Bulă și Bubulina

- Bubulino, tie ti-ar placea sa fii barbat?

- Da, Bula... Dar tie?!

Munca, intr-un cerc vicios?

Dreptul la munca este un drept social si nu este inscris in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), dar este protejat indirect, prin aplicarea drepturilor civile si / sau politice in domeniul social. La fel este si in cazul pensiilor: este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricarui regim de securitate sociala sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acorda in oricare dintre aceste regimuri. Atunci cand statul a adoptat o legislatie care reglementeaza drepturi provenite din sistemul de asigurari sociale - indiferent daca acestea rezulta sau nu din plata unor contributii - acea legislatie devine relevanta deoarece genereaza un interes patrimonial in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Asadar, sa nu votati niciodata pentru o Constitutie in care nu apar inscrise drepturi cu privire la munca si la masurile de protectie sociala. In Constitutia actuala sunt amintite in art. 41.

**

Locuri de munca sunt si nu prea sunt - in functie de cei pe care ii intrebi. Teoretic, toti vor sa munceasca dar, bineinteles, nu oriunde si nu in orice conditii - pretentiile sunt bune, mai ales daca le-ar avea toti, fara exceptie.

Legislatia romaneasca prevede - intre altele - si dreptul angajatilor de a se organiza in sindicate pentru a-si apara drepturile mai eficient; pentru organizarea unui sindicat e nevoie de 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.

Codul muncii, la art. 221 al. 1 prevede: La angajatorii unde sunt incadrati mai mult de 20 de salariati si la care nu sunt constituite organizatii sindicale reprezentative conform legii, interesele salariatilor pot fi promovate si aparate de reprezentantii lor, alesi si mandatati special in acest scop […]

Pe scurt: legislatie exista, mai trebuie oameni care sa stie si sa aiba curaj sa-si ceara si / sau sa isi apere drepturile.

**

In vederea angajarii s-a interzis discriminarea de orice fel. Nici chiar in anunturile la mica publicitate angajatorilor nu li se permite sa mai scrie varsta maxima - ca exemplu - pe care trebuie sa o aiba un agajat care ar putea ocupa locul scos la concurs. Desigur, pe buna dreptate, toti gandim la fel: frectie la picior de lemn - pentru ca nu le este deloc greu angajatorilor sa primeasca toate cererile si sa aleaga asa cum vor ei, deoarece pot gasi oricand motive pentru care au angajat o persoana in varsta de 20 de ani si nu una in varsta de 50 (ca exemplu) dintre cele care au depus cereri. Cine are timp si bani sa se judece cu un astfel de angajator? Poate face o reclamatie la Consiliul National pentru Combaterea Discrimarii, dar, cum am scris: motive valabile pentru refuz pot fi invocate foarte usor.

**

Functionarii de la Agentiile pentru Ocuparea Fortei de Munca aleg, adesea, locuri de munca pentru unele persoane (in special pentru somerii in plata) care - conform dosarului - indeplinesc conditiile cerute de un angajator sau altul. Scriu o repartitie si trimit aceste persoane la respectivul loc de munca. Aici, la mica intelegere, somerul cere sa fie refuzat pe diverse motive: ba ca e prea mare distanta de acasa la munca si mijloacele de transport sunt rare si au un orar care nu corespunde cu programul de munca, ba ca cine stie ce. Angajatorul, destul de des, e de acord, si somerul continua sa isi primeasca indemnizatia. Cel in cautarea unui loc de munca refuza, adesea, pe motive intemeiate: salariul prea mic pentru distanta mare ce ar avea-o de parcurs intre locuinta si locul de munca - pentru ca nu toate societatile isi permit sa faca un contract de transport si nici sa deconteze abonamentele angajatilor - volum de munca prea mare in raport cu salariul s.a. Ceea ce nu prea ia in seama cel aflat in somaj este ca timpul trece si va ajunge in imposibilitatea de a-si mai gasi un loc de munca la terminarea perioadei de somaj.

