Dictatura în numele Binelui

Dictatura instituțiilor de forță se instaurează folosind frica de moarte / de pierderi etc. ca amenințare și binele comun ca pretext.

Războiul împotriva terorismului a servit (și mai servește) ca justificare pentru suspendarea unor libertăți civile – aproape totul este sub supravegherea (electronică) „organelor competente” tocmite de state s.a.m.d.

Promisiunea democrației și libertății a fost perorată la nivel mondial ca justificare pentru invadarea Irakului și Afganistanului (între altele).

Dictatura militară se instaurează folosind expansiunea armată a unor state ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, șefii de stat și acoliții lor trag tare să aloce tot mai mulți bani pentru înarmare și mai puțini pentru orice altceva, iar cetățenii trebuie să înțeleagă că asta este pentru binele lor (binele comun, altfel spus) pe termen lung.

Dictatura medicală se instaurează folosind frica de moarte / de boală ca amenințare și binele comun ca pretext.

Dictatura economică se instaurează folosind frica de-a rămâne dependent cu gazul de alt stat ca amenințare și binele comun ca pretext.

În Olanda, de exemplu, se extrag la greu gaze (nu cumva să se ajungă la criză), iar locuințele cetățenilor dintr-un oraș se prăbușesc din cauza zecilor de cutremure mai slabe sau mai puternice care au loc ca urmare a extragerii gazului. Pare că s-a ajuns la concluzia că sumele pentru despăgubirile ce trebuie plătite cetățenilor afectați sunt mai mici decât sumele de bani ce vor fi câștigate de pe urma exploatării gazului din acea zonă – cetățenii să-și ia despăgubirile și să plece sau să-și consolideze imobilele (ar fi concluzia).

Dictatura ecologică se instaurează folosind încălzirea globală ca amenințare și binele comun ca pretext.

De exemplu, creșterea vitelor / pășunatul trebuie interzise pentru că balega de vacă dăunează mediului prin emisii de dioxid de carbon, dioxid care conduce (pe lângă multe altele) la încălzirea globală. Mașinile electrice sunt mai „prietenoase” cu mediul decât cele cu benzină sau motorină – supersonicele (avioanele de linie sau de război) pot folosi combustibil fosil în continuare, la fel și rachetele prin care sunt lansați în spațiu mii și mii de sateliți comerciali, militari etc.. Pentru a avea câmpuri de eoliene e nevoie să împingă animalele de pe pășuni.

Și tot așa...

Toate cele de mai sus – și altele – au loc în state considerate democratice (democrație liberală sau occidentală).

Democrația totalitară

Termenul „democrație totalitară” (un fel de dictatură) a fost popularizat de istoricul Jacob Leib Talmon în cartea sa „Origins of Totalitarian Democracy” (ediția din 1952) – expresia au folosit-o și alții înainte, și după. Talmon se referă la transformarea unui stat în care valorile tradiționale și credința modelează rolul guvernului astfel încât utilitatea socială să aibă prioritate absolută (orice pentru „binele comun”, altfel spus; „binele comun” fiind hotărât de guvern, cu sprijinul majorității).

În democrația totalitară sistemul de guvernare e alcătuit tot din reprezentanți aleși – cetățenii au drept de vot, dar participarea lor e slabă sau lipsește cu desăvârșire în ceea ce privește luarea deciziilor care le afectează viața.

Caracteristici ale democrației totalitare

1. În democrația totalitară „suveranitatea teritorială exclusivă” este un drept al „conducătorilor”. Guvernul are puterea deplină de expropiere și pe cea de impunere – dreptul de control asupra a tot și asupra tuturor.

Fără sprijinul cetățenilor menținerea unei astfel de puteri absolute necesită suprimarea în forță a oricărui element disident; e permis numai ceea ce vor guvernanții. În statul democratic totalitar formarea voinței politice se face prin constrângere, spre deosebire de statele cu democrații liberare unde voința politică e formată prin convingere.

2. În statul cu democrație totalitară guvernanții își maximizează controlul asupra vieții cetățenilor utilizând rațiunea duală a voinței generale („binele public”, adică). „Elita” politică, economică, militară este cea care interpretează voința generală pentru a se potrivi propriilor interese. Se urmărește ca fiecare cetățean să contribuie la „binele comun” prin ceea ce știe să facă cel mai bine (agricultorul nu conduce trupele, generalul nu conduce plugul).

3. Cetățenii unui stat democratic totalitar, chiar dacă sunt conștienți de neputința lor, își pot susține – în majoritate – guvernul care promite ceea ce ei își doresc, indiferent câte minorități au de suferit.

4. Talmon scrie că în democrația totalitară libertatea este ceva realizabil doar pe termen lung și numai prin efort colectiv – scopul politic pentru ordine supremă și armonie supremă conduce la libertatea supremă.

