Auguste Dupin - precursorul detectivilor particulari

Cavalerul C. Auguste Dupin este un detectiv fictiv care apare prima data in povestirea Crimele din Strada Morgii (1841), de Edgar Allan Poe, este povestirea considerata a fi prima de literatura politista. Mai apoi, detectivul reapare in Misterul Mariei Roget (1842) si Scrisoarea furata (1844)

Termenul “detectiv” nu aparuse la momentul cand Poe isi scria povestirea. Folosind ceea ce Poe a numit “rationament”, Dupin combina intelectul sau considerabil cu imaginatia creatoare, punandu-se chiar in mintea criminalului.

Dupin provine dintr-o familie care a fost odata bogata, dar a saracit "in urma unui sir de evenimente nedorite" si a devenit mai umil, multumindu-se doar cu satisfacerea necesitatilor de baza ale vietii. Locuieste la Paris, cu prietenul sau apropiat, naratorul anonim al povestirilor. Cei doi s-au intalnit din intamplare in timp ce cautau amandoi "aceeasi carte foarte pretioasa si rara", intr-o biblioteca obscura.

Dupin este descris ca o masina de gandire dezumanizata, un om al carui unic interes este logica pura. Acest punct de vedere al lui Dupin serveste ca un contrapunct la conceptul lui Poe de perversitate, introdus in The Imp of the Perverse. Acest impuls nu poate insemna “a rationa” si, de fapt, ii determina pe oameni sa actioneze intr-un mod opus acelui sugerat de logica.

Poe ar fi luat numele "Dupin" de la un personaj dintr-o serie de povestiri publicate pentru prima data in Burton’s Gentleman’s Magazine (1828) si denumita "Unpublished passages in the Life of Vidocq, the French Minister of Police". Cel mai apropiat exemplu de detectiv din fictiune este Zadig (1748), de Voltaire, in care personajul principal realizeaza fapte de analiza similare.

In scrierea seriei de povestiri cu Dupin, Poe a capitalizat interesul popular contemporan. A folosit un urangutan in "Crimele din Strada Morgii" inspirat de reactia populara starnita de un urangutan care a fost vazut la Masonic Hall din Philadelphia, in iulie 1839. In "Misterul Mariei Rogêt", s-a inspirat dintr-o poveste adevarata care a devenit de interes national: o tanara fata, Mary Cecilia Rogers, a fost ucisa in apropiere de New York si, cu toate ca moartea ei a starnit vreme indelungata interesul, misterul ce o invaluia nu fusese dezlegat in timpul cand a fost scrisa si publicata nuvela. Poe a plasat actiunea in Paris, dar foloseste detalii publicate despre crima din New York.

Un critic a scris despre aceasta nuvela ca este mai mult un eseu decat o povestire.

C. Auguste Dupin este recunoscut, in general, ca primul detectiv din literatura. Personajul a servit ca prototip pentru mai multi detectivi care au fost creati mai tarziu, inclusiv pentru Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle si Hercule Poirot al Agathei Christie. Doyle a spus odata: "Fiecare [dintre povestirile politiste ale lui Poe] este o radacina din care s-a dezvoltat o intreaga literatura... Unde era povestirea politista pana ce Poe i-a suflat viata in ea?"

Fiodor Dostoievski l-a numit "un scriitor extrem de talentat" si a realizat recenzii favorabile pentru povestirile politiste ale acestuia. Personajul Porfiri Petrovici din romanul “Crima si pedeapsa” a fost influentat de Dupin.

Nota: tema nu e epuizata :)

Despre eliberarea tiganilor

La 31 Ianuarie 1844, Mihai Sturdza (1834-1849), domnul regulamentar al Moldovei, decreteaza dezrobirea tiganilor statului si manastirilor.

Pe o adresa redactata si scrisa de mana lui Mihail Kogalniceanu, el si colegii de opinii: Costache Negri, Alexandru Mavrocordat, Vasile Alecsandri s.a., felicita pe domnitor si pe membrii Sfatului legiuitor.

