In braţele tale. Parfumul unui dans

Dans tes Bras, de Maurice Roucel pentru Frédéric Malle, e parfumul care izbeşte mai întâi ca fulgerul sau ca dragostea la prima vedere: scurt şi puternic, devenind ca o atingere, o îmbrăţişare care produce in trup o explozie de căldură. Parfumul e povestea de dragoste perfectă între violeta catifelată şi fumul de tămâie puternic. Notele aromatice de răşini se evaporă repede, lăsând locul aromelor de santal şi mosc drapate in note catifelate de iasomie. Ca toate plăcerile, însă, durează cam prea puţin. Parfumul o învăluia plăcut, aşa că a mai pulverizat câţiva stropi.

În desişul negru a zărit clipind o luminiţă care părea să provină de la jarul unei ţigări. Se află la mai mult de cinci sute metri de casă. Nu îşi încetineşte ritmul paşilor, ci se îndreaptă spre pâlcul de arbuşti care formează un pavilion natural.

− Cine eşti, străine? se adresează beznei, în direcţia băncii.

− Un profesor universitar rătăcit la petrecerea unor studenţi tomnatici şi plini de bani.

Vocea are timbru plăcut şi merge direct în inima tinerei. Se apropie şi distinge o umbră pe banca de piatră. Absenţa Lunii şi a stelelor îi împiedică să se vadă şi abia îşi disting siluetele deoarece amândoi poartă îmbrăcăminte închisă la culoare. Bărbatul mai trage un fum din ţigară şi o stinge. Sprijinită de trunchiul fragil al unei sălcii ea aşteaptă ca bărbatul să îşi decline identitatea.

− Tu, cine eşti? îl aude.

− Am mai mult drept decât tine să primesc răspuns la întrebarea aceasta, dar îmi imaginez că nu poţi fi decât unul dintre invitaţi, chiar dacă eşti aşa departe…

− Da, sunt un invitat nefericit, care regretă că a acceptat să vină. De la şapte mă străduiesc să mă acomodez şi nu reuşesc.

− Nu e un compliment la adresa gazdelor – zâmbeşte în întuneric.

− Poate că nu, şi îmi cer scuze dacă eşti una dintre gazde… Nu vreau să jignesc pe cineva pentru faptul că sunt greu adaptabil.

− De ce ai venit? Doar bănuiai la ce te poţi aştepta…

− Cred că a fost curiozitatea.

Tânăra femeie percepe o uşoară ironie în tonul necunoscutului. Se întreabă al cui profesor o fi, dar se abţine să rostească.

− Bine, domnule profesor – zâmbeşte. Acum, îmi voi continua plimbarea…

A plecat fără să aştepte un cuvânt de reţinere. Nici nu avea chef să stea la taclale, deşi era curioasă în legătură cu umbra din pavilion. Dacă s-a retras tocmai aici înseamnă că este cu adevărat plictisit.

Auzind paşi în urma ei înţelege că nu a scăpat de conversaţii sterile. E chiar greu să scapi de aşa ceva la petrecerile astea. Nu ar fi fost prezentă dacă nu se sărbătorea ziua de naştere a verişoarei sale.

− Deşi bănuiesc că nu ai chef de companie te-aş ruga să mă accepţi în preajma ta – îl aude chiar lângă ea.

− E o noapte frumoasă, e chiar păcat ca oamenii să nu fie în companie în asemenea momente.

− Nu ştiu dacă noaptea aceasta întunecată poate fi numită frumoasă, dar are ceva misterios.

− Frumoasă prin întunecime, misterioasă prin întunecime… - debitează o tâmpenie pe care o regretă imediat, dar el nu pare să sesizeze romantismul ieftin.

