Din Poarta destinului, roman de A. Christie

Postern of Fate (1973) e ultimul roman scris de Agatha Christie, dar nu ultimul publicat - în românește, Poarta destinului, Editura Litera, București, 2025.

Soții Tommy și Tuppence Beresford (Thomas și Prudence) sunt protagoniști în numai cinci romane scrie de Agatha Christie.

In acest roman, Tommy și Tuppence tocmai au cumpărat o casă veche într-un sat englezesc, dorind să își trăiască în liniște bătrânețea. Au trecut prin două războaie, și-au crescut copiii, au fost spioni internaționali și, împreună, au avut o mulțime de aventuri. Acum au vârsta de șaptezeci de ani și se bucură de casa nou cumpărată și mica grădină unde, cu ajutorul unui localnic bătrân, Tuppence plantează flori și legume.

Făcând ordine în mansarda casei, aranjând prin bibliotecă, Tuppence răsfoiește cărți care îi amintesc de copilărie. In una dintre ele dă peste o serie de sublinieri aparent aleatorii, dar în mintea ei se nasc unele idei - când notează literele subliniate in carte acestea formează un mesaj: "Mary Jordan nu a murit din cauze naturale...". De aici, cei doi pornesc cercetările și constată că la șaizeci de ani de la moartea necunoscutei (pentru ei) Mary Jordan, dușmanii acesteia sunt încă gata să ucidă.

Am ales din acest roman unele fragmente și le copiez aici pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Un "remediu" împotriva sughițului este menționat în povestea cuiva care discută despre persoane cunoscute care s-au înecat cu diverse și au murit, și despre persoane care nu se pot opri din sughițat și mor - pentru că nu știu poezioara: Hâc aici, hâc dincolo, hâc și-n următorul oraș, încă trei hâc și o ceașcă de ceai. (...) Și-n timp ce spuneți poezia trebuie să vă țineți respirația - explică personajul.

Cei doi soți, constatând că în casa pe care au cumpărat-o pentru că le-a plăcut s-au petrecut evenimente importante, vor să afle istoricul acesteia chiar dacă, zic chiar ei, nu are rost. Tommy își caută foștii colegi din vremea când era spion și e trimis la o persoană oficială despre care se spune că știe multe. Ideea este că aproape nimeni nu crede că au ajuns în acea casă întâmplător, ci ar fi in misiune. La fel consideră și acest domn Robinson care a acceptat să îl întâlnească pe Tommy, dar se preface că îl crede:

- Vă înțeleg. Nu doriți decât să cunoașteți adevărul. Nu pot să vă contrazic, asta-i natura umană. Curiozitatea ne mână să explorăm, să facem eforturi să zburăm pe Lună, să ne interesăm de descoperiri subacvatice, să scoatem gaze naturale din Marea Nordului, să găsim rezerve de oxigen in mare, și nu doar in copaci sau păduri. Am aflat o grămadă de lucruri ca specie. Doar din curiozitate. Dacă n-am fi curioși am fi ca niște țestoase. Ele duc o viață foarte tihnită. Hibernează toată iarna, iar vara nu mănâncă nimic altceva în afară de iarbă. Nu au o viață interesantă, dar e foarte pașnică. Pe de altă parte însă...

- Pe de altă parte, am putea fi comparați cu mangustele.

- Bravo. Văd că l-ați citit pe Kipling. Mă bucur. In zilele noastre, puțini știu să îl aprecieze (...)

Autoarea romanului Poarta destinului face referire la povestirea Rikki-Tikki-Tavi, publicată inițial separat, in 1893, și inclusă ulterior în Cartea junglei - autorul relatează faptele eroice ale unei tinere și curajoase manguste din India colonială.

- Adevărul este că-s exact ca țestoasa. Realizez foarte bine care e situația. Suntem bătrâni și, deși suntem sănătoși pentru vârsta noastră, nu vrem să ne amestecăm in vreo problemă. Vrem doar să...

- Am înțeles, zise domnul Robinson. Nu vă mai scuzați atât. Vreți să știți adevărul. La fel ca mangusta, vreți să știți (...) M-am apucat de tânăr. Să-mi bag nasul peste tot adică, să vreau să rezolv chestii.

- Iar acum sunteți cel mai bun.

- Cine v-a spus așa ceva? întrebă domnul Robinson. Nici pe departe.

- Ba îmi permit să va contrazic, zise Tommy.

- Zău, spuse domnul Robinson, unii ajung in vârf, iar alți sunt împinși de la spate să ajungă acolo. Aș zice că mie mi s-a potrivit a doua variantă, mai mult sau mai puțin. Am fost silit de la niveluri înalte să mă implic in anumite afaceri. (...) Probabil că va pot oferi unele răspunsuri. Dacă am presupune că s-a întâmplat ceva acum mulți ani care s-a aflat și care este posibil să fie de interes și astăzi, ceva care să furnizeze oarece informații despre ce se întâmplă în prezent, nu am exagerat (...)

Într-o magazie din curte erau o mulțime vechituri, între care și un căluț balansoar cu o gaură în burtă, o jucărie botezată Mathilde (nimeni nu mai știa cine a numit-o astfel)

- Am putea să o vopsim și poate ăia micii ai lui Deborah se vor juca pe aici data viitoare când vin pe aici.

- Dar nepoții noștri au deja o mulțime de jucării și cadouri.

- Nu contează, spuse Tuppence. Copiilor nu le plac in mod deosebit cadourile scumpe. Se joacă mai degrabă cu o bucată de sfoară veche sau cu o păpușă de cârpă, cu un ghemotoc căruia-i zic ursuleț, dar e o zdreanță dintr-un covoraș pe care cineva a cusut niste bumbi negri pe post de ochi. Copiii au propriile idei despre jucării.