S-a statornicit ca toti robii manastirilor atat pamantesti, cat si straine, sa fie slobozi pentru totodeauna si sa se bucure de aceleasi drituiri ce sunt inchizasluite si celorlalti moldoveni de potriva lor, adica a cei asezati pe mosii, care se indeletnicesc cu lucrarea pamantului..., iar acei cu mestesuguri de prin targuri, sa se aseze intre negustorii patentari. M. Kogalniceanu arata: acum patria noastra, dezrobindu-si tiganii, sfinteste principiul ca toti oamenii se nasc si sunt slobozi.

Primele atestari ale prezentei tiganilor in Moldova (1428) si Muntenia (1385) sunt documente in care ei sunt listati ca bunuri ale unor manastiri. In functie de stapan, existau trei categorii de sclavi: domnesti (ai printului sau statului), boieresti (ai boierilor) si manastiresti (ai manastirilor). La inceput, toti sclavii erau domnesti. Ei ajung in posesia manastirilor si boierilor prin donatii sau vanzare.

Intr-un document din 1388, cand Tara Fagarasului era condusa de Mircea cel Batran, se specifica faptul ca boierul Costea stapanea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus si jumatate din Arpasul de Jos, precum si 17 tigani de cort. Aceasta este prima atestare documentara a tiganilor din Transilvania, o etnie cu origini misteriose si controversate, cu un mod de viata caracterizat de unii drept boem, un popor care pe teritoriul Romaniei a stat sute de ani in robie.

In Transilvania (aflata in Regatul Ungariei), cu exceptia partilor ajunse temporar sub stapanirea voievozilor munteni sau moldoveni, statutul tiganilor era prin comparatie deosebit de bun.

Ei devin iobagi ai coroanei in anii 1400, si acest statut este in general mentinut si dupa ce Transilvania devine principat autonom sub stapanirea otomana. Au dreptul de a umbla prin tara si de a poposi pe pamanturile coroanei, autonomia interna a cetelor de tigani, toleranta coroanei fața de ne-apartenenta la religia crestina, absenta obligatiilor militare.

Totusi, rutele pe care sclavii domnesti aveau voie sa calatoreasca erau strict controlate de autoritati. Pentru a pastra controlul asupra lor, mai multe cete de tigani erau puse de catre stat sub controlul unui bulibasa, si el tigan. Tiganii trebuiau sa plateasca o suma coroanei, mai mica insa decat populatia sedentara. In Brasovul medieval din randurile tiganilor erau alesi calaii.

Procesul dezrobirii tiganilor va dura vreo trei decenii (1830-1860); a inceput odata cu adoptarea in Tara Romaneasca a Regulamentului pentru imbunatatirea soartei tiganilor statului (1831), iar in Moldova a Regulamentului pentru statornicirea tiganilor.

In perioada 1843-1856, in Principatele Romane sunt adoptate legi ce elibereaza din robie tiganii apartinand bisericilor si manastirilor.

In Tara Romaneasca eliberarea robilor bisericii si manastirilor incepe in anul 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, aceasta facandu-se fara nicio despagubire. Desrobirea tiganilor figura ca un punct important in programul revendicărilor revolutionarilor pasoptisti. In Tara Romaneasca, printr-un decret al guvernului provizoriu instituit in timpul revolutiei, ia fiinta o Comisie pentru liberarea robilor, toti tiganii fiind declarati liberi.

Povestea scrisa de Vasile Alecsandri despre Vasile Porojan, prietenul tigan din copilaria sa, rememoreaza trista istorie a dezrobirii tiganilor de pe mosia parinteasca.

Frumoasa zi a fost aceea cand, din balconul casei de la Mircesti, am declarat tiganilor adunati ca sunt liberi! (…) Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare salbatica si bucuria lor prin o mie de sarituri desantate, ca oameni muscati de tarantela. Vreo trei batrani insa au inceput a plange si a-mi zice: – Stapane, stapane, ce ti-am gresit ca sa ne urgisesti astfel, pacatosii de noi?!… Ne faci slobozi?… Cine o sa ne poarte de grija de azi inainte?… Cine o sa ne hraneasca, cine sa ne imbrace, cine sa ne cunune, cine sa ne ingroape?… Stapane, nu te indura de noi si nu ne departa de mila Mariei Tale!

Odiseea libertatii a inceput cu birtul satului.

Laia se opri la cea întâi crâşmă, povesteste Alecsandri, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.

