importante sau autoritate - istoria e plină cu exemple despre proști care au ajuns la putere (iar oamenii inteligenți au fost alungați, marginalizați, decredibilizați sau uciși). D. Bonhoeffer mai face o observație: natura puterii cere ca oamenii să renunțe la anumite facultăți necesare gândirii inteligente - facultăți precum independența, gândirea critică, reflecția. Pentru zona politică D. B. argumentează că un individ, cu cât devine mai mult parte a unei instituții, cu atât devine mai puțin el însuși. O persoană carismatică, inteligentă, cu planuri serioase devine aproape imbecilă după ce preia mandatul. Puterea scurge inteligența dintr-o persoană, lăsând-o asemenea unui manechin animat. Este ca și cum sloganurile, cuvintele de referință și altele asemenea au pus stăpânire pe om; e vrăjit, orbit și agresat in chiar esența lui. Puterea transformă oamenii în automate. Când oamenii se alătură unui partid politic pare că cei mai mulți aleg să urmeze exemplul majorității mai degrabă decât propria conștiință, aleg să-și folosească mai mult zâmbetul decât creierul.

In opinia lui D. Bonhoeffer, prostia ar trebui privită ca fiind mai gravă decât răutatea pentru că are un potențial mai mare de a distruge viața unei comunități, a unui popor. Stupiditatea e o armă periculoasă în mâinile oamenilor rău intenționați; oamenilor răi le e greu să preia puterea - pentru că imediat ce recunosc răul oamenii bine intenționați se unesc împotriva acestuia; pentru a prelua puterea oamenii rău intenționați au nevoie de oameni proști care să facă lucrurile pentru ei. Ca oile pe câmp, oamenii ignoranți pot fi manipulați și conduși pentru a face orice își doresc cei rău intenționați. Răul este maestrul păpușar care nu iubește nimic mai mult decât marionetele fără minte care îl ajută să obțină și să păstreze ceea ce vrea. Putem să ne amuzăm in momentele de prostie nevinovată, dar ar trebui să ne temem când prostia e la putere, e instituționalizată.

Notă. Dietrich Bonhoeffer s-a născut în 4 februarie 1906, la Breslau (Imperiul German), azi Wroclaw (Polonia). A fost filosof, poet, teolog, pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului. A murit în 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare de lângă orașul Flossenbürg, Bavaria, Reich-ul German.

Teoria lui Bonhoeffer despre prostie a fost explicată în termeni clari de Jonny Thomson, fost profesor de filosofie la Universitatea Oxford, Anglia:
https://bigthink.com/thinking/bonhoeffers-theory-stupidity-evil/

Sursa foto: https://pixabay.com/users/geralt-9301/

Universul vazut de antici

Azi, 22 aprilie, se sărbătorește Ziua Planetei Pământ. E o zi dedicată Pământului de un senator american care și-a propus să-i trezească pe politicieni cu privire la protejarea mediului. Din punctul meu de vedere, nu prea i-a ieșit - politicienii dorm in continuare sforăind bani, putere, bani.

Am ales să scriu azi despre ce credeau unii filosofi, astronomi etc. ai antichității despre ce și cum cu Pământul, cu universul.

Thales (Tales) din Milet

Thales din Milet (cca. 624-546 a.C. - in alte surse alte date) s-a născut la Milet, Ionia, Turcia. Tot ceea ce se știe despre el, despre filosofia lui, a ajuns la noi prin scrierile altora. Herodot ar fi primul care îl menționează.

Thales din Milet și-a câștigat titlul de filosof prin încercarea de a oferi o descriere rațională a lumii. El pune întrebarea: care e izvorul tuturor lucrurilor? Răspunsul lui: apa. Susținea că totul se naște din apă și că pământul plutește pe apă ca un buștean. Aristotel discută această concepție in lucrarea lui, Metafizica, și subliniază că și apa pe care plutește Pământul trebuie să se sprijine, și ea, la rândul ei, pe ceva.

După toate probabilitățile, a călătorit în Egipt pentru a învăța astronomia, geometria și deprinderile practice legate de măsurarea și amenajarea pământului și a apei.