Colonelul Pikeaway îi spunea lui Tuppence:

- Istoria are tendința de a se repeta, doamnă Beresford. Mai devreme sau mai târziu toți constatăm asta. (...) au pus iar anumite lucruri în mișcare. Au fost organizate întâlniri secrete. Banii au redevenit o chestiune importantă - de unde proveneau și unde ajungeau. (...) Planuri ascunse, pregătite din timp. Un decor pregătit astfel încât țara asta să fie controlată și condusă de o anumită figură politică. De un om cu reputație, care pe zi ce trece își câștiga din ce in ce mai mulți adepți. Vechiul truc al încrederii pus din nou în funcțiune. Un om de mare integritate care vrea doar pace. Nu un fascist - oh, nu! Doar o ideologie asemănătoare. Pace pentru toți și recompense financiare pentru cei care sunt dispuși să coopereze.

- Vreți să spuneți că este posibil ca astfel de lucruri să se mai petreacă în zilele noastre? Tuppence făcu ochii mari de mirare.

- Ei bine, suntem în stadiul in care știm, mai mult sau mai puțin, ceea ce voiam și trebuia să aflăm. (...)

- S-a terminat, zise domnul Crispin (alt ofițer implicat în operațiunea secretă). Nu aveți de ce să vă faceți griji. Regiunea țării în care locuiți a fost curățată, viesparul a fost neutralizat.

Idei, bani, fapte. Citate favorite

In multe dintre romanele sale, Agatha Christie face și anumite "analize", observații, critici pe care le introduce in dialogurile personajelor. Sigur, și alți scriitori de romane polițiste, de spionaj, thrillere etc. fac asta, dar îmi place când citesc diverse observații in romanele scrise de Agatha Christie. Nu mă întrebați de ce pentru că nu știu să răspund.

Din romanul Poarta destinului, publicat la Editura Litera, București, 2025, tradus de Adela Crăciun, am copiat fragmentele de mai jos pentru că am cam aceeași părere, și prezint această cam aceeași părere in jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Evident, sunt o mulțime de alți oameni care știu cam care-i "mersul lumii".

Discuția lui Tommy cu un colonel în rezervă, despre domnul Robinson, un funcționar public de rang înalt căruia îi place să-și bage nasul peste tot.

Zicea colonelul Pikeaway:

- Nu cred că Robinson ți-a dat prea multe detalii. (...) O să-ți spun eu câteva fapte. Știi deja ce se întâmplă în lume - aceleași lucruri care s-au petrecut dintotdeauna. Violență, escrocherii, materialism, răzvrătirea tinerilor, înclinația spre violență și o porție bună de sadism, aproape la fel de rău ca pe vremea Tineretului Hitlerist.

Ei, și când vrei să descoperi ce anume nu funcționează cum trebuie nu doar in țara asta, ci în toată lumea, constați că nu-i deloc o treabă ușoară. Piața Comună e un lucru bun. Întotdeauna am avut nevoie de așa ceva, întotdeauna ne-am dorit-o. Condiția însă este că trebuie să fie o Piață Comună reală. (...) Europa trebuie să se unifice (...) Prima chestiune este că, atunci când ceva nu merge cum trebuie, e obligatoriu să poți identifica problema, iar din punctul acesta de vedere balena palidă este foarte priceput.

- Vă referiți la domnul Robinson?

- Da, la el. Au vrut să-i acorde un titlu nobiliar, să știi, dar nici n-a vrut să audă. Și bănuiesc că ți-ai dat seama ce urmărește el.

- (...) vreți să spuneți că-l interesează doar banii.

- Corect. Nu că ar fi o persoană materialistă, dar știe tot ce mișcă despre bani. Știe de unde provin, știe încotro se duc, de ce se duc unde se duc și știe cine e in spatele afacerilor. In spatele băncilor, in spatele preluărilor unităților industriale mari, și află cine este responsabil de anumite învârteli, al averilor uriașe făcute din droguri, cine sunt dealerii, care sunt drogurile trimise în toată lumea, care sunt comercializate și produc o grămadă de bani. Bani care nu folosesc doar la cumpărarea unei case mari și a două mașini Rolls-Royce, ci bani din care se fac mai mulți bani și distrug concepte vechi. Conceptul despre onoare, despre comerțul onest.

Nimeni nu vrea egalitate, toată lumea vrea ca cel puternic să-l ajute pe cel slab. Cel bogat trebuie să-l finanțeze pe cel sărac. Cei onești și buni trebuie ridicați pe un piedestal și admirați. Finanțe! Întotdeauna a fost vorba despre finanțe. Ce întreprind, unde se duc, ce sprijină, cât de lipsite de transparență sunt. Sunt persoane de care ați auzit, oameni din trecut care dețineau putere și inteligență și le-au folosit pentru a obține bani și resurse, iar unele dintre activitățile lor erau secrete, dar acum a venit momentul să le deconspirăm (...)

Problema este că nimeni nu știe cu adevărat totul. Credem că știm totul pentru că avem o experiență în spate. Războaie, revolte, pace, forme noi de guvernare. Credem că le știm pe toate, dar chiar le știm? Știm tot despre războiul biologic? Știm tot ce se poate despre gaze, despre poluare? Chimiștii au și ei secrete, la fel marina, forțele aeriene - știu chestii pe care noi nu le știm. Iar asta nu e o caracteristică a epocii moderne, unele există din trecut. Unele au fost la un pas de a fi definitivate, dar cercetarea în domeniu a fost stopată. Nu a existat timp fizic. In schimb, totul a fost notat, a fost așternut pe hârtie sau încredințat anumitor persoane, iar acelea au avut copii, copiii lor au avut copii și poate unele lucruri au fost transmise mai departe (...) tot timpul se întâmplă câte ceva. In țări diferite, in războaie, in Vietnam, in războaiele de gherilă, in Iordania, in Israel, chiar și în țările subdezvoltate. In Suedia și în Elveția - peste tot. (...) Ceva a fost plănuit, dar n-a fost niciodată dus la bun sfârșit. Idei. Nu trebuie decât să cauți în trecut.