Dupa vreo sase saptamani de la eliberare, tiganii au revenit la Mircesti. Insusi prietenul copilariei sale, care invatase mestesugul de pitar, s-a intors acasa spre batranete. Primit si tratat generos de poet, a disparut insa dupa doua zile, furand si un cal.

Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite, concluziona Alecsandri in reflectiile asupra fostilor robi tigani.

Nota: nu am pretentia ca articolul este complet.

Surse de inspiratie: tiganii.ro; verticalonline.ro; bjvvbuzau.ro; E.Pons, Tiganii din Romania – o minoritate in tranzitie, ed. 1999 s.a.

Vezi si:
Alt troc politic, de Ziua Internationala a Rromilor 

https://diana-kundalini.blogspot.com/2014/04/alt-troc-politic-de-ziua-internationala.html

Tiganii si societatea

https://diana-kundalini.blogspot.com/2013/03/tiganii-si-societatea.html

Așa arăt acum, în Miercurea fără cuvinte 5!

Foto e facuta de M.M. - August 2012

Postarea participă la Wordless Wednesday! (5) la CARMEN 

(Intre vis si realitate)

Edgar Allan Poe - poetul neogotic

(n. 19 Ianuarie 1809 - d. 07 Octombrie 1849)

Din biografia lui Poe

Edgar Allan Poe s-a nascut la Boston, in 19 Ianuarie 1809, intr-o familie de actori. Tatal lui, David Poe, fiul unui patriot care a luptat alaturi de La Fayette in Razboiul de Independenta, alcoolic si somer, isi paraseste familia, disparand fara urma. Mama, Elizabeth Arnold Hopkins Poe, foarte tanara, insarcinata cu sora lui Edgar (Rosalie se va naste in imprejurari deloc favorabile), isi ingrijeste fiul cum poate, interesandu-se si de William (in 2 August 1831 va muri de tuberculoza), fratele mai mare al viitorului poet, care locuia cu bunicii din partea tatalui. Zbatandu-se in saracie moare la 8 Decembrie 1811. Toti cei trei copii vor fi infiati de familii diferite.

In anul 1811 Edgar e infiat (formal) de John Allan, un negustor scotian de marfuri exotice (si chiar sclavi, zic unii) care avea afaceri in Richmond, Virginia, si care i-a oferit multe avantaje in copilarie. In 1826 s-a inscris la Universitatea din Virginia dar dupa numai cateva luni renunta si se alatura armatei SUA, ca simplu soldat, cu numele de Edgar A. Perry.

Imbolnavirea si moartea sotiei sale, Virginia Clemm (verisoara care avea varsta de 13 ani cand s-au casatorit in secret, in 1836), in 30 Ianuarie 1847, ii accentueaza abuzul de bauturi alcoolice si droguri, de care oricum era dependent. Duce o existenta tot mai dezorganizata, care ii precipită ruina fizica si spirituala. La sfarsitul lunii Septembrie 1849, imbibat cu opium si alcool, calatoreste spre Baltimore, probabil cu intentia de a o aduce pe doamna Clemm de la New York, dar n-a mai ajuns la destinatie (informatiile difera, cam de la o sursa la alta: unii afirma ca pleca sa se insoare – cu Elmira Royster Shelton, care-i fusese logodnica in tinerete si acum era vaduva; se logodisera si urma nunta, 17 Octombrie) Dupa o disparitie de cateva zile, in 3 Octombrie 1849, este gasit cazut (delirand intr-o rigola, unele surse amintesc o sectie de votare langa care e gasit) pe un trotuar in orasul Baltimore, in stare de confuzie mintala. Moare patru zile mai tarziu. Despre cauza mortii se speculeaza, deoarece rapoartele medicale nu s-au pastrat si nici certificatul de deces: infarct, comotie cerebrala, epilepsie, tuberculoza, sinucidere, turbare…

Dintre toti scriitorii americani clasici ai secolului XIX-lea, Poe a avut cea mai nefericita existenta. Edgar Allan Poe a fost cel mai sarac dintre ei, viata sa a fost precara, spune Stephen Rachman, presedintele “Poe Studies Association”.

