Adăpostul Sobolia, de Cezar Petrescu, e un roman despre viața în București în timpul celui de-al doilea război mondial. În vreme de război, cei care-și permit își iau tălpășița spre zone sigure, de unde îndeamnă la curaj – pe unde radio sau altfel – pe cei care, vrând-nevrând, au rămas pe baricade și s-au înrolat pentru că nu au avut pe cineva care să-i scape de încorporare sau la care să fugă pentru a fi în siguranță.
Nici nu desfăcea ziarele. Nici nu răsucea butonul aparatului de radio cu primele comunicate și încă timidele dueluri ale propagandei din ambele tabere, încrucișându-și lamele floretelor încă fără agerimea și patosul de mai târziu. (...)
În acea lună de Septembrie dela un capăt al țării în celălalt, dela un capăt al Europei la celălalt mulți vor fi descoperit cași dânsul că au trăit o fățarnică măsluire a tot ce-au crezut că răscumpără și pecetluiesc pe vecie într’un răsboiu care se vestise ultimul și n’a fost. Pătimirile individuale înșelările, eșecurile, toate bâjbâielile, căderile, târâșurile, nu însemnau decât infime particule moleculare dintr’o mare amăgire generală. Toți crezuseră într’o lume nouă a păcii, mai bună, mai dreaptă, purificată, înnobilată. S’a prefăcut într’o mare înșelătorie. E o lume mai crudă, mai injustă, mai subminată de patimi, aviditate, josnicii, trădări, mai asuprită de despotisme. (...)
- Răsboiul. E unul singur. Răsboiul de unde vin și unde mă întorc.
- Specifică! Răsboiul pe care-l numiți voi, al vostru.- E al țării.- Al țării? A întrebat cineva țara? E răsboiul altora, al celor care-și puseseră în minte să domine lumea o mie de ani! O mie de ani; cifra nu definește megalomania? țicneala? delirul grandorii? O mie! Toți sunt milenari! Operează cu cifrele astronomice... (...) Pentru acest răsboiu al lor, unde-am fost anexați să furnizăm carne de tun, țara nu poate să simtă nimic. Cel mult îl suportă și atât! Dorește să se sfârșească și atât! (...)
*
- Sărmanul Dante, dacă s’ar întoarce printre hipercivilizații veacului XX, s’ar vedea silit să-și revizuiască fundamental topografia Divinei Comedii. (...) Ar trebui să strămute Infernul sus, unde l-am lăsat noi. Iar paradisul să-l coboare aici, în zonele subterestre, la adăpostul Soboliei și sobolilor, unde pe vremea sa erau situate secțiile de suplicii ale Iadului. (...)
*
Cu vehicule mai moderne, firește, motorizate, dar tot după vechea datină a cetății lui Bucur, când protipendada și zarafimea înstărită, calemgii și caftaniții stăpânirii, luau de sârg calea Brașovului și Sibiului, peste munți, în calești și chervane, berline și poștalioane cu patru cai înaintași, alaiuri de călăreți, slugi, cafegii, ciubuce și narghilele, țiitoare și nestematele lor, de îndată ce se arată primejdie de pârjol asupra târgului, lăsând prostimea și calicimea să pătimească pe loc și să se mântuie cum i-o fi norocul. (...) Dau bir cu fugiții. Se risipesc în cele patru puncte cardinale. După dânșii potopul de schije și foc! (...) Se strecurau, cu adevărat, și unele teleguțe cu tarhatul victimelor din ajun, migrând numai dintr’un capăt al Capitalei la celălalt, de la o cocioabă care a fost desfundată ieri, la alta care va fi spulberată mâine. (...) Acestea erau ușor de identificat după încărcătura în pripă, (...) după urmele de foc de pe țoale; după chipurile neguroase ale celor care le însoțeau pe jos, sprjinind cu o mână o sobă șchioapă de fier, ținând cu cealaltă o mașină roșie de tocat carne, un săculeț cu scule, un copil în fașe. (...) Erau convoaie de bejenie. (...)
