Cezar Petrescu, nascut la 1 decembrie

Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari din judetul Iași. Părinții lui au fost Dimitrie D. Petrescu, doctor în științe agricole de la Paris, profesor la Școala Practica de Agricultura de lângă Roman, și Olga (născută Comoniță), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusa în timpul primului război mondial și nu a fost reconstruita. Casa memoriala (muzeu) este în Busteni, locul unde a petrecut cea mai mare parte din viața – inclusiv ultimii ani ai vieții.

Studii

Primii doi ani de școala i-a făcut acasă (1899 – 1901), următorii doi ani la Roman (1901 – 1903) – la școala unde era profesor tatăl său (la acel moment instituția se transformase în Școala Inferioara de Agricultura). În 1903 începe gimnaziul la Liceul internat din Iasi, unde profesor de limba romana ii este Calistrat Hogas. Își continua studiile secundare la Roman (1904 – 1907), unde îl are ca profesor de limba și literatura romana pe Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria sa și sub îndrumarea caruia Cezar Petrescu compune caiete întregi de schite literare.

Intre 1907 – 1911 urmează cursurile Liceului Național din Iasi, iar ultima clasa o ia în particular (bacalaureat, 1911).

Urmează facultatea de drept din Iași și obține licența în 1915, dar nu și-a dorit sa profeseze. În timpul studenției a semnat articole în Facla lui N.D. Cocea și „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Debutul și activitatea

Cezar Petrescu a fost romancier, nuvelist, traducător și gazetar. A scris și literatura pentru copii. E cunoscut și ca unul dintre cei mai de seama gazetari ai secolului trecut. După primul război mondial devine unul dintre prozatorii cei mai de succes ai literaturii române.

Debutează în 1907, elev fiind, cu nuvela Scrisori, publicată în revista Sămănătorul.

Debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș (1922) – reeditat în 1924; editie definitiva în 1941.

Colaborează la revistele Facla, Opinia, Versuri și proză, Cronica, Chemarea s.a.

În decembrie 1918 se mută la București , unde intră în ziaristică: e fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919 - 1924), redactor – pentru perioade scurte - la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țară Nouă, apoi e mutat la Cluj, la Voința (1920).

În 1921, împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib. Mihăescu, întemeiază revista Gândirea (1921 - 1925), . Bun amic cu Mateiu Caragiale, a intermediat apariția romanului acestuia: Craii de Curtea-Veche (1929), spunea criticul Paul Cernat.

Bolnav, revine la București și, în 1924, intra în redacția cotidianului lui Nicolae Iorga, Neamul românesc (pentru circa doua luni).

Fondează ziarele Cuvântul (1924) și Curentul (1928). În Cuvântul a publicat, pana în 1928, fragmente din romanul Întunecare, o frescă a societății românești din primul război mondial, ciclul de foiletoane Carnet de vară și Scrisori din Paris, dar și multe articole și fragmente literare.

În 1928 a fost ales deputat în parlament. În 1936, pentru aproximativ două luni, este secretar general al Ministerului Artelor.

Este director al ziarului carlist România (1938-1940) și al publicațiilor anexate: revista România literară și România satelor (suprimate în 1940) – a fost director si la cele doua; ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, a susținut politica autoritara, dar antilegioară a lui Carol al II-lea.

Traduce opere ale lui Balzac (pe care îl admira în mod deosebit), A.N.Tolstoi și Lev N. Tolstoi, Gorki, Șolohov, Fadeev, Gladkov.

Pe urmele lui Balzac, Cezar Petrescu aspira să scrie o nouă Comedie umană, o Cronică românească a veacului XX.

Opera lui Cezar Petrescu

A fost un autor prolific; I-au fost publicate zeci de volume: romane, nuvele, proza fantastica, literatura pentru copii, piese de teatru, studii, note de călătorie și memorialistica.

Publica numeroase romane și volume de o largă audientă în epocă și mare succes de public. Criticii aveau păreri împărțite.