Anaximandru

Anaximandru (cca. 610-546 a.C.), e descris de Teofrast drept succesor și elev al lui Thales. De la el s-a păstrat doar un fragment din cartea care i se atribuie, Cu privire la natură. A fost primul care a îndrăznit să deseneze pe o tăbliță lumea locuită - a afirmat Agathemerus.

El vedea Pământul sub forma unui cilindru și considera că stelele sunt mai apropiate de noi decât Soarele și Luna. Aprecia că nu toți aștrii sunt la aceeași distanță de Pământ. Își dă seama că Soarele e considerabil mai mare decât Pământul. El sugera că pământul nu e susținut de nimic, ci stă deoarece se afla la o distanță asemănătoare de toate lucrurile.

Susținea că materia originară din care s-au format lumea este apeiron, o substanță fără limite, măsură ori definiție. Probabil voia să spună că apeiron-ul e infinit din punct de vedere spațial sau că e nedefinit in sensul că nu seamănă cu niciun fel de materie din universul fizic; dar e posibil să se fi gândit la ambele sensuri.

Anaximandru credea că între toate lucrurile se menține un soi de echilibru fundamental - sau stare de dreptate - probabil prin interacțiuni între contrariile cosmice: cald și rece, uscat și umed. Un pasaj din Plutarh amintește de această cosmogonie a lui Anaximandru:

El spune că ceea ce este productiv din caldul și recele etern s-a separat la nașterea lumii noastre și că din acestea s-a format un soi de glob de flăcări în jurul aerului care înconjoară pământul, ca scoarța unui copac. Când acest înveliș s-a desfăcut in anumite cercuri, s-au format soarele și luna și stelele.

Anaximene

Anaximene (cca. 585-528 a.C.), ca și Anaximandru, susținea că principiul primordial al tuturor lucrurilor este infinit, dar era gata să specifice că acest principiu primordial este aerul. Teofrast (Teophrast) unul dintre elevii lui Aristotel, relatează că Anaximene credea că și alte substanțe materiale provin din aer prin procese de rarefiere și condensare:

Rafinându-se, devine foc, îngroșându-se, devine vânt, apoi nor, apoi (îngroșându-se mai mult) apă, apoi pământ, apoi piatră; iar restul se naște din acestea. Și el spune că mișcarea este eternă și că și schimbarea e produsă de ea.

Singura rămășiță din scrierile lui Anaximene este fraza:

După cum sufletul nostru, fiind aer, ne ține laolaltă și ne stăpânește, tot așa vântul [sau respirația] și aerul cuprind întreaga lume.

Anaximene își învăța discipolii că pământul este plat și atârnă in aer, că stelele sunt implantate ca niște cuie în cristalin, iar corpurile cerești se mișcă în jurul pământului așa cum se învârtește o pălărie in jurul capului nostru. Explica producerea cutremurelor referindu-se la alternarea pământului între uscăciune și umezeală. Când se usucă, pământul se crapă și este scuturat de vârfurile care se rup astfel și cad înăuntru. Ploaia se produce când aerul se îngroașă pentru a forma nori, care sunt apoi comprimați până când se stoarce umezeala din ei. Grindina e rezultatul coalescenței apei și zăpezii când se amestecă vântul cu umezeala. Aerius relatează că Anaximene a afirmat despre Soare că e plat ca o frunză și că toate corpurile cerești sunt focuri aprinse care au printre ele și corpuri pământești.

Anaximene nu numai că s-a străduit să găsească explicații naturale pentru toate fenomenele, dar, prin concepția sa că aerul ține legate atât sufletele oamenilor cât și lumea, pare să sugereze o unitate organică ce îmbrățișează tot ce există, inclusiv ființele omenești.

Pitagora

Pitagora (571-496 a.C. - alte surse notează că s-a născut cândva între anii 590-570 a.C.) a fost matematician și gânditor mistic. S-a născut, probabil, in Samos, o insulă în largul coastelor Ioniei, dar și-a petrecut o mare parte a vieții la Crotona, in sudul Italiei.

