Incidente pe tocuri

Am aflat de la Ella că azi este Ziua Internaţională Naţională a Pantofilor cu Femeilor pe Toc - se mai întâmplă. Mulţumesc, Ella, pentru atenţionare. :)
Îmi plac pantofii cu toc înalt de numa’-numa’ (numai cei cu toc stiletto!), dar nu-i ştiu purta – cred că nu reuşesc să îndoi genunchii şi când merg arăt ca un… tambur major. Să urc într-un autobuz dintre acestea “moderne” care par a fi făcute pentru o naţie de oameni scunzi nicio şansă! Toate barele de sus ale frunţii mele vor fi. Să şed pe-un scaun? Îmi dau cu genunchii-n gură dacă am pantofi cu toc.

Dar am purtat şi tocuri. Prima dată când eram in clasa a V-a. Am încălţat nişte pantofi ai mamei – aveau tocuri destul de groase, de numai 5 cm înălţime. Într-o zi mă trezesc că diriginta o cheamă pe mama la şcoală şi-i spune să nu mă mai lase să vin la şcoală cu pantofi cu toc! Oricum aveam o părere oribilă despre acele vremuri iar faza asta nu mi-a schimbat-o deloc, din contra, iar diriginta s-a bucurat de şi mai mult respect din partea mea.  De parcă aş fi fost singura care purtam pantofi ca aceia… I-am spus asta şi dirigintei, iar ea a zis că n-o interesează ce vor dirigintele de la alte clase. Desigur, mi-am mai făcut o prietenă.

Abia când am terminat liceul am mai încălţat pantofi cu toc. Întâi, la o nuntă. Mi-am dat seama că nu pot dansa “pe picioroange” aşa că i-am schimbat după nici o oră. Am purtat şi la cinematograf. Când am ieşit era întuneric afară, era pe la ora 22 şi… hai să facem o plimbare până acasă. Zis şi făcut. Până să ajung acasă mi-am sucit glezna, aşa că am scos pantofii şi-am mers desculţă, şchiopătând. Un timp, am renunţat la tocuri înalte. Apoi, prin anii 1990, am încălţat din nou, până am dat cu capul de bara de sus dintr-un tramvai importat de prin Germania. Unii spun că n-am simţul ridicolului, dar sigur îl am! Atunci am renunţat să mai încalţ pantofi cu toc.

Cea mai tare fază pe care o ştiu, şi e legată de pantofii cu toc, este păţania celei mai bune prietene, care are vreun metru şi şaizeci de centimetri înălţime. Încă din anii de liceu purta tocuri, să arate mai înaltă. N-a renunţat la tocurile de zece centimetri nici in perioada de sarcină. N-am fost martoră, mi-a povesti ea. Era gravidă, cam prin luna a opta de sarcină, şi traversa pe o trecere de pietoni din apropierea blocului unde locuiau, o zonă foarte aglomerată şi atunci. S-a grăbit, s-a împiedicat şi a căzut fix pe burtă, pe trecerea de pietoni. Au oprit maşinile pe ambele sensuri, s-au repezit şoferii şi trecătorii, ea nu se putea ridica, ei n-o puteau ridica… Nu au avut de suferit nici ea, nici băieţelul care s-a născut la termen, sănătos. Încă mai râdem cu lacrimi când ne amintim faza aceea petrecută pe la sfârşitul anilor 1980 când, cum descrie ea, se zbătea ca un peşte pe uscat. De atunci n-a mai purtat pantofi cu tocuri atât de înalte.

Tot de tocuri, şi de aceeaşi prietenă, e legată şi o plimbare de două ore! Am plecat, pe jos, de la mine spre “centrul oraşului”. Ea avea chef de plimbare. Era un traseu pe care l-am fi parcurs într-o jumătate de oră, cel mult. Ne-au trebuit două ore pentru că ea îşi cumpărase nişte pantofi cu tocuri atât de înalte încât nu-mi puteam imagina cum de-şi păstrează echilibrul pe verticală atunci când merge! Dar mergea atât de încet! Părea că pune călcâiul unui picior in faţa degetelor celuilat, aşa de încet şi cu paşi mărunţi se deplasa – pentru că nu putea umbla cu acele tocuri, dar voia să se obişnuiască! S-a obişnuit, dar pe mine mă durea spatele într-un hal fără de hal pentru că trebuia să merg ca melcul, să ţin pasul cu ea când un pas făcut de mine ar fi fost vreo cinci de-ai ei. La un moment dat i-am zis – in glumă - să meargă ea înainte, eu mă aşez pe o bancă şi după o jumătate de oră pornesc după ea şi-o ajung in cinci minute. Când am ajuns unde voiam eram epuizate amândouă şi nu mai aveam chef de nimic; am urcat in troleibuz şi ne-am dus fiecare la casa ei.

@

In foto e singura pereche de pantofi cu toc pe care am păstrat-o; i-am scos din cutie după muuuulţi ani, să-i expun; sunt cei abandonaţi la nuntă. Pantofii sunt de lac, dar talentul meu de fotograf e sub lac.