**

Una dintre problemele pe care le intampina cei care muncesc sunt salariile mici si munca multa, uneori in trei schimburi si in zilele de repaos saptamanal (art. 137 din codul muncii; a se vedea si urmatoarele): sambata si duminica si zilele de sarbatori legale, zile pentru care plata ar trebui sa fie majorata sau sa se ofere alte doua zile libere consecutiv - o dispozitie legala pe care prea multi angajatori o ignora si salariatii nu se plang. Sigur, unul-doi vor face plangere la Institutul Teritorial de Munca (ITM) dar inspectorii care vin pe teren ii intreaba si pe ceilalti daca e adevarat ceea ce se sustine in plangere, iar ei vor nega, de teama sa nu suporte anumite sanctiuni, inclusiv desfacerea contractului de munca pentru cine stie ce motiv, cat se poate de legal altfel.

Atunci cand pe fluturasul de salariu nu sunt scrise sumele cuvenite pentru programul de noapte salariatii ar trebui sa se planga in grup angajatorului sau sa reclame la ITM. Munca de noapte se considera intre orele 22:00 si 06:00 (art. 125 codul muncii; a se vedea si urmatoarele).

Orice salariat trebuie sa semneze ca a luat la cunostinta despre continutul Regulamentului intern - ar trebui sa il citeasca, pentru a sti ce semneaza si sa nu aiba surprize. Oricum, acest regulament trebuie sa fie accesibil salariatilor. De asemenea, trebuie semnata si fișa postului, unde sunt scrise atributiile pe care salariatul le va avea de adus la indeplinire. Fișa unui post este, de regula, standard, in functie de specificul fiecarui loc de munca dar poate fi si personalizata - trebuie asumata, pentru a fi sigur ca vrea si poate sa faca ceea ce e inscris acolo.

Foarte importanta este si citirea contractului de munca ce urmeaza a fi semnat, pentru ca dupa ce semneaza nu mai poate spune ”n-am stiut” - chiar daca nu stie, pentru ca nu a citit, de fapt. Contractele, de orice natura ar fi, trebuie citite rand cu rand - inclusiv ceea ce e scris cu litere foarte mici - si cand un termen sau o clauza nu se intelege clar trebuie adresate intrebari suplimentare, fara retinere. Atunci cand, verbal, angajatorul ofera un salariu mai mic pentru inceput, cu promisiunea ca acesta va fi majorat dupa N luni mentiunea trebuie sa apara si in contract - daca nu apare e mai mult decat clar ca angajatorul nu se va tine de cuvant.

Salariatul are dreptul sa negocieze plata pentru munca prestata si sub nicio forma nu ar trebui sa accepte o anumita suma pe hartie (mai mica) si alta in fapt (mai mare), chiar daca cheltuielile cu taxele salariale vor fi mai mari (si) pentru angajator.

**

Unii angajatori nu permit convorbirile telefonice - in timpul orelor de program - altfel decat in interes de serviciu si doar in cazuri urgente convorbiri private chiar daca salariatul utilizeaza telefonul personal - acest fapt ii determina pe unii sa renunte sa mai semneze un contract de munca. Alti angajatori monitorizeaza activitatea pe computer a salariatilor - dar cand o fac aspectul trebuie adus la cunostinta salariatului (ceea ce se face, in general, prin regulamentul intern) si unii refuza sa semneze un contract de munca, desi astfel de interdictii sunt firesti, pentru ca plata este pentru orele de munca - cine are timp si pentru altceva, cand nu e in pauza de masa, de exemplu, nu-si justifica, practic, salariul. Salariatul vinde forta de munca, angajatorul cumpara...

**

Multi dintre cei care doresc sa munceasca intampina si unele piedici: ba e nevoie de experienta intr-un domeniu sau altul de minimum un an sau chiar trei ani, in anumite cazuri (uneori limita e impusa chiar prin lege); ba e prea tanar, ba e prea varstnic; ba nu e calificat, ba e prea calificat...

Sunt si angajatori care afirma - ori din nestiinta, ori intentionat - ca nu pot angaja un absolvent cu studii superioare pentru un post care necesita numai studii medii sau... mai deloc. Gresit! E posibil si legal! Un post cu studii medii va intra la grila de salarizare respectiva. Nu e interzis sa fiu licentiat in filosofie si sa matur scari de bloc, ca exemplu. Cine poate mai mult poate si mai putin.

Sunt oameni care beneficiaza de ajutor social si refuza sa se angajeze pentru o perioada determinata - desi ar fi platiti mai bine - pe motiv ca le va fi taiat ajutorul. Fals! Ajutorul social trebuie numai suspendat in perioada respectiva, la cerere, apoi, la incetarea activitatii retribuite, va fi primit din nou – la cerere. La fel se intampla si in cazul indemnizatiei de somaj.

