În lumina rece a dimineții, și in aerul duhnind a păcură (cred), mă zgribulesc în haina nu prea groasă, nu renunț la amintirea căldurii patului și mă las plimbată de cățel. De la un laborator de panificație se simt arome de vanilie și pâine proaspătă, amestecate cu duhoarea de păcură ce bântuie orașul aproape zi de zi, dimineața, la prânz și seara.
Am ochii mijiți de somn și-i maschez cu ochelari - am dormit doar câteva ore; aș fi putut dormi mai mult, dar m-au trezit lucrătorii de la magazinul aflat la parterul blocului. Au descărcat marfă grea folosind pentru transportare un cărucior metalic care zdrăngăne înfiorător și, combinat cu sunetul scârțâitor al platformei hidraulice, concertul în fals a fost complet (măcar nu era pornit motorul camionului!). Mă gândesc să le spun lucrătorilor că numai după ora opt au voie să facă zgomot. Ce folos, însă? Le-au spus și alții, i-au și reclamat, și totul a rămas cum au stabilit: nimic (în bine) nu se schimbă. Mare prostie aprobarea funcționarii magazinelor alimentare mari la parter de bloc. Dar dacă tot sunt, sâmbătă și duminică să fie închise, ghinioniștii locatari să poată avea liniște măcar două zile pe săptămâna, în zilele legale de odihnă.
Ceva mai departe, un grăbit apasă claxonul îndelung. Imediat se aud două voci: “ce, bă, nu poți avea răbdare?” “ce răbdare, bă, ‘că parchezi aiurea” - vine răspunsul, răcnit; cearta continuă câteva minute în persistentul parfum de păcură al dimineții.
Revin în casă. Lăsasem geamul deschis, să se aerisească! Și s-a aerisit: mirosea ca lângă o sondă de petrol, și mă usturau ochii. Mă resemnez, ventilez casa cum mă descurc, și-mi notez aici impresiile din această sâmbătă de octombrie. Deloc nu m-aș mira dacă, ȋntr-o zi, medicul ȋmi va spune: “aveți metale grele in sȃnge, ar fi bine să renunțați la țigări”.