Unele lucrari ale lui Poe

Scriitor american, poet, romancier, nuvelist si critic literar, e considerat a fi unul dintre cei mai provocatori scriitori ai secolului XIX, cu o influenta considerabila in literatura americana si europeana, parinte al prozei politiste si precursor al romanului SF si horror, si-a inceput cariera literara ca poet (Tamerlane and Other Poems, 1827; Poems, 1831). Singurul sau roman finalizat, The Narrative of  Arthur Gordon Pym (Povestea lui Arthur Gordon Pym), este publicat in 1838, iar primul volum de povestiri, Tales of the Grotesque and Arabesque, apare in 1840. Cartea care il va impune definitiv in atentia publicului este The Raven and Other Poems (1845). Poemul “Corbul” a avut succes instantaneu. Prin intermediul traducerilor lui Baudelaire, care il descria ca pe “cel mai important scriitor al epocii“, reputatia sa europeana incepe sa capete un contur bine definit. Edgar Poe e subjugat, asemenea cuceritorilor si filosofilor, de dorinta unitatii; la el spiritualul se combina cu fizicul. S-ar putea spune ca Poe cauta sa aplice literaturii procesele filosofiei, iar filosofiei metodele algebrei. In aceasta constanta ascensiune catre infinit, uneori iti poti pierde respiratia. In acest gen de literatura aerul e la fel de rarefiat ca intr-un laborator. Aici vei vedea mereu glorificarea vointei care se apleaca asupra inductiei si analizei. S-ar parea ca Poe vrea sa uzurpe rolul profetilor si sa-si adjudece monopolul explicatiei rationale. Astfel, peisajele servind ca fundal febrilelor lui compozitii capata paloarea unor fantome. Poe, care arareori pare sa fi impartasit pasiunile altor oameni, schiteaza arbori si nori care sunt aidoma arborilor si norilor dintr-un vis, sau, si mai bine, care se aseamana cu personajele lui stranii, la fel de adanc patrunse de un tremur supranatural si convuisiv - scria Charles Baudelaire la un moment dat.

Un al doilea eu intunecat bantuie in adancul fiintei si acesta trebuie mai degraba integrat, asimilat, imblanzit decat negat. Aratandu-ne intunericul din fiinta umana, Poe atrage atentia asupra unui adevar: suntem si Cain si Abel, si inger si demon. 

Creatorul primului detectiv din literatura

Edgar Allan Poe este creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, Auguste Dupin, eroul unui ciclu de povestiri printre care Crimele din strada Morgii si Scrisoarea pierduta. Scriitorul reuseste sa-si exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu solutii aparent complicate. Povestirea Crimele din strada Morgii prezinta un exemplu de crima rezolvata pe principiul deductiei ingenioase si a evidentei. Sherlock Holmes (detectivul creat de Sir Arthur Conan Doyle) si Hercule Poirot (detectivul imaginat de Agatha Christie) ii seamana lui Dupin.

Diverse

O scrisoare pe care Poe a trimis-o editorului sef al publicatiei pentru femei “Godey’s Lady’s Book” – una dintre cele mai populare la acea vreme – a fost vanduta la licitatie, in anul 2012, pentru suma de 164 mii de dolari. Edgar Poe a trimis editoarei Sarah Josepha Hale (cunoscuta in literatura americana, autoarea poeziei pentru copii “Mary Had a Little Lamb”) o scrisoare in care refuza invitatia ei de a publica un articol in revista pe care o edita – era cu opt luni inainte de publicarea poemului “Corbul” si ii explica editoarei ca este prea ocupat cu proiectele sale literare si ca fusese bolnav in ultimul timp.

Sarah Josepha Hale a ramas in istorie si pentru faptul ca s-a aflat printre persoanele care au contribuit la instaurarea Sarbatorii Recunostintei in Statele Unite.

Un document care continea primele opt strofe din poezia For Annie, de Allan Edgar Poe, scrise de mana, s-a vandut cu 690 mii de dolari in anul 2009.

De 60 de ani, in fiecare an, cu ocazia aniversarii nasterii scriitorului, un anonim lasa trei trandafiri si o sticla de coniac pe jumatate plina pe mormantul lui Poe. In anul 2010 misteriosul vizitator nu s-a aratat, dezamagindu-i pe fanii lui Poe, care se adunasera inca din timpul noptii, infruntand frigul, pentru a-l zari.