Și în Evul Mediu oamenii visau să zboare. Își făcuseră unele idei despre zbor. Egiptenii antici, parcă, aveau și ei unele idei. Nu au fost niciodată dezvoltate. Însă când ideile au fost transmise mai departe, de îndată ce au ajuns într-o perioadă în care au încăput pe mâinile cuiva care avea mijloacele și capacitatea intelectuală de a le dezvolta, atunci a fost posibil să se întâmple orice - bun sau rău. 

Ulterior, avem impresia că unele dintre lucruri care au fost descoperite - războiul biologic, de exemplu - nu pot fi explicate decât prin prisma unui proces secret de dezvoltare, despre care s-a crezut că nu-i important, dar nu a fost deloc așa. Cel pe mâna căruia a ajuns a adus niște modificări proiectului astfel încât să producă efecte extrem de înfricoșătoare. Astfel de lucruri pot schimba caracterul omului, pot chiar transforma un om bun într-un monstru și de obicei motivul este același. Banii. Banii și ceea ce poate fi cumpărat cu ei, ceea ce poți face cu ei. Puterea pe care ți-o dau banii.

A asculta în tăcere e o artă

- A asculta în tăcere este o artă... (...) Caută să-ți amintești ultima convorbire interesantă pe care ai avut-o cu un prieten. Probabil că tăceai când el îți vorbea. Dar oare într-adevăr îl ascultai? Cred că te mulțumeai să-i prinzi începutul unei idei pe are o duceai dumneata la capăt în câteva secunde, apoi începeai să-ți pregătești replica stârnită de acea idee. Sau poate că vorbele prietenului îți ofereau atâtea "posibilități", încât gândurile dumitale se prefăceau într-un vălmășag greu de strunit. Nu ascultai, ci auzeai niște vorbe fără conținut, așa cum se întâmplă când derulezi o peliculă. Îți ascultai propriile gânduri și auzeai niște vorbe străine... Uite! Chiar în clipa asta te-ai îndepărtat de la ideea mea pentru a asculta o idee a dumitale, și anume că ultima mea frază ar trebui inversată pentru a suna cât mai clar: Auzeai vorbe străine și îți ascultai propriile gânduri... Dacă nu ți-aș fi atras atenția... De fapt, am vrut să-ți demonstrez hic et nunc înțelesul exact al artei de a asculta în tăcere... (...)

Am zâmbit, am dat din cap, hotărându-mă să învăț arta de a asculta în tăcere.

Cu acest text particip la jocul Citate favorite găzduit de Suzana.

Fragmentul este copiat din Cuvânt înainte la romanul polițist Trandafirul alb scris de Constantin Chiriță; Editura Eminescu, București, 1974.

Hercule Poirot se simte manipulat. Citate favorite

Se schimbă, cu adevărat, esența? Progresul tehnologic e o schimbare evidentă, dar mentalitatea omului s-a schimbat cu adevărat?! Sunt altele dorințele, crezurile, față de acum... 80-90 de ani, să zic? Sau față de acum două mii de ani?

Sunt făcute studii care dovedesc faptul că mulți oameni, puși într-un anumit context, vor face exact ce au făcut unii cândva într-un context asemănător (sau identic) și pe care azi îi blamează inclusiv cei care le repetă acțiunile la o distanță, uneori, de zeci de ani.

În romanul O supradoză de moarte scris de Agatha Christie,...

ca la un joc de cărți, Poirot are sentimentul că i se forțează mâna într-o anumită direcție a investigației.

Domnul Morley din roman era dentistul la care mergea Hercule Poirot, dentist care a fost ucis la un moment dat. Sora dentistului, cea care avea grijă de gospodărie, contrar fratelui ei,...

Considerase întotdeauna guvernul o instituție cât se poate de utilă, indiferent cine deținea puterea. Prin urmare, îi ceru fratelui ei să-i explice exact de ce actuala politică a guvernului era neconvingătoare, idioată, imbecilă și de-a dreptul sinucigașă.

Aflăm că dentistul își exprimă în detaliu argumentele, dar autoarea romanului nu ni le împărtășește – probabil pentru că oricare cititor, din orice epocă, are argumentele lui pentru o părere sau alta.

În derularea acțiunii romanului, polițiștii – și nu doar ei – ajung la concluzia că uciderea dentistului ar fi legată de politică și, probabil, acesta ar fi fost solicitat să ucidă pe finanțistul cel mai detestat din Anglia (care îi era pacient) și pentru că nu a vrut a fost ucis, să nu se afle despre complot.

Un fost lucrător la Serviciile Secrete își dădea și el cu părerea, îmbinând niște piese care au legătura între ele (...):

- Noi, britanicii, suntem teribil de enervanți. Suntem conservatori, dar nu oricum, ci conservatori până în măduva oaselor. Bombănim mult, însă de fapt nu vrem să zdrobim guvernarea democratică și să încercăm diverse experimente recent scornite. Tocmai asta e atât de insuportabil pentru agitatorul străin care nu precupețește niciun efort! Singura problemă este – din punctul lor de vedere – faptul că noi chiar suntem, ca țară, relativ solvabili. Aproape nici o altă țară din Europa nu e solvabilă la acest moment. Pentru a dezechilibra Anglia, pentru a o dezechilibra serios, trebuie să-i arunci în aer finanțele – la asta se reduce totul! Și nu poți să-i arunci în aer finanțele când la cârma lor se află oameni precum Alistair Blunt. (...) El nu vede nici un motiv pentru care o țară nu s-ar putea comporta (...) fără experimente costisitoare, fără cheltuieli frenetice pe potențiale utopii...