Unii oameni nu isi cunosc drepturile iar functionarii statului nu se deranjeaza sa-i informeze, ba chiar le pun si piedici.

Miercurea fără cuvinte. Mascate pe pășune

Fotografii Wordless Wednesday (15), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

Alt troc politic, de Ziua Internaţională a Rromilor

Azi, 8 aprilie 2014, Alianţa Civică Democrată a Rromilor, este în plin proces de transformare în partid politic. Dorin Cioabă, autointitulatul rege internaţional al romilor, afirmă că rromii din toate judeţele s-au organizat şi au reuşit să strânga 40.000 de semnături pentru înfiinţarea partidului Alianţa Democrată a Rromilor. Cioabă a precizat că după ce şi-a anunţat intenţia de a înfiinţa un partid a avut discuţii cu reprezentanţii mai multor partide, însă doar cei de la Partidul Mişcarea Populară au fost dispuşi să colaboreze şi au cerut un proiect de protocol şi Dorin Cioabă l-a trimis. Prin acest protocol rromii se angajează să susţină candidaţii PMP la alegerile europarlamentare, la prezidenţiale dar şi la cele generale, în viitor. În schimb, vor 4-5 locuri în parlament, dar şi locuri în consiliile locale. Au avut şi condiţia de a avea un candidat la europarlamentare, în primele zece locuri, dar pentru că lista PMP e deja închisă au renunţat, deocamdată, la aceasta cerere.

În caz că va fi acceptat, protocolul va fi semnat între Alianţa Civică Democrată a Rromilor şi PMP.

În această săptămână vor fi încheiate demersurile privind înfiinţarea partidului Alianţa Democrată a Rromilor şi dosarul va fi depus la Tribunalul Bucureşti pentru înregistrare.

**

Azi este Ziua Internaţională a Rromilor, zi care se sărbătoreşte în fiecare an la începutul lunii aprilie. Ideea de a marca o astfel de zi a venit în anul 1971, la Londra, când a avut loc primul congres internaţional al rromilor. Cu aceeaşi ocazie a fost adoptat imnul internaţional al rromilor: Gelem, Gelem, al cântăreţei Olivera Vuco, cântec interpretat în filmul Am întâlnit şi ţigani fericiţi, în 1967. A fost adoptat şi steagul internaţional al rromilor: jumătatea de jos verde, simbol al câmpurilor înverzite, şi jumătatea de sus albastră, simbol al cerului senin, iar la mijloc o roată, simbolizând, pe de o parte, soarta, roata succesiunii vieţilor, iar pe de altă parte nomadismul, în relaţie cu spaţiul originar al Indiei.

În anul 1990, Comisia Lingvistică a Rromilor a oficializat alfabetul internaţional standardizat al limbii rromani, decizia fiind semnată de 17 specialişti în domeniu, din diferite ţări, în prezenţa unui observator al UNESCO.

În anul 2002, în 8 aprilie, s-a sărbătorit jubileul milenar: 1.000 de ani de atestare a rromilor în Europa. Cu această ocazie, în mai multe ţări de pe toate continentele, s-a desfăşurat Ceremonia Râului: lumânări aprinse şi flori au fost aruncate pe ape, în memoria strămoşilor rromi care şi-au început, cu un mileniu în urmă, drumul spre Europa, apoi spre cele două Americi şi mai departe.

În anul 2003, în semn de solidaritate cu etnia rromilor, Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, laureat al Premiului Nobel pentru pace, a participat, pe 8 aprilie, la ceremonia aprinderii lumânărilor, la Catedrala Centrală din Dharamsala, şi a înălţat rugăciuni pentru pacea şi unitatea rromilor de pretutindeni.

Actualizare 26 mai 2014
Cu ocazia alegerilor europarlamentare din 25 mai 2014, liderul rromilor a declarat că cetățenii rromi s-au prezentat la secțiile de votare și au votat dar nu au acordat votul lor vreunui partid politic pentru că nu au avut succes cu vreo alianță, afirmând că în viitor vor candida pe liste proprii, nu vor mai sprijini pe alții.

Vezi şi:

Despre eliberarea tiganilor

Tiganii si societatea 

Artizanul. Bună dimineața, Soare!