Pitagora e cel care denumește cerul Cosmos.

Întreg Universul e conceput de Pitagora ca o sferă, de la el și de la pitagoreici pornind teoria sferelor și a mișcărilor perfect circulare ale planetelor (care inițial a reprezentat o aproximație utilă, pentru ca mai târziu să devină total nesatisfăcătoare pentru explicarea mișcărilor din sistemul planetar)

Teza după care Pământul nu se află imobil in centrul Universului, ci în mișcare, in jurul unui foc central, apare pentru prima dată - susțin unele surse - in istoria gândirii umane în cadrul școlii pitagoreice. Ideea sfericității impunându-se in Grecia cam între 550-450 a.C.

După pitagoreici Pământul e un corp ceresc, care, ca și alte corpuri cerești, se mișcă pe traiectorii circulare in jurul focului central.

Din moment ce Pământul și-a pierdut situația privilegiată in Univers, nimic nu împiedică pe pitagoreici să formuleze ideea pluralității lumilor.

Anaxagora din Clazomene

Anaxagora sau Anaxagoras (c. 500-429 a.C.) s-a născut la Klazomenai, Izmir, Turcia, și s-a stabilit la Atena, in anul 460 a.C. A incercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură, negând existența zeilor. Concepea Soarele ca un glob de metal incandescent și Luna ca un corp întunecat, cu munți și șesuri; a explicat in mod corect fazele Lunii, eclipsele de Soare și de Lună, precum și apariția meteoriților.

Pentru a arăta de ce Soarele, Luna și ceilalți aștri despre care afirma că se rotesc în jurul Pământului nu cad pe suprafața sa, Anaxogara spunea că era din același motiv pentru care piatra din ghiocul praștiei nu cade pe mâna care o rotește, ci descrie un cerc în jurul ei. Adăuga, de câte ori avea ocazia, că un cult religios închinat aștrilor nu are niciun sens. A fost întemnițat și numai protecția ilustrului său elev, Pericle, l-a scăpat de condamnarea la moarte.

A făcut și afirmații care s-au dovedit greșite: Soarele e mai mic decât Pământul, Luna e cam de mărimea Peloponezului (actuala peninsulă Moreea din sudul Greciei).

Pentru cum a explicat fenomenele cerești a fost considerat ca precursor al lui Laplace și Newton.

Parmenide din Eleea

Parmenide (c. 515-470 a.C), conform lui Teophrast, ar fi susținut și el teoria sfericității Pământului. Plutarh scria că Parmenide ar mai afirmat că Luna, mișcându-se în jurul Pământului, iluminează nopțile cu o lumină împrumutată.

Filolaus (Philolaus) din Tarent

A fost primul filosof care a atribuit mișcare Pământului. Atribuie nu numai Pământului, ci tuturor astrelor, o formă sferică, singura formă perfectă. Despre Pământ afirma că nu are nici sus nici jos și nu e centru al Universului.

Philolaus (c. 450-400 a.C.), pitagoreician, a spus că Pământul, Soarele și Luna sunt planete și se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între Pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția Pământului în jurul acestui foc e de 24 de ore.

Susținea că nouă corpuri cerești se rotesc în jurul unui foc central, cel mai aproape de centru, antichton sau antipământul, o planetă invizibilă, apoi Pământul, Luna, Soarele, cinci planete, după care urma sfera purtătoare a stelelor fixe. Dincolo de acest strat exterior, un zid din eter fierbinte închidea universul din toate părțile. Acest foc exterior era o a doua sursă de lumină.

Eudoxus (Eudoxius) din Cnidus (Knidos)

Astronom, matematician, filosof, Eudoxus (n. c. 395-390 a.C - d. c.342-337 a.C. - sau 408-355 a.C.?) e autorul teoriei omocentrice, teorie schițată de Pitagora și reluată de Platon.

Afirma în anul 370 a.C. că o sferă uriașă se învârte în jurul Pământului și că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate. Scrierile sale nu s-au păstrat, dar contribuțiile sale sunt cunoscute de la alți antici care i-au studiat teoriile. Între altele, Eudoxus a contribuit la identificarea constelațiilor.