Fostul angajat la Serviciile Secrete continuă:

- Să îndepărtăm violent vechea ordine! Conservatorii, democrații tradiționaliști, oamenii de afaceri corecți trebuie eliminați. Poate că acești radicali au dreptate – nu știu, dar ceea ce știu e că trebuie să ai ceva pregătit pentru a înlocui vechea ordine, ceva care să și funcționeze, nu doar să pară o idee bună.

Un agitator, Raikes, un tip care îi face curte nepoatei blamatului Alistair Blunt, îi spunea lui Hercule Poirot (...):

- Trebuie să existe o nouă ordine; sistemul financiar vechi și corupt trebuie înlăturat, la fel și rețeaua asta blestemată de bancheri care se întinde ca o pânză de păianjen în lumea întreagă. Trebuie neapărat să fie eliminate. Nu am nimic împotriva lui Blunt personal, dar e genul de bărbat pe care-l urăsc. E mediocru și ingamfat. (...) E genul de om care spune: nu poți zdruncina temeliile civilizației. Și totuși, chiar nu poți? Lasă că o să vadă el! E o piedică în calea progresului și trebuie înlăturat. Azi nu mai e loc pe lume pentru oameni ca Blunt – oameni care rămân încleștați în trecut, oameni care vor să trăiască așa cum au trăit tații lor, sau chiar cum au trăit bunicii lor! Sunt o mulțime ca ei în Anglia, bătrâni încăpățânați și prăfuiți, simboluri inutile, uzate, ale unei era decăzute. Ăștia trebuie să dispară! Trebuie să se creeze o lume nouă. Pricepi ce zic? O lume nouă, înțelegi?!

Ce credea Blunt despre dorința unora pentru o lume nouă:

- E întotdeauna același lucru: idealiști cu părul lung și mintea încețoșată și fără urmă de cunoștințe practice. Eu nu sunt un tip prea deștept, nu am fost niciodată, dar pot pur și simplu să citesc și să scriu și să fac aritmetică. (...) Dacă citesc ceva scris în engleză, pricep ce înseamnă – nu mă refer la chestii ezoterice, formule sau elucubrații filosofice, ci la simpla engleză concretă. Iată însă că majoritatea oamenilor nu pot! Dacă vreau să scriu ceva, pot să-mi exprim gândurile – am descoperit că destul de mulți oameni nu pot face nici asta! (...) Pot să înțeleg aritmetica simplă. Dacă Jones are opt banane, iar Brown îi ia zece, câte îi vor rămâne lui Jones? Ăsta e genul de calcul despre care oamenilor le place să pretindă că ar avea o soluție simplă. Refuză să recunoască, în primul rând, că Brown nu poate să facă asta și, în al doilea rând, că răspunsul nu va fi un plus de banane!

- Preferă ca răspunsul să fie un truc magic? (întreabă Poirot)

- Exact. Politicienii sunt la fel de răi. Dar eu am fost întotdeauna un susținător al bunului-simt. Nimic nu îl poate întrece, în final. (...)

- Dacă dv. ați fi... înlăturat, ce s-ar întâmpla? vru Poirot să știe. (...)

- O mulțime de neghiobi blestemați ar încerca o mulțime de experimente foarte costisitoare. Și atunci s-ar duce pe apa sâmbetei stabilitatea – și bunul-simt și solvabilitatea.

Hercule Poirot credea cu tărie în solvabilitate și, un moment, s-a temut de ceea ce s-ar putea alege de țara lui adoptivă dacă cei ca Blunt ar dispărea.

Fragmentele din roman sunt publicate aici în contextul jocului Citate favorite găzduit de Suzana (Floare de colț), joc inițiat în colaborare de Ella și Zina.

Romanul scris de Agatha Christie, One, Two, Buckle My Shoe, a apărut pentru prima dată în anul 1940. În românește a apărut și la editura Litera în anul 2021, cu titlul O supradoză de moarte, tradus de Alina Rogojan.

Se spune că cine dorește să știe istoria cât mai aproape de adevăr ar trebui să citească romanele (cărțile) scrise într-o epocă sau alta... Cred că există cel puțin un sâmbure de adevăr în această afirmație.

Două cugetări despre putere

De ceva timp, la chioșcurile de ziare se vând „colecții de autor”: Agatha Christie, Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Petre Sălcudeanu și alții, probabil, dar mă interesează numai „genul polițist”.

Petre Sălcudeanu este un scriitor pe care nu cred că-l știam pe vremea când citeam cărțile celorlalți autori amintiți aici, dar ceva-ceva îmi spune „Bunicul”. Așa e numit personajul central al romanelor polițiste scrise de el. Romanele sunt mai mult decât „pur polițiste” – autorul ridică un colț al vălului care acoperă câte ceva din primii ani după instaurarea comuniștilor la putere în România.

„Bunicul” este un maior epurat din Miliție dar, la un moment dat, milițienii – foști colegi care-l apreciau, membri ai partidului comunist în secret – îl solicită, mai mult sau mai puțin oficial, mai mult sau mai puțin plătit, să participe la cercetarea anumitor cazuri.

În „Umbre”, romanul din care citez mai jos, Bunicul nu este, încă, solicitat să rezolve cazuri; e invitat de un fost colaborator să meargă într-un sat, să petreacă împreună la pescuit. Ajuns acolo, în mai puțin de o zi, Bunicul își dă seama că acel colaborator l-a chemat cu intenția să rezolve o chestiune. Nu intru în amănuntele chestiunii, mă rezum la cugetările despre putere ale unuia dintre personaje.