Mai multe la număr erau însă și mai impetuos înaintau camioanele cu altă așezare, tîlcuită chibzuit și pe îndelete pentru drum lung: suluri de covoare și baloturi de plapome cu față de mătase, divanuri, fotolii îmbrăcate în catifea, (...) cadre aurite, oglinzi, ceramică fină, mese de bridge, (...) cutii de pălării, ursul enorm de pâslă și triciclul odraslelor. (...) Cei rămași nu-și stăpâneau ușurarea nervoasă și expansivă, gălăgioasă, contagioasă, fiindcă escadrilele de bomardiere și-au îndeplinit misiunea de azi pe-aiurea, cruțându-i, păsuindu-i încă o zi.
*
...numai pomelnicul negru al ziarelor, la coloanele de morți, înșirau nume de familii întregi, (...) trecuți împreună într’o lume unde pacea nu-i vorbă deșartă. Iar mai numeroase erau încă apelurile: „Dispărut... Cine cunoaște?... Rog din suflet... Copilaș de trei ani cu ochii albaștri și părul blond, purtând haine cenușii... Cu lacrimi în ochi... Răspunde la numele de Maricica... Dispărută.... Dispărut... Dispărută...” (...) Foaia slujea la împachetat în fundul lăzilor blănile prețioase și duzinele de pantofi. La pacostea de evacuați, se adăugase pacostea de sinistrați; acum dispăruții! Existența se anunța tot mai intolerabilă. Vivere pericolosamente! - ceruseră țării să se convertească de-a sila, cu topuzul, proclamațiile în stilul lapidar și dinamic, plin de superbie, al vremii. Iar caligrafii proclamațiilor o tuliseră în văgăuni, să-și pună la fereală scumpa lor ființă și scumpele agoniseli la adăpost. Ordine de dispersare! Bombele ouaseră un nou cuvânt, care-a scos spontan o nouă generație de cetățeni. Dispersații!
*
Convoaiele cu bejănii s-au istovit. Dispersările se definitivau până la pacea păcilor. Toți cei cu persoana deosebit de prețioasă și sacră întru a chezăși României viitorul pe-un mileniu, își descoperiseră o subită și înduioșătoare vocație pentru viața rustică, idilică, patriarhală, în satele uitate de Dumnezeu și de propria lor stăpânire, unde nu mai aveau baie, aer condiționat, sonerii, parchet, covoare persane,ci se arată în special imperioasa utilitate a prafurilor insecticide. (...) Gingașele odoare crescute cu guvernante, mai descopereau și unele taine ale naturii care cumplit le-au contrariat ereticile științe de până acum. Anume că oul îl ouă găina, nu băcanul din colț, nici lăptăreasă, iar că la această enigmă un rol oarecare mai joacă și cocoșul.
*
Privilegiații acestor dispersări (...) aflau din ziare, dela telefon și mai îndeobște de la posturile de radio străine, încotro au trecut valurile de bombardiere atât de majestuos aliniate în sbor de paradă și unde au mai așternut un covor de schije și foc. Ceilalți, cu mai vitrege ursitoare, rămași la vadul prăpăstuirilor, își îndurau stoic soarta.
***
Romanul Adăpostul SOBOLIA, apărut în 1945, este compus după o rețetă folosită de zeci de ori cu succes de Cezar Petrescu în deceniile trei și patru: un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiți, cu un destin nefericit.
Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.
Despre autorul romanului Adapostul SOBOLIA
Romancier, nuvelist traducător și gazetar, Cezar Petrescu a fost un scriitor prolific; opera sa cuprinde circa 70 de volume: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, literatură pentru copii (Neghiniță și Fram, ursul polar sunt poveștile citite de mine), studii, note de călătorie și memorialistică.
Primii doi ani de școală Cezar Petrescu îi face acasă. În anul 1907 debutează în Samanatorul, cu nuvela Scrisori. În 1915 obține licența în drept la Facultatea de Drept din Iași.
Începe colaborarea cu diverse reviste. În timpul primului război mondial e reformat și devine funcționar. În decembrie 1918 se mută la București. A activat ca ziarist, co-director, redactor la câteva reviste. Apoi se mută la Cluj, unde colaborează la o revistă. Împreună cu Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic și Ion Pillat întemeiază revista Gândirea (1921). În 1922 debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș, după modelul scrisorilor lui Alphonse Daudet. Continuă să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri).