Abordând fiecare aspect al vieții cetățenilor săi, guvernanții din statul democratic totalitar au puterea de a se asigura că toate nevoile materiale ale acestora sunt satisfăcute din prima zi de viață și până în ultima, cetățeanului cerându-i-se să-și îndeplinească rolul său (oricare ar fi acesta) în măsura posibilităților personale.

În democrația liberală, libertatea este ceva ce poate și ar trebui să fie realizată de individ pe termen scurt, chiar și în detrimentul unor lucruri precum bunăstarea materială sau sănătatea; individul nu vrea să fie „ghidat” și „controlat” de guvern în toate aspectele vieții, ci vrea să facă ceea ce își dorește, ceea ce poate, ceea ce crede că e bine pentru el – în limitele legii. În democrațiile liberale individul nu-și dorește susținerea financiară de la stat, ci vrea libertatea de a-și realiza singur veniturile, fără toate constrângerile unui guvern totalitar.

5. Talmon consideră că în democrația totalitară se urmărește un adevăr politic absolut, perfect, către care sunt conduși toți indivizii rezonabili. Se susține nu doar că niciun individ nu poate ajunge în mod independent la acest adevăr politic absolut, ci și că este de datoria și responsabilitatea lui să-și ajute compatrioții să-l realizeze. Orice activitate publică sau privată care nu se îndreaptă spre acest scop nu e utilă, e pierdere de timp și bani deci trebuie eliminată („afaceri neesențiale”, altfel spus) – în acest sens, eforturile economice și sociale care tind să consolideze colectivul sunt considerate valoroase, în timp ce educația și religia – care tind să dezvolte individul – sunt văzute a fi contraproductive. Nu poți fi în același timp cetățean și creștin, scria Talmon.

Mao Shoulong, profesor de politici publice la o universitate din China, numește democrația totalitară „democrație orientată spre egalitate” și este de părere că drepturile și libertățile oamenilor nu trebuie să fie îngrădite de tradiții și aranjamente sociale. Mao consideră că susținătorii democrației liberale („democrația occidentală”) au o atitudine negativă față de termenul „totalitarism” și cred că forța nu e un mod adecvat de a atinge un scop, indiferent de valoarea acestui scop. Altfel spus: constrângerea e permisă (și de dorit) pentru obținerea „binelui comun”.

Acest profesor mai susține că „democrația orientată spre egalitate” recunoaște valoarea libertății dar că libertatea nu poate fi atinsă prin eforturi individuale, ci prin eforturi colective. În „democrația orientată spre egalitate”, susține Mao, este accentuată valoarea egalității față de libertățile individuale; în „democrația orientată spre libertate” se ajunge să se renunțe la egalitate.

Unii critici ai ideilor lui Mao susțin că egalitatea și drepturile individuale sunt inseparabile – nu pot există unele fără altele; alții susțin că egalitatea poate fi asigurată doar printr-o constrângere continuă.

Într-o „democrație liberală” statul nu este o instituție absolută, iar între alegerile electorale indivizii sunt liberi să-și trăiască viața în căutarea propriei fericirii – în limita legilor elaborate de aleșii lor, aleși care sunt supuși unor forme de presiune socială: protestul public, petiția, referendumul, inițiativa legislativă etc. și, în final, înfrângerea electorală dacă nu reușesc să țină seama de opiniile celor pe care îi reprezintă.

În democrațiile totalitare statul este absolut, guvernanții sunt cei care știu ce este mai bine pentru cetățeni; individul nu este cu adevărat liber pentru că nu participă constant la guvernare, ci doar votează, el neputând să pună presiune pe reprezentanții săi atunci când observă că aceștia nu îi slujesc interesele.

De la democrația totalitară la oligarhie („puterea celor puțini”) e doar un pas.

În unele zone ale lumii câștigă teren o combinație a statului cu alte forme de putere: organizațiile religioase, dar mai ales se observă încurajarea unei relații simbiotice între guvernarea tradițională și sistemul de guvernare „privat”, reprezentat de corporații ("oameni de afaceri") – altfel spus, crește puterea politică a corporațiilor.

Pe ici-colo se observă creșterea masivă a cheltuielilor militare și a celor pentru supraveghere, privatizarea universităților, privatizarea asigurărilor sociale, controlul mass-media s.a.m.d.

Continuând astfel e posibil să se ajungă la transformarea unor societăți relativ libere în variante ale regimurilor extreme din secolul trecut (e de părere – în mai multe cuvinte - Sheldon S. Wolin).

Pe scurt:

Democrația totalitară se instaurează prin manipulare. E instaurată prin votul popular entuziast al majorității care se lasă amăgită de promisiuni și gargarisme cu privire la siguranța personală, securitate națională, bunăstare generală, armonie socială și altele de gen. Cetățenii cedează administratorilor statului, de bună-voie, propriile libertăți.

Cei care-și cedează mai toate drepturile pentru morala supremă, justiția socială, binele colectiv e clar că nu sunt interesați de o democrație liberală, ci vor „libertate, egalitate, fraternitate” (de ghilotină uită mai mereu).