In general, el venea intre miezul noptii si ora cinci dimineata, in micul cimitir din orasul Baltimore din Maryland, pe 19 ianuarie, inca din 1949, a explicat Jeffrey Savoye (secretarul si trezorierul asociatiei Poe Society, care cuprinde 380 de membri si admiratori ai scriitorului, raspanditi pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, dar si in alte tari), subliniind ca atunci cand a inceput acest ritual se implineau 100 de ani de la moartea lui Edgar Allan Poe. In urma cu cativa ani, un bilet lasat pe mormantul poetului indica faptul ca persoana care a initiat aceasta traditie a decedat, dar ca ritualul anual va continua.

Presupunem ca in anii de dupa acel mesaj, descendentii vizitatorului misterios au continuat traditia. Insa nu am reusit sa aflam cine sunt, a adaugat secretarul Poe Society.

Surse: Poe: Journalist and Critic (1969), Robert D. Jacobs; wikipedia; qmagazine.ro; Reuters;

Altele:
Annabel Lee, de Edgar Allan Poe
Corbul, de Edgar Allan Poe
Auguste Dupin - precursorul detectivilor particulari

Ion Luca Caragiale - cateva date biografice

(n. 30 Ianuarie (1 februarie?!) 1852, Haimanale - d. 9 Iunie 1912, Berlin)

Ion Luca Caragiale s-a nascut in satul Haimanale, astazi numit I.L. Caragiale. Primele clase le face la Scoala Domneasca din Ploiesti, unde-l are ca invatator pe Bazil Dragosescu, de care se apropie si caruia ii va pastra amintiri din cele mai bune. Urmeaza cursurile gimnaziului "Sf. Petru si Pavel" din acelaşi oras. In perioada 1868-1870 urmeaza cursul de mimica si declamatie, tinut la Conservatorul din Bucuresti de Costachi Caragiali, unchiul sau, actor si autor dramatic. Devine copist la Tribunalul Prahova, apoi sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti - cand il intalneste pe Mihai Eminescu. Cu doi ani mai mare decat Caragiale, Mihai se investeste in ochii acestuia ca un tanar de exceptie. Eminescu ii aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfant harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza varsta adulta, ramane impresionat de personalitatea lui. E prea frumos să fie adevărat! avea sa exclame Caragiale mai tarziu, aducandu-si aminte de intalnire.

Debuteaza in Ghimpele (1873-1875) cu diverse cronici semnate Car sau Palicar. Intre anii 1876-1878 este pe rand corector, redactor sau numai colaborator la diverse publicatii. Colaboreaza la ziarul Timpul, unde-i are colegi pe Eminescu si Slavici. La 21 mai 1878, participa pentru prima data la o intrunire a Junimii, iar la 12 Noiembrie citeste O noapte furtunoasa, prima sa lucrare dramatica. La 18 Ianuarie 1879 e premiera piesei O noapte furtunoasa, pe scena Teatrului National din Bucuresti. La a doua reprezentatie, directorul de atunci al teatrului intervine abuziv in textul lui Caragiale, fapt ce-l determina pe autor sa-si retraga piesa.

Intre anii 1881-1883 este numit revizor scolar pentru judetele Neamt si Suceava, de unde se va transfera in circumscriptia Arges-Valcea. De-a lungul vremii va fi functionar la Regia Monopolurilor, profesor suplinitor, director general al teatrelor (in timpul guvernarii junimiste, pana la 5 mai 1889), succedand lui C. I. Stancescu), editor, impreună cu Anton Bacalbasa (Moftul roman), patron de berarii si restaurante, printre care si cel din gara Buzau (1894-1895). Cat a locuit la Buzau a legat numeroase prietenii cu intelectualii urbei, deosebita fiind cea cu Basil Iorgulescu.

In toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul Timpul in Bucuresti adus de Maiorescu. Avand nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme in redactie pe Caragiale, spunand ca un altul mai bun ca el nu exista in tot Bucurestiul. Veronica Micle se mutase, din 1887, la Bucuresti si frecventa cu placere Teatrul National. Era o admiratoare a talentului Aristizzei Romanescu, careia ii dedica poezii si chiar cronici teatrale laudative. Astfel, alaturi de Eminescu, ii cunoaste pe Caragiale, pe Vlahuta si pe altii.