Se afirmă ca romancier cu Întunecare (1927 – 1928) – reeditat în 1929, ed. definitivă în 1943). Din roman:

În ironie stă adesea plăcerea să insulți ceea ce iubești mai mult.

Cariera de gazetar l-a familiarizat cu cele mai diverse medii, de la formele de existența ale țărănimii (Apostol – 1933, definitiva 1944. scris în memoria dascălului său, Nicolae Apostol) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet – 1931, definitiva în 1943, roman numit mai târziu Pământ și cer; Aurul negru – 1934, definitiva 1943) la la straturile vieții târgurilor unde se moare (Oraș patriarhal - 1933, La Paradis general – 1930, definitivă 1942) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a faptelor diverse și a mediilor potentaților politici, intelectualilor etc. (Calea Victoriei – 1930, definitiva 1943, Duminica Orbului – 1935, definitiva 1946, Baletul mecanic - 1931, Carlton, Greta Garbo – 1932 – o continuare la Baletul mecanic).

Plecat fără adresa.190” e scris în 1932. În Prefață scrie:

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem interior într-o societate în lichidare, care se autodevora.

Citat din romanul Duminica Orbului:

Amândoi erau tineri și din amândoi mușcase pretimpuriu viața. Ii însemnase cu un tainic și abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârșit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna și că s-au găsit.

Dintre scrierile sale, pe lângă cele deja mentionate, mai adaug câteva: trilogia Romanul lui Eminescu: Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare (1935 – 1938); Drumul cu plopi, 1924 (ediție definitiva în 1942).

După 1944, a publicat romane, nuvele, articole, eseuri și reportaje, cuprinse în volume, precum: Războiul lui Ion Sărăcu (1945), Adăpostul Sobolia (1945), Tapirul (1946), Despre scris și scriitori (1953), Ajun de revoluție 1948 – 1954, A.Vlahuță și epoca sa (1955), Scriitorul și epoca sa (1956), Însemnări de călător, reflecții de cititor (1958).

Din proza fantastică: Omul din vis, 1925 (ed. definitivă în 1945), Aranca, știma lacurilor (stil gotic), Simfonia fantastică, Baletul mecanic.

Literatura pentru copii: Fram, ursul polar (1931), Cocârț și bomba atomică (1945), Pif... Paf... Puf... (1930/1945), Omul de zăpada (1945), Iliuță copil (1939/1945), Neghiniță (1949).

Cezar Petrescu despre el:

Eu îmi organizez chiar timpul pierdut. (...) De multe ori, romanele mele ajung în tipografie înainte de a fi terminate, continuarea și sfârșitul trimițându-le pe măsură ce le scriu. Excepție de la această regulă a făcut romanul Întunecare, pe care, deși scris în întregime, l-au respins mulți editori. Bineînțeles, aceiași editori, după apariția primei ediții, se îngrămădeau din răsputeri pentru a le-o ceda pe a doua și pe cele următoare (în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, vol. II).

Premii și distincții

În 1931 obține Premiul Național pentru Literatura, iar în 1952 Premiul de Stat pentru dramaturgie, pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov.

Este ales membru titular al Academiei Române, în 1955.

Aspecte din viața personala

În tinerețe, Cezar Petrescu a avut parte de boală și depresii. În anul doi de facultate (1911) contractează o tuberculoză ganglionară și e operat. Intre 1916 – 1918, e bolnav de tuberculoza ganglionara și petrece mai mult timp cu familia.

În ianuarie 1915 se căsătorește cu Marcella Petrea, la Iași; au avut împreună un băiat: Teodor Aurel, născut în 1917. Marcella Petrescu moare prematur, în 1921. Fiul se sinucide în 1940, după ce își ucide iubita. Moartea fiului aproape ca la doborât pe Cezar Petrescu.