A conceput un model cu 27 de sfere pentru a explica mișcările planetelor și Lunii in jurul Pământului. Mai târziu, marii gânditori ai antichității măresc numărul de sfere și complică tot sistemul. Calippus adoptă un număr de 35 de sfere, Aristotel ajunge la 55.

A susținut faptul că planetele cunoscute atunci (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), Soarele și celelalte stele, se rotesc în jurul Pământului care e fix. Considera că mișcarea fiecărui corp ceresc e dirijată după un anumit număr de sfere - teorie prin care explică mișcarea retrogradă a planetelor.

Aristotel

Aristotel (384-322 a.C.) s-a născut la Stagira, in peninsula Calcidica din nordul Greciei. La vârsta de 18 ani pleacă la Atena și devine discipolul lui Platon.

Concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide privind sfericitatea Pământului. A susținut geocentrismul și imobilitatea Pământului, și ideea de perfecțiune și eternitate a corpurilor cerești cunoscută ca armonia mișcărilor perfecte.

Heraclit (Heraclid) din Pont

Heraclit (388-355 a.C.), filosof și astronom grec, e cel care a afirmat că Pământul se rotește în jurul axei sale, de la vest la est, o dată la 24 de ore, ceea ce duce la iluzia rotației diurne a cerului. Se poate spune despre el că e inițiatorul teoriei heliocentrice, dar aspectul e contestat.

Contemporan cu Aristotel, un nonconformist notoriu, detronează Pământul de pe poziție sa de centru al revoluției tuturor planetelor, cel puțin pentru orbitele planetelor Mercur și Venus și dă acest rang Soarelui.

Autorii din antichitate au spus despre el: el face ca Pământul să se rotească în jurul său însuși în decursul unei zile, in timp ce cerul e in repaus. El mișcă Pământul ca o sfârlează, de la Vest la Est, in jurul propriului său centru; el face ca Venus să se rotească în jurul Soarelui și nu al Pământului; el face ca eliptica să fie descrisă de către Pământ, iar Soarele dobândește rolul unei stele fixe.

Eratostene din Alexandria (din Cyrene, Libia de azi)

Eratostene (276, Cirene - 194 a.C., Alexandria, Regatul Ptolemeu - Egipt), matematician, poet, muzicolog, atlet, geograf și astronom s.a., membru al Academiei din Alexandria, e considerat fondatorul geografiei matematice. El a măsurat aproximativ circumferința planetei Pământ și înclinația axei acestei planete.

Aristarh (Aristarchos) din Samos

Aristarh (310 a.C, Samos, Grecia - 230 a.C., Alexandria, Egipt) a fost astronom și matematician grec. O singură lucrare a lui s-a păstrat: Despre dimensiunile și distanțele Soarelui și Lunii - o lucrare în care încerca să determine, prin observații, distanțele până la Lună și Soare - i-a reușit destul de corect. In ceea ce privește concepția lui cosmologică, i se atribuie teoria unei mișcări combinate pentru Pământ.

A fost primul care a susținut că Pământul și alte planete se învârt în jurul Soarelui, că Pământul se învârte în jurul axei sale o dată la 24 de ore. Elaborează schema primului sistem planetar heliocentric (anul 288 a.C.) A arătat imensa depărtare a stelelor față de Pământ, subliniind că dimensiunea cercului descris de Pământ în jurul Soarelui e ca un punct față de distanțele până la stele - de unde se putea deduce ideea că sistemul nostru planetar e doar o insulă infimă in spațiul cosmic. A fost ridiculizat pentru convingerile sale. Cei mai mulți filosofi greci considerau Pământul o planetă statică in jurul căreia se roteau celelalte planete.

A suferit osânda grea a exilului, după ce stoicul Cleantes, discipol al lui Zenon, ceruse chiar să fie demascat ca hulitor al zeilor deoarece încercase să mute vatra lumii.