In anul 1904, I. L. Caragiale, insotit de familie, paraseste tara si se stabileste la Berlin, unde ramane pana la sfarsitul vietii (9 iunie 1912). In acelasi an, Emil Garleanu, in calitate de presedinte al Societatii Scriitorilor Romani ii propusese sarbatorirea, cu prilejul implinirii a 60 de ani, dar Caragiale a refuzat.

Ab irato

Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi acolo!
Dar ritmu-mi curge-n vine! și rima? je m'en moque
Nici pot gândi aminteri! Mi-e tată bun Apolo!
Vrei strălucită probă? Iat-un sonet ad-hoc.

Nu sunt corist! Sunt maistru-n recitativ și solo!
Băcane, râzi ca prostul și nu m-asculți de loc...
Ei da! nu-mi plac nici mie măslinile de Volo!
Ironic sunt - am ace pentr-ori-și-ce cojoc.

Băcan stupid! Te fulger!... Inspiră-mă, Erato,
Dă-mi aspră vină pentru sonetu-mi ab-irato -
Să-l sfarăm cu prestigiul divinei poezii:

Tu? imbecil nemernic! Tu să mă iei la vale?
La scârnava-ți tarabă zic un aeternum vale...
Eu? Eu am rima justă - tu? False terezii!

(Sonet parnasian, apare in Moftul Român, 28 Octombrie 1901)

Corbul, de Edgar Allan Poe

Mi-am pierdut mintile; am, insa, lungi si ingrozitoare episoade de sanatate mintala (Edgar Allan Poe)

In 29 Ianuarie 1845, Edgar Allan Poe (n. 19 Ian 1809 – d. 7 Oct 1849) publica pentru prima data, in New York Evening Mirror, poemul Corbul (The Raven, in engleza)

Cu unele exceptii, creatia lirica a lui Edgar Allan Poe este umbrita de maiestria povestirilor sale, care l-au consacrat in literatura universala, dar poeme ca Annabel Lee sau Corbul il impun si ca unul din marile voci lirice ale lumii, fiind cunoscut publicului european in special prin traducerile in franceza ale poetilor simbolisti Baudelaire si Mallarme.

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate - bate-n uşa mea uşor.
E vreun trecător - gândit-am - şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.

O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau târcoale - şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale - jalea grea pentru Lenore -
Fata fără-asemuire - îngerii îi spun Lenore -
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă:
E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor -
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor -
Nu-i decât un trecător.

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l
Domnule - am spus - sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere! Şi-am deschis, netemător,
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: Lenore!
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: Lenore!
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas - ca un Domn stăpânitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?
Spuse Corbul: Nevermore!

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume - sus, pe bust, oprită-n zbor -
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor -
Corb ce-şi spune: Nevermore.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Până-am spus: S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor.
Spuse Corbul: Nevermore.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gândit: E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvântul: "Nevermore".

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor;
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor -
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor -
Vorba Never - Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor -
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri -
Eu mi-am spus – să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!
Spuse Corbul: Nevermore.

Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?
Spuse Corbul: Nevermore.

Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare - îngerii îi spun Lenore -
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?
Spuse Corbul: Nevermore.

Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!
Spuse Corbul: Nevermore.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată - Nevermore.

(din Poezii si poeme, 1963, traducere Mihu Dragomir)

Gerard de Nerval

Gérard de Nerval, avand numele adevarat Gérard Labrunie, s-a nascut la Paris, in 22 Mai 1808 si a murit in 26 Ianuarie 1855, la Paris. A fost poet, eseist, traducator, povestitor, publicist considerat unul dintre cei mai importanti poeti romantici.

Mama sa a murit cand el avea vreo doi ani si, afirma unii, Nerval incearca s-o descopere pe aceea care-l parasise atat de curand. Misterul feminin este in centrul unei creatii in care mama si iubita se confunda. O adoratie aproape mistica il face sa-si caute idolul in lumea literaturii si artei, a sensibilitatii si daruirii extreme.

