Pornind de la @zorele am citit un eseu "ce este poezia?" (altfel intitulat), și în acest eseu este amintit și Lucian Blaga.
Scria Lucian Blaga, in Studiul proverbului:
Recitesc o carte pe care din copilărie n-am mai luat-o in mână: Povestea vorbei.
Anton Pann, "cel isteț ca un proverb", a avut în valul de romantism -prietenos poporului - de acum un veac, fericita inspirație de a aduna proverbele noastre și de a le grupa după subiect. Pentru fiecare mănunchi a dat și o "poveste a vorbei", o anecdota, o povestire versificată drept tâlc al proverbelor înmănuncheate. Istețimea cu care a legat, in buchete cu explozii multicolore, proverbele - și exegeza naivă ce le-o alătura, fac din Povestea vorbei una din cele mai originale și simpatice cărți ale literaturii noastre. Unele proverbe sunt atât de strâns și de firesc și de economic legate în monom, încât le crezi creațiuni dintr-un singur bloc. In Anton Pann s-a încarnat întâia și ultima oară proverbul românesc; apariția lui e in felul sau desăvârșită. Ce s-a mai făcut după el echivalează cu un adaos mecanic de colecțiuni, mai bogate, poate, dar mai puțin consistente. Nu s-a mai găsit un al doilea amator, care să trăiască în aceeași măsură proverbul, sa aibă același tact, aceeași dragoste in întrebuințarea lui ca Anton Pann, profesorul de muzică, cu sezoanele vieții împărțit între biserică și aventură.
Proverbele sunt aforismele poporului. Cum cântecul povestitor de moarte al ciobanului anonim se ia la întrecere in frumusețe cu creațiunile poetului, ce-și poartă cu orgoliu solemn numele, tot așa un proverb poate să copleșească înțelepciunea cutărui gânditor excepțional cotat pe piața literară. (...) Proverbele sunt deopotrivă: frânturi de sisteme filosofice, frânturi de psihologie, frânturi de mare pamflet. Când citești un proverb ca acesta: Cine se învață mincinos, se îmbolnăvește când spune adevărul, te simți ispitit să cauți în istoria gândirii veacul, când filosofii continentului au denunțat apriorismul valorilor, ca să ajungă în definitiv la același rezultat relativist al umilului gânditor înzestrat cu un așa de pronunțat și treaz simț al contingentelor și condițiilor umane. Trebuie să deschizi paginile de pamflet cele mai crude ale literaturii universale, ca să mai întâlnești imagini plastice ca aceasta: fățarnicul, mănâncă sfinți și scuipă draci; ironii ca aceasta: fă-ți crucea mare că e dracul bătrân; răutăți ca aceasta: omul sarac și nevoiaș se îmbracă numai pe dinăuntru. Proverbele, ca și aforismele dealtfel cuprind de obicei adevăruri văzute dintr-o parte, pieziș, sau de la înălțime. Țăranul știe să le dea proporții, să le exalteze; și astfel un adevăr relativ, prins într-o icoană vie, palpitantă, grotescă sau strigătoare înduplecă și încremenește ipnotic ca un ochi de șarpe mintea ascultătorului. (...) La întrebarea despre ce glăsuiește proverbul românesc, s-ar putea răspunde cu mândria doctorului medieval: despre toate lucrurile care se pot ști, și altele multe în afară de acestea.
Totuși, in mijlocul interesului nu e nici cerul, nici iadul, nici lumea, ci omul. Omul cu toate calitățile și metehnele, cu toate apucăturile, întocmirile și rostirile sale, voite și nevoite. (...)