Apoloniu din Pergam (Perga)

Apoloniu (n. 262 a.C. in Perga, Antalya, Turcia - d. 190 a.C. in Alexandria, Egipt) a fost astronom și geometru, aparținând Școlii din Alexandria. A introdus teoria mișcării circulare uniforme a corpurilor cerești in jurul Pământului considerat imobil. A introdus noțiunile de excentric și epiciclu. Excentricitatea orbitală e o măsură a abaterii (deformării) orbitei eliptice a unei planete sau a unui satelit de la forma perfect circulara.

In locul sferelor cerești folosește deferenți și epicicluri pentru a explica mersul planetelor. Prin parcurgerea de deferenți și epicicluri se puteau reprezenta unele neregularități ale mișcărilor planetare, dar era o soluție aproximativă, geometrică și nu fizică.

Prin deferent se înțelege un cerc mare pe care se deplasează centrul epiciclului planetelor aflate într-o mișcare uniformă. Apoloniu a plasat acest cerc cu centrul nu in Pământ, ci pe linia Pământ - Soare. Prin epiciclu se înțelegea un mic cerc suplimentar, al cărui centru se afla pe orbita principală a planetei.

Hiparh (Hipparchus)

Hiparh (c.190 in Niceea, Turcia - 125 a.C. in Rodos, Grecia), astronom, matematician, geograf, e considerat unul dintre marii astronomi ai antichității și fondatorul astronomiei științifice. A alcătuit un catalog de stele care cuprindea pozițiile a peste o mie de stele, clasificate pe șase mărimi stelare (clasificarea stelelor după strălucire). A introdus determinarea poziției unui punct pe suprafața Pământului cu ajutorul latitudinii și longitudinii geografice. A determinat durata anului stelar și a calculat destul de precis distanța dintre Pământ și Lună. A descoperit fenomenul de precesie al echinocțiilor - deplasarea în lungul eclipticii a punctelor echinocțiale vernal și autumnal.

In timpul șederii în Insula Rodos conduce observații astronomice și, in baza acestora, determină durata anotimpurilor și constată faptul că mișcarea Soarelui in jurul Pământului nu e uniformă; descoperă neregularități și în mișcarea Lunii.

S-a bazat pe concepția lui Apoloniu, ceea ce i-a permis să calculeze tabele destul de exacte pentru acea vreme ale mișcării Soarelui și Lunii, prevăzând de asemenea, cu un grad înalt de precizie, pozițiile viitoare ale planetelor, menținându-se in cadrul sistemului geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pământ - Lună - Mercur - Venus - Soare - Marte - Jupiter - Saturn - stelele. Ordinea a fost determinată după legea cu cât o planetă are o perioadă de revoluție mai îndelungată, cu atât este vorba de o planetă mai îndepărtată. 

A scris cel puțin 14 lucrări, dar numai trei din Comentariile despre Fenomenele lui Eudoxius și Aratos s-au păstrat până azi.

Claudiu Ptolemeu

Claudiu Ptolemeu (90/100 d.C. - 160/170 d.C.), astronom, cartograf, matematician, fizician, filosof și muzician, a dezvoltat modelul lui Hiparh care va domina astronomia până la Copernic. A observat refracția luminii stelelor in atmosferă și explica în mod logic teoria geocentrică care, din punct de vedere matematic, nu e absurdă.

Un fel de concluzie

Dintre cei amintiți mai sus numai Heraclit, Aristarh din Samos și Hiparh s-au gândit la un sistem planetar heliocentric, dar toți au avut contribuții importante în domeniul astronomiei, ajungând la teoriile lor prin observație, și fără instrumente de mare precizie prin care poate fi observat cerul, de exemplu.

In antichitate s-a făcut diferența între stele și planete și s-a precizat, in final, că forma Pământului e sferică (Pitagora, Anaxagora, Parmenide, Filolaus, Eudoxus, Aristotel și următorii), planeta ajungând să fie privită că un corp ceresc, considerat in general de a ocupa o poziție centrală (sistem geocentric). Filolaus a fost primul care a afirmat că Pământul se mișcă.