Din Umbre, de Petre Sălcudeanu, Editura Publisol, București, 2022:

- Poți să-mi spui bade, nu mă deranjează, țăran am fost și eu țăran am rămas și n-am să-mi iert niciodată că m-am luat după vremuri și după muiere, care m-a vrut mai mare decât îmi era mintea. Că nu-i bine, domnule, să se înalțe omul mai sus decât i se ridică clopul, înseamnă că până acolo e în stare să fie el, și nu altul. Eu după ce m-am săltat am devenit altul, că nimeni n-a pus streașină pornirilor și nici n-a tras cineva cu linia ca să priceapă tot prostul până unde se cade să urce și unde să se oprească, nu numai cu funcția, ci cu pornirile la care îți dă dreptul.

(...)

- Puterea, puterea, Antoane, eu știu ce-i aia, știu cum te făloșește și te face să-ți pierzi mintea, mi-am pierdut-o și eu. Credeam că nu-i nimeni ca mine, mai falnic și mai osos; când ai puterea în mână, ți se pare că tot ce-ți iese pe gură e modru, de parcă în locul tău ar vorbi și hotărî Cel de Sus, nu tu, biet suflet trecător prin lumea asta așa puțină în bucurii.

Postare pentru Citate favorite, la Suzana.

Reparator de destine. Citate favorite

Dacă  moartea tatălui său îl silise să-şi întrerupă studiile la medicină după al doilea an, in realitate el nu avusese niciodată intenţia să devină ceea ce se cheamă un medic, adică să îngrjească bolnavi.

Adevărul-adevărat este că meseria pe care a dorit dintotdeauna s-o profeseze nu există. Foarte tânăr fiind, avea adeseori impresia că in sat la el o mulţime de oameni nu se aflau la locul potrivit, şi că porneau pe-un drum care nu era al lor, numai şi numai pentru că nu ştiau încotro s-apuce.

Şi plăsmuia in închipuire un om foarte inteligent şi mai ales foarte înţelegător, un om care să fie in acelaşi timp şi medic şi preot, de pildă, un om capabil să înţeleagă de la prima vedere soarta semenilor săi. […]

Lumea s-ar fi îngrămadit să consulte un asemenea om aşa cum consulţi un medic. El ar fi fost pe undeva, un fel de reparator de destine. Şi nu numai din pricina inteligenţei. Poate că nici nu avea nevoie de o inteligenţă excepţională. Dar pentru că era in stare să trăiască viaţa tuturor oamenilor, să intre in pielea tuturor oamenilor.

Maigret nu vorbise cu nimeni despre asta şi nici nu îndrăznea să se gândească prea mult, căci şi-ar fi bătut joc de el însuşi. Neputând termina medicina, intrase printr-o întâmplare la poliţie. Dar, la urma urmei a fost doar o întâmplare? Oare poliţiştii nu se îndeletnicesc şi ei, câteodată, cu reparatul destinelor?

(din volumul intitulat “Maigret şi fantoma”, de Georges Simenon - volum care începe cu romanul “Prima anchetă a lui Maigret” – Editura Z, Bucureşti, 1992, traducere: Al. Mirodan).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Scriitorul belgian Georges Joseph Christian Simenon este creatorul personajului Jules Maigret, faimosul comisar din romanele poliţiste scrise începând de prin anii 1930. Comisarul e prezentat ca fiind un tip calm, un om care îi înţelege pe ceilalţi dar nu închide ochii la ilegalităţi (poate, doar la unele găinării). In majoritatea romanelor şi nuvelelor in care apare, comisarul are cam 40-50 de ani. In romanul “Prima anchetă a lui Maigret”, de unde am copiat citatul, personajul are vârsta de 28 de ani, e secretarul unui comisar şi proaspăt căsătorit. Fumează pipă, poartă pălărie şi manta. Când investighează e interesat să înţeleagă şi motivul care determină pe răufăcător să încalce legea şi vrea să ştie cât mai multe despre victimă şi anturajul acesteia.

In această “primă anchetă”, fiind de serviciu într-o noapte când un flautist a venit să reclame strigătul de ajutor al unei femei, la o fereastră, şi un foc de pistol pe care l-a auzit in casa respectivă, el s-a dus să cerceteze. De-a lungul anchetei a avut mereu senzaţia că şeful său i-a încredinţat ancheta fiind sigur că va da greş. Secretarul Maigret bănuia că superiorii lui vor să muşamalizeze cazul pentru că erau implicate persoane din înalta societate, chiar o familie pe care o frecventa şeful său direct…