− Poţi avea dreptate, deşi crezi că ai spus o prostie… Întunericul poate fi frumos… O frumuseţe care poate fi percepută numai cu ochii sufletului… Întunericul e născut din lumină şi există pentru ca lumina să fie mai strălucitoare… Întunericul e frumos şi pentru că poate cuprinde visele şi speranţele noastre… Visăm mai mult la adăpostul întunericului, credem că putem mai mult, ne simţim în stare de mai mult…

− Sigur! zâmbeşte. Şi imediat ce razele soarelui anunţă începutul dimineţii hotărârile luate peste noapte, visele noastre măreţe despre viitor se spulberă! Dansul se termină şi Cenuşăreasa fuge acasă…

− Aşa se întâmplă, în general, pentru că nu credem în puterea noastră. Întunericul ne arată că putem mai mult, e vina noastră că ne sperie lumina… Noaptea poate fi o altă lume, pe care n-am explorat-o suficient şi în care ne confruntăm cu noi… Lumina ar trebui să ne dea aripi şi putere, gânduri de măreţie… De ce ni se întâmplă să visăm mai mult şi mai frumos în beznă? De ce ne re-cunoaştem mai bine în beznă?

− Pentru că o mare parte din noi este beznă?

− La o întrebare retorică nu se poate răspunde decât tot printr-o întrebare retorică. − Ştii ce e interesant? Îţi văd numai conturul trupului şi părul. Prea puţin îţi disting din chip, dar te consider o femeie foarte frumoasă. Bezna mă face să îmi închipui aceasta deoarece nu văd amănunte. Amănuntele contează mai puţin, deşi punem mare preţ pe ele… Crezi că poţi să mă săruţi?

Femeia se încruntă, amuzată. Se întreabă de ce nu se teme. Bărbatul acesta întâlnit la o distanţă apreciabilă de casă ar putea fi oricine şi orice. Îi face propuneri indecente şi ea, în loc să o ia la fugă, se amuză, simţindu-se provocată. Discuţia a început cu un subiect abstract şi de o vastă generalitate, iar el a ajuns, abrupt, la amorul carnal.

− Să te sărut? şopteşte. De putut, pot, dar de ce aş face-o? Distinge câte ceva din trăsăturile generale ale chipului necunoscut.

- Ca să-mi dovedeşti că poţi.

Ea îi ghiceşte zâmbetul in beznă.

S-au oprit la marginea pădurii care face parte din moştenirea ei. Sunt înconjuraţi de beznă deasă – intunecime ce ea nu îşi mai aminteşte să fi cunoscut, deşi se plimbă des în această parte a domeniului. Bărbatul se apropie mai mult şi îi atinge braţul acoperit cu voal fin, negru, abia atingând-o cu vârful degetelor. Atingerea o electrizează. Îşi muşcă uşor buza de jos, nemişcată, aşteptând înaintarea degetelor pe braţ. Respiraţia i se accelerează uşor când el îşi apropie trupul de al ei. Îi simte respiraţia pe obraz dar abia după câteva secunde îndrăzneşte să îi privească ochii – par că strălucesc puternic. Acum se teme puţin, dar teama acţionează asupra ei ca un afrodisiac. Buzele lui le ating pe ale ei, foarte uşor – nici nu e sigură dacă se întâmplă sau doar îşi imaginează. Dansau in ritmul foşnetului frunzelor agitate de un vânticel iscat din senin.

− Deschide ochii – îl aude şoptind, după ceva timp, dar clatină din cap că nu vrea – lumina stelelor ar rupe vraja. Stelele au fost ascunse de nori… - îi spune, ghicind motivul refuzului.

Ridică pleoapele foarte încet şi, cu adevărat, bezna a redevenit adâncă. Se simte cumplit de stânjenită. Nu ştie ce ar putea spune să nu pară banal. L-ar întreba cum îl cheamă, dar nu vrea ca el să creadă că îi cerşeşte o eventuală nouă întâlnire şi nici să îşi închipuie că ar vrea o relaţie amoroasă cu el. Nu vrea o relaţie cu acest bărbat pentru că a fost prea frumos ceea ce a fost şi e convinsă că nu se va mai repeta. Ar crede el că nu vrea o relaţie?

− E cazul să merg acasă – îi spune.

− Mă duci şi pe mine?