În 1918, în urma unei partide de cărți cu ofițeri străini, a pierdut o mare suma de bani și-a achitat-o din salariile din plasa Malini (Suceava), unde era girant din 1916. Fapta fiind descoperita, risca pedeapsa cu închisoarea. A fost momentul în care a încercat să se sinucidă (cu oxid de carbon) dar e oprit de paznicii primăriei.

Sper ca ma vei ierta de neplăcerile ce v-am făcut în inutila-mi viață. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare – a scris el atunci.

Potrivit unor biografi, Cezar Petrescu ar fi fost căsătorit, în total, de cinci ori.

Scria foarte mult, se împărțea intre literatură și gazetărie, era un bibliofil pasionat, un obișnuit al vieții culturale; fuma și bea cafea în exces - ceea ce-i va afecta starea de sănătate.

Deseori, autorii tineri îl căutau să-i ceară sfatul sau sprijinul.

Deși susținuse politica autoritară a regelui Carol al II-lea, după 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi "păcate" prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor (spunea Paul Cernat). Personal, cred ca numai intelectualii care au plecat din tara la instaurarea comunismului au reușit sa reziste presiunii – Tudor Arghezi, am înțeles, s-a opus cât a putut, dar trebuia sa mănânce...

Unii sunt de părere că, față de alți scriitori ai perioadei interbelice, Cezar Petrescu pășea în comunism cu un dosar profesional bun pentru că în ceea ce scrisese pana la acel moment personajele sale erau inadaptate și învinse, în condițiile societății capitaliste, unde exista exploatarea omului de către om (în comunism nu putea fi vorba despre așa ceva).

Nu se știe sigur dacă oportunismul manifestat de Cezar Petrescu este rezultatul unei constrângeri, având în vedere ca trei dintre cele patru surori ale lui fuseseră arestate din rațiuni politice în teribilii ani ai acelor vremuri. Despre situațiile prin care au trecut surorile scriitorului scrie Micaela Ghițescu în România literară nr. 8/2003: „Despre Cezar Petrescu. Autoarea articolului afirma ca romancierul a reușit sa obțină grațierea uneia dintre surori, adăugând că a reușit fără compromisuri majore și dezonorante. Având în vedere că după Întunecare "a vrut" sa scrie Înseninare – că așa era-n comunism: senin - criticii nu ar fi, toți, de acord.

Oricum, cunoscătorii spun despre Cezar Petrescu ca nu avea răbdarea necesară să-și revizuiască scrierile pentru a fi în totală concordanță cu realismul socialist, pentru că nu erau ușor de respectat acele canoane. Camil Petrescu, de exemplu, a fost chemat în anul 1952 de trei ori la sediul revistei Viața Românească- în fața unor cerberi ideologici: Ion Vitner, Aurel Baranga, Nicolae Moraru, Mihai Novicov și Dumitru Mircea - pentru a reface piesa de teatru Caragiale în vremea lui, (v. Procesul "tovarășului" Camil, Biblioteca Apostrof, 1998, sub îngrijirea lui Ion Vartic).

S-a spus despre el ca a fost un scriitor profesionist – sursa lui de venit fiind din scris. Locia mai mult la Bușteni, preferând să stea cât mai departe, cât mai singur. În 1957 scria:

Anii m-au făcut sceptic. Anii, viața, experiențele.

Spre sfârșitul vieții, măcinat de reumatism, obosit de infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria, în 1959:

Ce fel de viață mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ți se urăște de așa viață.

Bolnav de cancer, moare după o lungă suferință, în 9 martie 1961.

Postare inscrisa in tabelul jocului Citate favorite aflat pe blogul Suzanei, Floare de colt.

surse:

Mic dictionar: Scriitori romani, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

* https://editiadedimineata.ro/57-de-ani-de-la-moartea-lu-cezar-petrescu-un-cronicar-fidel-al-timpurilor-sale/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* https://romanialiterara.com/2021/08/cezar-petrescu-60-nasteri-premature/

* https://jurnalul.ro/special-jurnalul/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista-918120.html