sursa

Georges Simenon s-a născut in 13 februarie 1903 – familia locuia pe strada Leopold nr. 26 (nr. 24 azi) din Liège. La vârsta de 3 ani a învăţat să citească la grădiniţa Saint-Julienne. între 1908 şi 1914, a urmat Institutul Saint-André. În septembrie 1914, la puţin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, şi-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit. La vârsta de 16 ani era editor la Gazette de Liège, unde articolele sale nu erau de prea mare importanţă dar acea slujbă i-a dat posibilitatea de a explora o varietate de teme ca: politica, comerţul sau, mai important, criminalitatea oraşului, studiind oarecum tehnicile poliţieneşti ale criminologului Edmond Locard. Perioada petrecută la Gazette l-a acomodat cu arta scrisului constant şi spontan. În această perioadă Georges Simenon a redactat mai mult de 150 de articole sub numele de G. Sim. Sub acest pseudonim (a folosit mai multe pseudonime de-a lungul timpului) a publicat primul sau roman (1921) şi a scris mai multe piese umoristice. Timpul liber şi-l petrecea în această perioadă frecventând diverse localuri de noapte. Oamenii cu care obişnuia să se întâlnească variau de la anarhişti sau artişti până la viitori criminali (trei), care în cele din urmă au apărut în romanul Les trois crimes de mes amis. Afară de aceste interacţiuni amalgamate, scriitorul s-a apropiat de un grup de cântăreţi cunoscut ca La Caque. Chiar dacă nu s-a implicat în munca lor, el a cunoscut-o prin aceştia pe viitoarea sa soţie (prima), Régine Renchon. A avut mai multe relaţii extraconjugale, cea mai faimoasă iubită fiind Josephine Baker (dansatoare, actriţă şi cântăreaţă franceză de origine americană). In timpul războiului a fost bănuit de colaborare cu naziştii (dar s-a constatat că ar fi putut fi doar oportunist) iar Gestapo îl bănuia că e evreu, din cauza asemănării numelui Simenon cu Simon. Oricum, după război, a fost pus sub investigaţie pentru că negociase drepturile de adaptare a cărţilor sale cu nişte studiouri germane. În 1950 a primit sentinţa de a nu avea voie să publice vreo lucare nouă timp de cinci ani. Această decizie însă, a fost ţinută secret şi nu a avut prea mare efect. (mai multe pe wikipedia).

A murit în somn în noaptea de 3 septembrie sau dimineaţa de 4 septembrie 1989 la Lausanne, Elvetia.

De-a lungul timpului au fost ecranizate multe dintre romanele scriitorului şi mai mulţi actori au interpretat rolul comisarului; între aceştia, reprezentativ mi se pare Jean Gabain şi surprinzător, din 2016 in cel puţin trei ecranizări, Rowan Atkinson (mi se pare foarte potrivit in rol).

Se spune despre Georges Simenon: era o victimă a modei, fiind considerat şi unul dintre bărbaţii foarte eleganţi (Louis Vuitton îl considera unul dintre cei mai loiali cumpărători); era un scriitor prolific - a scris 1200 de povestiri utilizând 15 pseudonime şi in anul 1928 a scris 44 de romane; scria între 6000-8000 de cuvinte pe zi (o legendă urbană menţionează că in 24 de ore a scris un roman, in public, in faţă la Moulin Rouge din Paris, stând într-o “cameră de sticlă” şi acceptând idei şi personaje de la publicul adunat acolo); era metodic atunci când începea un roman, şi nu ieşea din rutină (deconecta telefonul şi nu voia să fie deranjat pentru nimic) - pentru numele personajelor se inspira din mulţimea de cărţi de telefon (inclusiv străine) pe care le adunase; colecţiona pipe; este scriitorul cu cele mai multe romane adaptate pentru marele ecran; îi plăceau femeile şi nu se ferea de prostituate (ambele soţii au acceptat muuultele lui infidelităţi - ultima lui cucerire, veneţianca Teresa Sburelin i-a fost amantă timp de 23 de ani, intrând in familie ca servitoare a celei de a doua soţii, Denyse Ouimet).

Auguste Dupin - precursorul detectivilor particulari

Cavalerul C. Auguste Dupin este un detectiv fictiv care apare prima data in povestirea Crimele din Strada Morgii (1841), de Edgar Allan Poe, este povestirea considerata a fi prima de literatura politista. Mai apoi, detectivul reapare in Misterul Mariei Roget (1842) si Scrisoarea furata (1844)

Termenul “detectiv” nu aparuse la momentul cand Poe isi scria povestirea. Folosind ceea ce Poe a numit “rationament”, Dupin combina intelectul sau considerabil cu imaginatia creatoare, punandu-se chiar in mintea criminalului.

Dupin provine dintr-o familie care a fost odata bogata, dar a saracit "in urma unui sir de evenimente nedorite" si a devenit mai umil, multumindu-se doar cu satisfacerea necesitatilor de baza ale vietii. Locuieste la Paris, cu prietenul sau apropiat, naratorul anonim al povestirilor. Cei doi s-au intalnit din intamplare in timp ce cautau amandoi "aceeasi carte foarte pretioasa si rara", intr-o biblioteca obscura.

Dupin este descris ca o masina de gandire dezumanizata, un om al carui unic interes este logica pura. Acest punct de vedere al lui Dupin serveste ca un contrapunct la conceptul lui Poe de perversitate, introdus in The Imp of the Perverse. Acest impuls nu poate insemna “a rationa” si, de fapt, ii determina pe oameni sa actioneze intr-un mod opus acelui sugerat de logica.

Poe ar fi luat numele "Dupin" de la un personaj dintr-o serie de povestiri publicate pentru prima data in Burton’s Gentleman’s Magazine (1828) si denumita "Unpublished passages in the Life of Vidocq, the French Minister of Police". Cel mai apropiat exemplu de detectiv din fictiune este Zadig (1748), de Voltaire, in care personajul principal realizeaza fapte de analiza similare.

In scrierea seriei de povestiri cu Dupin, Poe a capitalizat interesul popular contemporan. A folosit un urangutan in "Crimele din Strada Morgii" inspirat de reactia populara starnita de un urangutan care a fost vazut la Masonic Hall din Philadelphia, in iulie 1839. In "Misterul Mariei Rogêt", s-a inspirat dintr-o poveste adevarata care a devenit de interes national: o tanara fata, Mary Cecilia Rogers, a fost ucisa in apropiere de New York si, cu toate ca moartea ei a starnit vreme indelungata interesul, misterul ce o invaluia nu fusese dezlegat in timpul cand a fost scrisa si publicata nuvela. Poe a plasat actiunea in Paris, dar foloseste detalii publicate despre crima din New York.

Un critic a scris despre aceasta nuvela ca este mai mult un eseu decat o povestire.