Au fost făcute primele măsurători (Eratostene, e unul) ale dimensiunile Terrei și a primelor distanțe cosmice - depărtarea Lunii de Pământ și circumferința Pământului sunt singurele masuri determinate sigur (Hiparh)

Soarele, Luna și planetele constituie un sistem a cărui limită nu trece de orbita celei mai îndepărtate planete care poate fi văzută cu ochiul liber: Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sferă care înglobează sistemul geocentric (Anaximene).

Progresele astronomiei au fost împiedicate cu înverșunare de concepția religioasă.

Notă

Lista nu are caracter exhaustiv - am ales să amintesc numai acei antici despre care aveam deja notițe și cărți.

Anii între care au trăit cei pe care i-am amintit mai sus diferă - mai mult sau mai puțin - în funcție de diferitele surse. Vârsta anticilor este calculată, in general, după lucrările scrise sau alte documente  (unde s-au păstrat) sau după ce au scris alții despre ei. La fel se întâmplă în cazul numelor proprii.

Poate, dacă nu ar fi fost distrusă biblioteca din Alexandria (Egipt) ar fi stat un pic altfel lucrurile, având mult mai multe informații despre savanții antichității și scrierile lor. Azi, doar două cauze ale distrugerii sunt susținute de cercetători: distrugerea parțială e atribuită războiului civil dintre Cezar și Pompei, in anul 48 a.C.., iar o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 d.C., in urma edictului dat în acel an de împăratul Theodosius prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.

Imaginile sunt de pe Wikipedia.

Bibliografie: Mic dicționar al filosofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995. Notițe din Figuri ilustre al antichității, Editura Tineretului, București,1967, dar și din alte cărți pe care nu le-am notat când am ales ideile de reținut.

John Locke si natura cunoasterii

Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.

Metapsihica și parapsihologie

Metapsihica

Metapsihica încearcă să explice lumea paranormalului.

Termenul a fost creat de Charles Richet: Metapsihica este știința care studiază toate fenomenele ce par a se datora unor forțe inteligente necunoscute, înțelegând prin aceste inteligențe fenomenele intelectuale uluitoare ale inconștientului nostru.

Sinonime ale metapsihicii: „psihotronică” (F. Clarc), „transfizică” (J. André), „epsionică” (J.W. Campbell) și în sfârșit parapsihologia.

Fenomenele metapsihice ar putea fi explicate prin: Dumnezeu sau diavol; printr-un energetism – ar exista o „forță psihică” gata să acționeze în cuprinsul materiei (W. Crookes); prin spiritism (adică prin prezența morților); prin superstiție, eroare sau înșelătorie (teze ale Uniunii raționaliste); prin fizica modernă (O. Costa de Beauregard).

Metapsihica începe cu Mesmer (1779) și cu „magnetismul animal” al acestuia. Ea înglobează spiritismul și, prin W. Crookes, se străduiește să devină „experimentală”, „științifică”. Perioada sa „obiectivă” datează din 1934, de când Rhine a introdus statistica printre metodele de cercetare. De atunci metapsihica poate deveni într-adevăr parapsihologie.

Domeniile metapsihicii sunt următoarele: metapsihologia (telepatie, clarviziune, dedublare, hipnotism, mese care se învârtesc etc.); metapsihofizica (ectoplasmă; telekinezie – adică acțiunea de la distanță asupra unui obiect etc.).

Metapsihica se situează deci în punctul unde spiritismul, cu alte cuvinte comunicarea cu supranaturalul și chiar cu lumea de dincolo, cedează locul parapsihologiei, adică ascezei științifice. Demersul este de înțeles: fenomenele necontrolate n-au constituit niciodată un criteriu al adevărului. Fraudele, lipsa măsurătorilor și a aparaturii experimentale, imposibilitatea de a repeta experiențele sunt cel puțin jenante.

Totuși, metapsihica evită ciudățeniile parapsihologiei, care, în fond, reprezintă pierderea contactului cu obiectul său – prin definiție, imposibil de măsurat. (...)

Metapsihica se vrea pur și simplu fenomenologică și dorește să efectueze clasificări.