Femeia tresare, uşor încruntată. Doar nu se va agăţa de ea acum…

− Acasă la mine? zâmbeşte, prefăcut relaxată.

− Nu! râde, bine dispus. In oraş. M-a adus cineva, nu am venit cu maşina mea.

− O! rosteşte, fără intonaţie. Locuiesc în casa de pe deal… - îi arată locuinţa.

−O! imită sunetul scos de ea. În acest caz, îmi voi căuta o margine de pat in casa gazdelor… Somn uşor – îi urează, şi se îndreaptă spre vila unde se desfăşura petrecerea.

Ea nu îşi poate urni trupul, privind silueta care se îndepărtează. Măcar să se fi oferit să o conducă… Nu l-ar fi oprit la "o cafea"!

− Vrei să te conduc?

Glasul o smulge din amorţeală. Oare chiar a vorbit necunoscutul sau are halucinaţii? Priveşte în direcţia lui. E în cadrul porticului pavilionului, aşteptând – după aparenţe – un răspuns.

− Da – spune hotărâtă şi imediat încetează să mai privească spre el. Îl aşteaptă, apoi porneşte lângă el, tăcută şi ruşinată.

− Va fi furtună – îl anunţă, simţind nevoia să rupă tacerea. Erau deja pe veranda casei si s-au oprit, unul lângă celălalt.

− De unde ştii?

− Miroase a fân… Altfel nu pot compara mireasma – zâmbeşte, ca răspuns la întrebarea lui mută. Îmi place cum miroase aerul înainte de furtună. Îmi plac furtunile, mai ales cele în care fulgerele brăzdează cerul ameninţând să distrugă tot ce e sus şi tot ce e jos…

Vârfurile arborilor au început să se mişte încetişor, întâi fără zgomot, începând cu cel mai din stânga lizierii, apoi, pe rând, până ce coroanele lor au devenit o mare întunecată şi foşnitoare care devenea din ce în ce mai agitată, ca într-un dans frenetic. Câteva vreascuri uscate se ridică lângă verandă într-o spirală scurtă care se desface la picioarele lor.

− Chiar incepe furtuna – observă bărbatul, privind profilul aproape perfect al femeii.

Ea tace, priveşte fascinată la copacii care se zbuciumă la câteva zeci de metri. Aerul devine din ce în ce mai îmbălsămat – pare că miroase a violete, deşi sezonul micuţelor flori a trecut. Se simte bine în prezenţa străinului; îşi imaginează, zâmbind, cum ar fi o relaţie amoroasă cu el, dar îşi abate gândul: ce e frumos trebuie păstrat atât cât este. Rutina distruge frumosul – o relaţie amoroasă este ca un tablou de mare valoare: dacă nu eşti colecţionar ajungi să treci pe lângă tablou şi nu îl mai observi. Oamenii ar trebui să se comporte precum colecţionarii, cel puţin cu membrii apropiaţi ai familiei! Iubitorii de natură ar trebui şi ei imitaţi de toţi oamenii, pentru că natura e mereu în schimbare şi rămâne mereu frumoasă.

Bărbatul nu îi observă zâmbetul doarece vântul agitat i-a acoperit chipul cu pletele negre lăsate libere. Vântul şuieră din ce în ce mai aproape, dar femeia nu îşi schimbă poziţia, lâsându-se acoperită de aripile vântului furios. Un tunet puternic pare să crape văzduhul. Un fulger vineţiu, conturat cu albastru deschis, brăzdează întunericul şi cade undeva în apropiere.

Necunoscutul o îmbrăţişează. Se mişcă uşor, in ritmul unei melodii numai de el auzită şi ea îi urmează paşii.

- In braţele tale mă simt apărată chiar şi împotriva stihiilor dezlănţuite. Aşa-i că spun banalităţi?!

- Haide, dragă, trezeşte-te, c-a stat ploaia şi invitaţii sunt pe cale să vină.

Aceasta e povestea mea despre Parfumul dansului, prezentată la Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela

Povestea următoare e aşteptată in data de 23 aprilie, tema fiind propusă de Ella: Parfumul seducţiei.