În paralel, lucrează la primul sau roman, Întunecare. Bolnav, revine la București, în 1923. Lucrează la cotidianul Neamul românesc al lui Nicolae Iorga. În 1928 fondează ziarele Cuvântul (preluat ulterior de Nae Ionescu) și Curentul. Apare romanul Întunecare (1927-1928), o amplă frescă socială a primei conflagrații; romanul îi aduce consacrarea.
Cezar Petrescu s-a bucurat de mare succes la public. Publică numeroase romane.
Cu banii câștigați în urma publicării trilogiei (Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare – 1935-1936) dedicate lui Mihai Eminescu, Cezar Petrescu a cumpărat, în 1937, o casă impunătoare la poalele Bucegilor, în Bușteni, unde a locuit, alături de mama lui, până în 1961. După moartea scriitorului, moștenitorii au donat casa statului, împreună cu tot ce se afla în ea. Vila a devenit, în 1967, Casa memorială Cezar Petrescu.
În 1931 primește Premiul Național pentru Literatură; în 1936 va fi secretar general în Ministerul Artelor. În 1955 e ales membru titular al Academiei Române.
După al doilea război mondial și venirea comuniștilor la putere în România, scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realități. Adăpostul Sobolia (1945), de exemplu, n-a fost un roman prea convingător, așa că a ajuns să scrie proză sub nivelul literaturii sale anterioare.
A tradus, a colaborat sau a stilizat traduceri din Honoré de Balzac, Alexei Șolohov, Alexei Tolstoi, Lev Tolstoi, Gorki s.a. Traducerile din scriitori ruși și sovietici au fost impuse de programele editurii Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.
Spunea Paul Cernat:
Conservator social, considerat un neosămănătorist à outrance, a susținut, ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, politica autoritară, dar antilegionară a lui Carol al II-lea (Cezar Petrescu a fost în acei ani director al «României literare» și al ziarului «România», suprimat în 1940). După 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi «păcate» prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor.
În era comunistă, prozatorul era agreat de nomenclaturiști pentru că scriind foarte mult nu avea timp să facă politică, așa că avea dosar curat. S-a adaptat la exigențele realismului socialist. A fost în U.R.S.S. și a fost cooptat, cu un rol mai mult decorativ, în Comitetul național de pregătire a Festivalurilor mondiale ale tineretului și studenților pentru pace și prietenie, în Consiliul Național al Păcii din Republica Populară Română, în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor etc.
A primit ordine și medalii, a fost laureat al Premiului de Stat, fără a deveni însă cu adevărat un demnitar al regimului comunist.
O pasiune mai puțin cunoscută a lui Cezar Petrescu a fost desenul. Lucrările sale, unele simple crochiuri realizate pe file răzlețe, altele, mult mai elaborate, dezvăluie o ocupație constantă a scriitorului.
Muzeul Național al Literaturii Române Iași deține un bogat fond cu lucrări de grafică ale lui Cezar Petrescu, majoritatea acestora fiind portrete, individuale și de grup, multe, cel mai probabil, ale cunoscuților vremii. Cea mai mare parte a lucrărilor nu sunt datate și nici semnate. Singura modalitate de a le identifica rămâne antetul de pe hârtiile cu desene, ce indică perioada în care scriitorul era director al periodicelor «România», respectiv «Gândirea»sesiza muzeografa Andreea Tacu.
Printre cele mai elaborate se numără câteva portrete inspirate din operele unor artiști români cunoscuți, precum Iosif Iser (1881-1958), sau străini, precum Jean-Louis Forain (1852-1931). O lucrare ce se remarcă prin expresivitate, pictată de Cezar Petrescu în 1916, printre puținele datate și semnate de autor, este cea intitulată Vagabond la drum, realizată în tuș și acuarelă. Aceasta a intrat în patrimoniul M.N.L.R. Iași în anul 1996, fiind donată, împreună cu alte piese, de Smaranda Chehata și Corina Bărbat, surorile scriitoruluia încheiat muzeografa Andreea Tacu.
Resurse online, Cezar Petrescu