Prietenul meu, Tomi. RiO

Tomi a venit în lumea aceasta în data de 07.07.2025 și a ajuns la noi in 23.09.2025, călătorind cu două trenuri (timp de circa 8 ore) în brațe la mama. A fost foarte cuminte! S-a dovedit ascultător și, aproape ca o pisică, și-a ales locul unde să-și facă nevoile - am muncit ceva până l-am convins să nu roadă absorbantul. Mai are de făcut un vaccin; până la începutul lunii noiembrie e recomandat să nu-l ducem pe afară.

O clipă nu stă locului - atunci când observă că sunt interesată de el. Au fost necesare câteva ore pentru a obține fotografiile pe care le prezint în jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Pentru că am vrut să-i fac poze oglindindu-se, am dat oglinda jos din cui. Am acoperit cu o pătură (model neinspirat ales) covorul (pentru că se apucase să-l lingă) și o parte din canapea, pentru că nu lăsa în pace ciucurii de la covertură.

Zbanghiul nu e mofturos la mâncare, din fericire. E din a treia generație de cățeluși crescuți în curte, fără mofturi. Nu e rasă pură, dar predomină Shih Tzu în arborele lui genealogic.

Tomi mai are o soră și un frate. Când a zis mama de ei m-am gândit la cățelușă; fata ai căreia au fost l-a îndrăgit cel mai mult pe Tomi și își dorea să ajungă el la noi - atunci am zis să îl ia pe cel care vine la ea. Când mama a intrat în curtea unde erau puii, părinții lor și bunica, toți trei, puii, au venit spre ea o parte din drum, apoi doi au făcut cale întoarsă in culcușul lor. Tomi a mers înainte și a acceptat să fie ținut în poală. Fata care-l îndrăgea s-a bucurat că a fost cel care a ales-o pe mama (implicit, aș zice, și pe noi). Sigur că toți sunt iubiți și îngrijiți, dar, deh, sunt unele vietăți față de care simțim mai mult...

Când stă liniștit mai fur câte o poză...

Dacă mă vede cu aparatul, gata!

E ca argintul viu! Mă zăpăcește, efectiv, uneori, dar e teribil de amuzant - inclusiv când face pe supăratul. Are jucării din cauciuc, pe care le rostogolește sau aruncă, le roade, le ascunde, dar preferă cârpele și are o poftă nebună să roadă cutii din carton - și are din belșug, pentru că, deocamdată, își duce traiul în camera birou-atelier-depozit.

Roade și mochetă... Cea din camera lui are, deja, două colțuri destrămate. Nu-i permitem, desigur, dar nu suntem mereu cu ochii pe el - nu prea avem cum.

Ce desprinde de pe cutii nu mănâncă așa că îl las să se bucure - vreau să se bucure din plin de copilărie, nu să-i tot interzic lucruri, deocamdată; la ros cutii va renunța natural la un moment dat. Deocamdată lucrăm să-l dezobișnuim de a mai sări la picioarele oamenilor, de a-i trage de haine și de a molfăi degetele celor care vor să-l mângâie - își arată nemulțumirea lătrând.

Alte mari plusuri: nu latră când rămâne singur - destul de greu de educat un câine în acest sens; nu latră la tot ce mișcă; nu se sperie ușor; aproape că acceptă uscătorul de păr; învață repede (dar e și tare șmecher).

S-a obișnuit cu zgarda și, oarecum, cu lesa - încă se răsucește după lesă și caută să o prindă, să se joace. Abia aștept să pot ieși cu el la plimbare.