Trei cute verticale

Într-o seară, după ora nouă, merg la cumpărături într-un magazin (mini-market) de cartier deschis non-stop. Mai devreme n-am avut ocazia, dar seara e mai fain, mai puţină lume la casierie şi printre rafturi.

Între altele, vreau banane. Merg la raionul legume-fructe unde dau de ochii de o doamnă care mi s-a părut foarte agitată. O văd cum ia câte un ciorchine de banane, le priveşte, apoi dă cu ele de celelalte, aflate in cutie. Fac cute orizontale pe frunte, de mirare, dar tac. Doamna trece la cutia unde sunt roşii, şi începe să le strângă cu putere – cea care-i pare bună o pune separat, cea care nu-i bună e trântită, cu putere, peste celelalte. Îmi iau bananele şi vreau să le cântăresc. Pe cântar, nişte morcovi. Privesc in jur, să aflu ai cui or fi. In apropiere e numai doamna cea in vârstă... Nici nu apuc să o întreb că se răsteşte: Sunt ai mei! N-am pungă in care să-i pun. Pe suportul pentru pungi din imediata apropiere nu mai erau pungi, dar la doi metri distanţă era plin... Dau să merg să îi aduc o pungă. Ea strigă: Nu! Iar fac cute pe frunte. Să vină băiatul să pună pungi! Doar n-o să tot mergem până acolo pentru pungi! Strigă după un băiat care completa marfa pe rafturi; băiatul vine şi caută pungi într-un dulăpior – nu găseşte, aşa că merge să ia sulul aflat in suportul aflat la vreo doi metri distanţă. Aşa, dragă! zice doamna cu trei cute verticale între sprâncene. Îşi ia morcovii, cântăresc şi eu bananele şi merg la un frigider aflat aproape de suportul pentru pungi care acum era gol... Doamna vine şi ea, şi alege cartofi... Nu sunt pungi! O aud. Băiatu’,  vino să aduci pungi... M-am dus şi i-am adus eu o pungă, din locul unde băiatul tocmai mutase sulul de pungi. Doamna m-a refuzat făcând o grimasă, de parcă i-aş fi oferit peşte stricat.

O fi de la vârstă, o fi de la răutate... N-am de unde şti. A şi zis ceva, dar am dispărut de urgenţă pentru că eram la o expiraţie distanţă să-mi dau drumul la gură (cel mai adesea dau replicile in gând când e vorba despre vârstnici).

Am citit pe undeva că omul la bătrâneţe îşi arată adevărata faţă, când nu mai are nici interesul şi nici forţa de a părea ceea ce nu este...

Sunt tentată să afirm că unii oameni par a fi meniţi să ne strice ziua (sau seara) dar aleg să afirm că unii oameni sunt meniţi să ne educe răbdarea. Ce să zic şi eu?! ☺ Mai ales că am lipsit când s-a împărţit răbdarea.