C. Auguste Dupin este recunoscut, in general, ca primul detectiv din literatura. Personajul a servit ca prototip pentru mai multi detectivi care au fost creati mai tarziu, inclusiv pentru Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle si Hercule Poirot al Agathei Christie. Doyle a spus odata: "Fiecare [dintre povestirile politiste ale lui Poe] este o radacina din care s-a dezvoltat o intreaga literatura... Unde era povestirea politista pana ce Poe i-a suflat viata in ea?"

Fiodor Dostoievski l-a numit "un scriitor extrem de talentat" si a realizat recenzii favorabile pentru povestirile politiste ale acestuia. Personajul Porfiri Petrovici din romanul “Crima si pedeapsa” a fost influentat de Dupin.

Nota: tema nu e epuizata :)

Hercule Poirot, detectiv particular

Hercule Poirot este un detectiv belgian (fictiv) din unele romane ale scriitoarei Agatha Christie. Apare in 33 romane si 64 nuvele politiste. Alaturi de Miss Marple, este unul dintre cele mai celebre personaje ale scriitoarei.

Actori in rolul lui Poirot

A devenit si un celebru personaj in filme, fiind interpretat de actori precum Albert Finney, Peter Ustinov si mai recent David Suchet, care a fost portretizarea lui Hercule Poirot la televizor timp de 19 de ani (incepand din 1989).

Primul actor care a interpretat personajul a fost Austin Trevor, in Alibi, Black Coffee (1931), si Lord Edgware Dies (1934).

Personajul Poirot

Personajul a fost creat in anul 1916, in romanul Misterioasa Afacere de la Styles (publicat in 1920), iar ultima aparitie a fost in Cortina (1975).

La publicarea acestui ultim roman Poirot a devenit singurul personaj fictiv care a primit vreodata un necrolog (in New York Times: 6 August 1975 Hercule Poirot, celebrul detectiv belgian, a murit.)

Articolul incepea astfel:

Hercule Poirot, un detectiv belgian care a devenit celebru pe plan internațional a murit in Anglia, varsta lui fiind necunoscuta.

In ceea ce priveste sanatatea lui, reporterul Thomas Lask a scris:

Vestea mortii sale, data de doamna Agatha Christie, nu a fost neasteptata, inca din Mai stiindu-se ca e aproape de moarte.

Ultima nuvela in care apare Poirot, Cortina, a fost prezentata publicului doua luni mai tarziu, in 15 Octombrie. Nuvela a fost scrisa cam in acelasi timp cu ultimul roman in care apare Jane Marple (Sleeping Murder), la mijlocul anilor ’40, pentru a fi publicate la o dată ulterioară.

Inclus in articol era o reeditare a unui portret al lui Poirot, pictat de pictorul britanic W. Smithson Broadhead (1888-1960) pentru revista The Sketch in 1923, si care a aparut si pe coperta romanului publicat in 1924 (Poirot Investigates).

Hercule Poirot a aparut pentru prima data in romanul Misterioasa afacere de la Styles, cand prietenul sau, capitanul Arthur Hasting, l-a chemat pentru a rezolva o crima misterioasa.

Ranit in primul razboi mondial, locotenentul (la acel moment) Hasting se simtea inutil si se plictisea. Din fericire, un vechi prieten, John Cavendish, il invita la casa familiei sale pentru a-si petrece restul concediului medical, alaturi de mama sa vitrega, dna Inglethorpe, si noul ei sot, Alfred. Hasting ajunge sa realizeze ca armonia de la conac nu era tocmai reala. Cand dna Inglethorpe e gasita otravita incepe o ancheta – si cine e mai potrivit pentru a investiga daca nu refugiatul Hercule Poirot, un detectiv belgian la pensie?

Comentariul favorit al autoarei, pentru acest prim roman, apare in Pharmaceutical Journal:

aceasta povestire cu detectivi trateaza despre otravuri intr-un mod realist, nu prostii despre substante ce nu pot fi depistate, asa cum se intampla adesea. Dna Agatha Christie isi cunoaste profesia.

Acest refugiat belgian din primul razboi mondial si-a inceput cariera ca ofiter de politie, in Belgia, aminteste autoarea, pentru a explica vastele cunostinte in domeniu si stapanirea procedurilor si procedeelor criminalistice. Cariera de detectiv particular si-a inceput-o pe continent, in Anglia, pentru a avea o sursa de venit.

Autoarea s-a inspirat in crearea personajului si din experienta refugiatilor belgieni care si-au gasit adapost in Torre, unde localnicii i-au primit cu bratele deschise dar pentru ca nu toti reuseau sa inteleaga stilul de viata britanic au preferat sa faca lucrurile in stilul propriu. Hercule Poirot afirma – referindu-se la gusturile englezilor in materie de hrana - ca “englezii nu au bucatarie, au doar mancare”.

Autoarea a ales sa creeze un personaj varstnic, decizie pe care a ajuns repede sa o regrete pentru ca nici chiar ea nu si-a imaginat ce succes va avea acesta si in cate romane si nuvele va fi protagonist: “detectivul meu fictiv a ajuns sa aiba o suta de ani” – declara ea la un moment dat (unii au calculat ca a murit la varsta de 125 ani, luand ca punct de plecare varsta pe care acesta o avea la momentul aparitiei).

Poirot spunea despre sine ca este “un mare om” – modestia nefiind o trasatura caracteristica a acestui detectiv care se lauda cu micile lui celule cenusii si care considera ca succesele sale in materie de rezolvare a misterelor ii dau dreptul la aceasta titulatura. El isi incheia fiecare caz in mod dramatic, satisfacandu-si ego-ul.

Eleganta sa – ajunsa demodata la un moment dat – precizia, manierele sale excentrice erau adesea ridiculizate de politistii locali dar Poirot – “cea mai mare minte din Europa” – avea intotdeauna ultimul cuvant.