Metapsihica nu face parte din hermetism. Unii ezoteriști au furnizat, fără îndoială, grile de lectură privind fenomenele paranormale; iar metapsihica a confirmat realitatea invizibilului (inițiere, magie etc.). Dar realitățile vizate de aceste două discipline rămân ireductibile.

*

Ipotezele metapsihice (...) nu sunt generatoare de tratamente (în opoziție cu ipotezele freudiene, de pildă), deci nici rodnice, nici verificabile în privința efectelor lor (...). Din care cauză își pierd valoarea de exactitate și intră în concurență cu ipoteza, mai comodă, a spiritismului. (Yvonne Catellan, în „Spiritismul”).

Parapsihologia

Parapsihologia nu trebuie confundată cu metafizica. Cea de-a doua este de tip fenomenologic; prima, de tip statistic. Presupunerile celei dintâi sunt îngust „materialiste” și chiar scientiste; ale celeilalte, „spiritualiste” – dar obiectul studiului rămâne același.

Procedeele experimentale ale parapsihologiei (născută o dată cu lucrările lui Rhine, în 1927) le imită pe cele ale științei materiei: laboratoare, instrumentație, repetări ale experiențelor.

Experiențele cele mai simple se fac cu jocurile de cărți ale lui Zenner (jocuri cuprinzând figuri geometrice simple). Aceste cărți sunt amestecate în mod sistematic, cu ajutorul aparatelor. Un experimentator trage o serie și încearcă să ghicească figurile. Experiența dovedește că experimentatorul ghicește mai des decât ar lăsa să prevadă legile hazardului. Ceea ce „dovedește” îndeajuns existența fenomenelor imaginate. Dar este oare nevoie să „dovedim” existența lor? Premonițiile sunt o realitate, și devine absurdă dorința de a le demonstra – cu atât mai mult cu cât experimentarea le restrânge câmpul de acțiune, fiindcă acestea nu se efectuează in vitro. Mai interesante ar fi experiențele de telekinezie; dacă s-ar verifica, ele ar arăta acțiunea spiritului asupra materiei.

*

Ideea de la care a pornit Rhine, când și-a întreprins experiențele, a fost de a încerca pur și simplu să afle dacă există o posibilitate, inexplicabilă până atunci prin dispozitive științifice, de a cunoaște evenimentele altfel decât cu ajutorul celor cinci simțuri ale noastre. Această atitudine, pentru spiritualiști mărginită și pentru raționaliști nebunească, a condus la rezultate care n-au încetat nici azi să intrige. El a numit posibilitatea aceasta Extra-Sensory Perception (prescurtat E.S.P.): percepție exstrasenzorială, termenul cel mai general ce se poate da. (Pierre Vigne, Lumières sur l’après-vie).

Fragmente pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Textul l-am copiat din cartea „Maeștrii ocultismului”, de André Nataf, Editura Enciclopedică, București, 1995; traducători: George Anania și Matilda Banu. 

Emil Cioran, despre mizerie și oameni

Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silința lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănător până la identitate cu el. Numai omul e capabil de atât autodispreț. (...)

Deși nu se poate interveni în existența nimănui și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea e criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catastrofal. Când văd mizeria mi-e rușine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. „Esența vieții sociale este nedreptatea”. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială sau politică?

Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum.

Nu admit o revoltă relativă în fața nedreptăților, ci o revoltă eternă, pentru că eternă este și mizeria în umanitate.

(din Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1990)

Postarea este pentru Citate favorite, pe blogul Floare de colț la Suzana.

Filosoful Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 în satul Rășinari, Sibiu și a murit în 20 iunie 1995 la Paris, Franța.

Pe culmile disperării este prima carte publicată în România, în 1934, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București. Cartea a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și cu Premiul Tinerilor Scriitori Români.

În 1936 a ocupat postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care îi va fi prelungită până în 1944. În 1945 se stabilește definitiv în Franța. Autoritățile comuniste îi retrag cetățenia română; Emil Cioran a trăit la Paris ca apatrid – n-a cerut niciodată cetățenia franceză. A fost urmărit de Securitate până în anul 1990.