Femeia care ii va rascoli simturile si sufletul, actrita Jenny Colon, insensibila la zbuciumul tanarului sau adorator se va casatori, iar un an mai tarziu moare, ceea ce produce lui Nerval prima criza de nebunie. Evadeaza in Orient unde va cauta cu disperare, in credintele si religiile locului, idolul, femeia care va imbina magic forta si puterea de daruire a zeitelor Isis, Venera, a Fecioarei Maria. Femeia orientului, acoperita de valuri si invaluita in mister ii cultiva iluzia regasirii unui ideal obsedant, acela al eternului feminin. Amestecul de popoare si de credinte religioase, il conduce spre sincretismul religios.

Cunoscutii il numeau “blandul Gerard”, pentru ca era de o sensibiliate si modestie legendare dar sunt si altii care-l numesc “poetul nebun”, pentru ca a avut cateva caderi psihice si a fost nevoit sa imbrace camasa de forta.

Talentul sau de traducator a fost dovedit cand a tradus “Faust”, a lui Goethe, dar e mai cunoscut pentru poemele sale si pentru povestiri. Fiicele focului este o colectie de povestiri din care Sylvie e cea mai cunoscuta. Aurélia e considerata cea mai bulversanta confesiune a lui Nerval. Naratorul plange la picioarele altarului bisericii Notre Dame de Lorette si la finalul plimbarii are o criza de delir: stelele care stralucesc pe fimament se sting in ochii sai precum lumanarile din biserica, dar el e constient ca se afla in Place de la Concorde. Vede un “soare negru intr-un cer pustiu si un glob rosu de sange” deasupra gradinilor Tuileries.

Viziunea asupra lumii trece la Nerval prin hermetism. O indica si concluzia din Aurelia:

Dar dupa cate mi se pare, evenimentele terestre erau legate de cele din lumea invizibila, print-unul din acele raporturi ciudate de care eu insumi nu-mi dau seama si pe care e mai usor sa-l arati decat sa-l definesti. […] Ce facusem? Tulburasem armonia universului magic de unde sufletul meu isi tragea certitudinea unei existente nemuritoare. Eram blestemat fiindca, incalcand lumea divina, dorisem sa dezvalui un mister redutabil.

Hermetismul, gnoza sau alchimia au pasionat numerosi poeti, intre care Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud, Breton, Daumal, Artaud, Char si totusi niciodata secretul n-a fost atat de aproape si atat de departe ca in El Desdichado (Dezmostenitul)

Animalul de companie a lui Nerval

Animalul sau de companie era un homar numit Thibaut si pe care il plimba, legat cu o funda galbena, in gradinile publice. Intr-un articol despre viata lui Nerval Theophile Gautier nota:

De ce sa fie un homar mai ridicol decat un caine? …sau decat o pisica, sau o gazela, sau un leu, sau orice alt animal pe care cineva alege sa-l plimbe? Mie imi plac homarii. Sunt creaturi linistite si serioase. Cunosc secretele marii, nu latra si nu-si fac nevoile in public precum cainii. Si Goethe avea aversiune fata de caini, si nu era nebun.

Moartea lui Gerald de Nerval

La minus 18 grade cate erau in Paris in noaptea din 25 spre 26 Ianuarie (publicase prima parte a Fiicelor Focului), Nerval se plimba pentru ultima data prin orasul sau iubit. E gasit spanzurat cu un snur de grila unui gard din Rue de la Vieille Lanterne (strada care a fost distrusa in 1858 si se spune ca locul sinuciderii corespunde locului unde azi se afla cusca sufleorului din Theatre de la Ville, in Place du Chatelet). Cand a fost gasit mai respira inca dar nimeni nu a vrut sa taie latul inainte de sosirea comisarului de politie, care a mai putut desprinde din lat un cadavru cu palarie pe cap.

La 30 Ianuarie, in Catedrala Notre-Dame, Gerard de Nerval a beneficiat de slujba religioasa la insistentele medicului sau psihiatru (si prieten), Blanche, pe langa arhiepiscopul Parisului.

Nerval a visat la reconcilierea spiritului cu materia, a omului cu universul, a realitatii cu visul.

Resurse: wikipedia, rev. Romania literara, rev. Clipa, Maestrii ocultismului, de Andre Nataf

Sursa foto wikipedia

Altele:

Dezmostenitul