A trăit cândva un tânăr care s-a hotărât să călătorească prin multe ţări, mai apropiate și mai îndepartate, pentru a găsi un maestru artizan care să îl învețe meserie. Dupa un timp a revenit acasă și și-a anunțat familia ca a devenit maestru în arta făuririi candelabrelor.

- Am devenit atât de talentat în această artă încât am depășit cu mult măiestria profesorilor.

Observând că familia - în special tatăl, care era un artizan apreciat - îl privește cu neîncredere i-a rugat să invite pe cei mari mari maeștri în această artă pentru a-i analiza opera.

Meșteșugarii au venit și au examinat cu ochi critic candelabrul lucrat de tânăr. Cu toții au fost de acord ca acel candelabru este o monstruozitate.

- E o rușine pentru profesia noastră - a spus unul - deși aceasta - arată spre o piesă - este destul de bună.

- Ar trebui să fie topit - spune altul - astfel încât nimeni să nu mai suporte această experiență. Și totuși - adaugă - această piesă e reușită, deși nu e perfecțiunea în sine - arată și el o parte din ansamblu.

- E absolut oribil! exclamă un al treilea. Dar piesa de aici este excelentă - adaugă.

Toți maeștri au criticat candelabrul dar au găsit și ceva frumos, perfect.

După ce au plecat, tânărul se apropie de tatăl său și-i spune:

- Acum știi că nu am exagerat deloc când am afirmat că sunt un maestru desăvârșit.

Tatăl îl privește cu nedumerire.

- Ce vrei să spui?! se miră. Ai auzit părerea lor: candelabrul e o monstruozitate.

- Am auzit - zâmbește tânarul. Cu toate acestea, ai observat că fiecare maestru a admirat o anumită parte a muncii mele, dar n-au fost doi care să admire aceeași piesă? Atunci când am fost în străinătate am studiat arta acestor oameni apoi m-am decis să fac un candelabru în care să combin toate imperfecțiunile lor. Azi fiecare meșteșugar a dovedit că observă imperfecțiunea celorlalți dar arătând spre propria imperfecțiune o consideră perfectă. Ceea ce este urât în ochii unuia este minunat în ochii colegului său și invers. Am făcut acest candelabrul exclusiv din imperfecțiuni pentru a le expune, dovedind că toate au o imperfecțiune, o lipsă: ceea ce este frumos în ochii unuia poate fi lipsit de frumusețe în ochii altuia. Dar daca vreau pot face candelabrul perfect.

Dacă omul ar putea cunoaște toate posibilele imperfecțiuni și neajunsuri ale unui anumit lucru atunci el ar ști esența naturii acelui lucru, chiar dacă n-a văzut-o niciodată.

(adaptare după o parabolă a rabinului Nachman din Bratslav / Breslov, Ucraina)

Text scris pentru Bună dimineaţa Soare! joc iniţiat de Iulisa.

Din istoria poliției române

La începuturile organizării statale, fruntaşii satului, "oamenii buni şi bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Șutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de Poliție.

Hatmanul în Moldova şi spătarul în Muntenia sunt responsabilii cu atribuţii tipice de poliţie. Aga - demnitate atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în mahalalele din centrul capitalei, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului.

Termenul aga e de origine turcească. Aga avea în primul rând accepţiunea de comandant general al pedestrimii şi dorobanţilor în Ţara Românească (sec. XVII).

Vătaful de vânători, juzii, ispravnicii de judeţ, vânătorii de urme, seimenii, dorobanţii, pârcălabii, priveghetorii ocoalelor, căpitanii de margine, străjerii, călăraşii, slujbaşii menzilurilor, zapciii, cazacii, poteraşii, răspântiaşii, vătăşeii şi epistaţii Agiei, ispravnicii de judeţ reprezintă tot atâtea categorii de persoane care, până în secolul al XIX-lea au în sarcină asigurarea bunei orânduieli în Moldova şi Ţara Românească.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa loviturilor la falangă ale marelui agă, mai ales că, din 1775, se înfiinţează Tribunalul Agiei. Printre cauzele aduse în faţa Tribunalului Agiei în 1832 menţionăm: împreunarea în silă (viol), muşcătura de câine, tentativă de răpire, stricarea unor haine etc.