Aparenta si aptitudinile personajului

Capitanul Arthur Hastings il descrie pentru prima data in romanul Misterioasa Afacere de la Styles:

Abia dacǎ avea peste cinci picioare si patru toli dar se plimba cu demnitate. Capul lui avea forma unui ou, si era mereu tinut inclinat un pic intr-o parte. Mustata era foarte dreapta si militaroasa. Curatenia hainelor lui era aproape incredibilǎ; cred ca un fir de praf i-ar fi provocat mai multa durere decat o rana facuta de un glonte. Si totusi omuletul care, regretam sa observ, schiopata ingrozitor, fusese in vremea lui unul dintre cei mai celebri membri ai politiei belgiene.

In romanele ulterioare, schiopatatul nu mai este mentionat. Poirot are par negru, pe care il vopseste la batranete pentru a-i pastra culoarea (dupa cum descopera Hastings in romanul Crimele A.B.C.) Are ochi verzi care sunt descrisi ca stralucind asemeni ochilor unei pisici, atunci cand detectivul are o idee.

Timp de zece minute a stat in liniste totala [...] si tot timpul ochii i-au devenit din ce in ce mai verzi.

(Misterioasa Afacere de la Styles)

Imbracamintea lui Poirot, considerata ca apartinand cremei societatii la inceputul carierei va deveni ingrozitor de iesitǎ din moda spre sfarsitul acesteia.

Printre caracteristicile cele mai cunoscute al lui Poirot se numara si sensibilitatea stomacului. Sufera de rau de mare si, in Moarte intre nori, considera ca greata de la zbor l-a împiedicat sa fie mai alert in timpul crimei. Intr-un roman ulterior ni se spune ca spre batranete Poirot a inceput sa-si bucure stomacul cu diferite delicatese.

Poirot este extrem de punctual si are un ceas de buzunar foarte mare si demodat pana aproape de sfarsitul carierei.

Mandria lui este si mustata perfect taiata si ceruita si este la fel de celebra precum micile sale celule cenusii.

David Suchet in rolul lui Hercule Poirot

Pregatindu-se pentru acest rol actorul a citit toate nuvelele si romanele in care apare personajul. A studiat si accentul, ascultand emisiuni radiofonice atat belgiene cat si franceze. A declarat ca, inainte de a incepe filmarile a dorit sa devina Poirot.

A studiat si a perfectionat excentricitatile si maniile personajului astfel incat acestea sa para naturale, nu comice si sa nu lase loc de comentarii, fiind constient ca fanii observa si cele mai mici amanunte. Stia cate cuburi de zahar pune Poirot in cafea si trebuia ca fiecare gest sa fie natural si serios, nu comic – dar interpreta si autoironia fina a personajului constient ca are unele manii. Spunea ca si faptul de a intinde o batista pe pamant inainte de a ingenunchia sa cerceteze ceva trebuie sa fie un gest atat de firesc incat sa nu lase loc de zamabete sau comentarii pentru ca astfel de gesturi fac parte din personalitatea detectivului.

Intr-o scrisoare, un fan isi arata dorinta de a vedea un Hercule Poirot cu pieptul gol – scrisoare care l-a pus in dificultate pe actorul care obisnuia sa raspunda tuturor scrisorilor primte de la fani. A ales sa scrie ca pentru aceasta ar fi nevoie sa renunte la toate umpluturile care il fac sa arate gras – precum personajul – el nefiind un barbat gras.

David Suchet declara ca ceilalti actori care au interpretat personajul l-au facut sa para mai mult un bufon, pentru ca au ales sa portretizeze una-doua dintre caracteristicile personajului, pe cand el a ales sa le interpreteze pe toate, adica sa fie Hercule Poirot, detectivul belgian obligat sa traiasca in Anglia.

O actrita a afirmat ca a inteles de ce femeile il adora pe Poirot: pentru ca se simt in siguranta langa el.

David Suchet recunoaste si o anumita asemanare intre el si personajul pe care l-a interpretat 19 ani, in 57 de episode (in serialul Poirot al Agathei Christie): ii place ca in casa lui fiecare obiect sa fie asezat la locul lui, intr-o armonie perfecta iar daca aceasta armonie este intrerupta se simte iritat si devine nesuferit – isi da seama ca aceasta caracteristica este greu de suportat de ceilalti dar asa e el: 

cand pe masa sunt doua carti acestea trebuie sa fie simetric asezate; dar nu sunt asa de greu de multumit ca Poirot: cand am la micul dejun oua fierte nu pretind sa aiba dimensiuni egale – zambeste el.

Agatha Christie nu l-a vazut pe David Suchet in rolul lui Poirot, dar Mattew, nepotul scriitoarei, a comentat: 

Personal, regret foarte mult ca nu l-a vazut pe David Suchet. Cred ca, vizual, el este cel mai convingator si, probabil, reuseste cel mai bine sa transmita privitorului acea iritare pe care o asociem intotdeauna cu perfectionistii.

Autoarea romanelor

Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan, nascuta Miller (15 Sept.1890 – 12 Ian.1976) e cunoscută in general ca Agatha Christie (cu numele de familie al primului sot). A fost o scriitoare engleza de romane, povestiri scurte si piese de teatru politiste. A scris si romane de dragoste sub pseudonimul Mary Westmacott, dar acestea sunt mai putin cunoscute, pentru ca nu s-au bucurat de acelasi succes la public precum romanele politiste.

Operele sale, in principal cele care au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau Miss Jane Marple, au facut ca Agatha Christie sa fie numita "Regina Crimei”, ea fiind considerata ca unul dintre cei mai importanti si inovativi autori ai genului.