La 1776, armaşii aveau şi însărcinarea de a prinde tâlharii, care erau aduşi legaţi la temniţă, cu toate lucrurile găsite asupra lor. Începând cu Regulamentul Organic (1831 în Moldova şi 1832 în Ţara Românească), Bucureştiul este împărţit în 5 vopsele sau sectoare - roşu (centrul), verde (II), albastru (III), negru (IV), galben (V) - în cadrul fiecărei asemenea diviziuni existând o Komisie, condusă de un komisar. La rândul ei, fiecare comisie se împărţea în câte trei despărţituri, conduse de un subcomisar, iar fiecare despărţitură includea mai multe mahalale (în total 82), în frunte cu epistaţi, ajutori de epistaţi şi câte trei vătăşei.

Agia se transforma în Poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812. Vel aga răspundea de paza şi ordinea Capitalei şi era subordonat direct domnitorului. Denumirea poliţie este un termen grecesc, ajuns la români de la ruși.

În 1821, Tudor Vladimirescu acordă scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

În anul 1848, sub domnia lui Gheorghe Bibescu denumirea de vel agă se transforma în aceea de şef al Poliţiei Capitalei, titlu care este transformat în prefect de poliţie.

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea uniforma mare şi se purta la ceremonii şi zile solemne.

Uniforma a suferit mai multe schimbări de-a lungul vremii.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă (Grigore Alexandru Ghica) emite Cronica poliţienească prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile înaltei poliţii şi obişnuitei poliţii, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti. Îndatoririle poliţiei în această perioadă erau: să vegheze pentru liniştea cea dinăuntru a oraşului sau târgului; să vegheze pentru dezradăcinarea răului, cum sunt: tâlhării, pungăşii etc.; să vegheze pentru buna stare a sănătăţii locuitorilor din oraşe; să vegheze pentru ca zidirea caselor şi prăvăliilor să fie făcută în siguranţă s.a.

Domnitorii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei reorganizează serviciile poliţieneşti, în 1847 şi 1852, numărul dorobanţilor din escadronul folosit la menţinerea ori restabilirea ordinii publice, ajungând la 100. Sub domnia lui Bibescu, denumirea de agă se transformă în cea de şef al Poliţiei Bucureştiului, se introduce condica de poliţie pentru arestaţi, numărul vătăşeilor de mahala ajungând la 340, iar pompierii devin corp separat. Din anul 1859, titulatura se schimbă, după model francez, în prefect al Poliţiei Capitalei, denumire ce se păstrează până în 1940.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Vornicia din Lăuntru a luat denumirea de Ministerul de Interne. La 4 noiembrie 1860, domnul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea pentru organizarea poliţiei. Între noile sectoare de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1864, înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Se pun și bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei (pentru care se desemnează 5 comisari) şi apare pentru prima dată titulatura Poliţia Municipală. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi ş.a.

În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală.

În anul 1876 s-a înfiintat pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor. Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.

În anul 1887, în legea comunală s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.

Cea dintâi lege care dă o adevarată organizare Poliţiei a fost promulgată la 1 aprilie 1903, fiind intitulată Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului. Această lege este considerată, din punct de vedere istoric, prima lege organică de poliţie, în care s-au precizat atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei, instituind principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice. Legea a fost elaborată de ministrul de Interne, liberalul Vasile Lascar, care poate fi considerat părintele şi organizatorul Poliţiei din România.

Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Satului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Dupa făurirea statului naţional unitar român, în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, care poate fi considerată prima lege modernă de organizare a Poliţiei Române. Legea stabilea că Poliţia Generală a Statului îşi exercita autoritatea pe întreg teritoriul ţării, fiind organul de stat însărcinat cu asigurarea ordinii interne, a pazei, a liniştii publice şi a siguranţei naţionale. A fost înfiinţată Direcţia Generală a Poliţiei Statului care cuprindea trei direcţii: administrativă, judiciară şi siguranţă. Prin lege s-au fixat atribuţiile acestor direcţii într-un stat naţional unitar cu structuri moderne. Astfel poliţia trebuia să aibă un rol de pază, unul de execuţie, şi unul de prevenire. Au luat fiinţă: Poliţia Sanitară, Poliţia Vamală, Poliţia Teatrelor, a Presei, Poliţia Vânzării Băuturilor Spirtoase s.a.

După mişcările ţărăneşti din 1907, la 25 martie 1908, în cadrul Ministerului de Interne, s-a creat Direcţia Poliţiei, denumire schimbată apoi în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Inspectoratul General al Miliţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei Române de azi.

Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director, ajutat de un inspector general. Pe linie ierarhică urmau apoi doi subdirectori şi doi subinspectori, şefi de birou (clasa I, II), subşefi de birou (clasa I, II), comisari (clasa I, II, III), comisari-ajutori (clasa I, II, III). Prin Legea din 17 martie 1908 a fost creată Siguranţa Generală a Statului, în cadrul Poliţiei generale din Ministerul de Interne.

După Unirea din 1918, în fruntea Poliţiei se afla prefectul de judeţ, excepţie făcând Bucureştiul, Iaşiul, Craiova, Galaţi şi în oraşele mai mari, care aveau prefecţi de poliţie.

Unirea din 1 decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriu românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară.

Prin Legea Poliţiei Generale din 21 iulie 1921 adoptată urmare a propunerii ministrului de Interne, Alexandru Vaida Voevod, au fost fixate atribuţiile poliţiei generale a statului, sub cele trei forme: poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă de stat.

După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise.

În temeiul Legii din 26 ianuarie 1937 au fost fixate atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit cele ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care aveau ca sarcină menţinerea ordinii publice în prevenirea şi reprimarea oricăror violări a legilor şi a regulamentelor care priveau ordinea publică.

Caracteristica perioadei de până la sfârşitul sec. al XIX-lea este instabilitatea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei, una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri.

În anul 1940 s-a format Direcţia Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului prin unirea Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de Jandarmi şi a Prefecturii Poliţiei Capitalei, denumirea sub care va funcţiona până în anul 1949, când prin politica de sovietizare a instituţiilor statului s-a reorganizat sub numele de miliţie. După decembrie 1989 s-a revenit la denumirea tradiţională de poliţie.

La 23 august 1944 se instalează un cabinet dominat de comuniști. Mulți poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi, în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat de-a lungul carierei un comunist. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia. Pentru a completa efectivele, sunt cooptați în miliție fel și fel de categorii de indivizi - în general dintre cei săraci și fără multă școală, care puteau fi ușor manipulați impotriva populației și care, mai apoi, din tată în fiu, alegeau să fie milițieni. În contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români, sprijiniţi de comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.

Prin Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Demilitarizarea poliției a îneput a fi discutată din anul 1998. Procesul a avut loc în anul 2002, fiind o necesitate pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Profesia de polițist a fost redefinită, intrând în nomenclatorul de meserii din România; gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu grade profesionale.

Sursa, între altele, pietriceaua.ro (istoria_poliției)

Altele:

Scoala de politisti

Politia si Siguranta Nationala

Funcționari publici de basm

Aliniindu-se la standardele europene România a adoptat o Rezoluție U.E. prin care funcționarii statului când - în exercitarea atribuțiunilor de serviciu - sunt în interacțiune cu cetățenii au obligația să aibă o atitudine pozitivă, să zâmbească. În acest sens, dispozițiile au fost înscrise în regulamentele de ordine interioară dar și în fișa postului, pentru a fi cât se poate de clar pentru fiecare funcționăraș.

De asemenea, prin Rezoluție se cere expres funcționarilor de stat să rezolve prompt problemele cetățenilor, să nu-i mai trimită de la un ghișeu la altul, dintr-un birou în altul pentru ca după o oră-două de stat pe la cozi să revină la ghișeul / biroul inițial numai pentru a o lua de la început. Funcționarul va fi cel obligat să facă această plimbare și, astfel, vor fi justificate și vizitele personale, funcționarii putând socializa între ei în timpul programului de lucru cu publicul.

Cetățeanul nemulțumit va avea posibilitatea de a face plângere împotriva funcționarului care nu zâmbește sau îl trimite după cai verzi pe pereți. Răspunsul la cerere va ajunge, în scris, la adresa cetățeanului în termen de 10 zile de la data înaintării plângerii.

Cetățeanul care va reveni cu cel puțin un cal verde la ghișeul / biroul de unde a plecat va fi scutit de taxe și impozite atâția ani câți cai verzi a adus.

Prin această Rezoluție se urmărește diminuarea birocrației, în primul rând.

Funcționarii plătiți - direct sau indirect - din bugetul statului vor fi obligați să participe la “întâlniri amicale”, lunar sau bilunar, pentru a-și cunoaște toate rudele care, eventual, sunt angajate în sistem și a se evita, astfel, eventuale uniuni matrimoniale nepotrivite.