Scuzați deranjul

Luni m-a rugat o cunoștință s-o însoțesc prin magazine pentru că voia să-și cumpere „de urgență” ceva de îmbrăcat pentru situația X, dar nu neapărat să fie ceva super-calitate. Nu-mi place să bântui prin magazine – ci vreau să merg „la punct fix” - dar am bântuit prin câteva, și n-a găsit nimic potrivit – nu lungesc povestea, ci trec la final...

Mi-am amintit de un magazin cu marfă la prețuri mici - de unde am mai cumpărat mărunțișuri de-a lungul timpului și știam că au haine faine dar care nu trecuseră, din motive diverse, de „controlul tehnic de calitate" al producătorilor.

Una dintre vânzătoarele din acest magazin e tare neplăcută dar de fiecare dată am ignorat atitudinea ei pentru că mai era cel puțin una cu chip senin (sau măcar un zâmbet de conveniență) care „îndruma” clienții.

Luni, când intrăm, lângă tejgheaua unde era casa de marcat stătea o femeie în vârstă, mititică, și nicio vânzătoare la vedere. Ne învârtim pe acolo ca hamsterii în roată și după câteva minute apare „neplăcuta” dintr-o cameră din spate, vorbind la telefon – pe această vânzătoare am văzut-o de fiecare dată vorbind la telefon; și nu se oprea nici când opera casa de marcat. Cred că două minute am așteptat să termine de vorbit, dar ea ne ignora și pe noi și pe doamna în vârstă. Am întrebat-o dacă aș putea găsi acolo tricouri „cutare” pentru că ar fi durat o veșnicie să scotocesc prin toate rafturile și toate stativele unde erau fel și fel de tricouri (proasta de mine credea că ea este acolo și să ajute clienții, nu doar să încaseze bani).

Ce nepoliticoasă sunt! Deranjez din convorbiri private vânzătoarele aflate la muncă!

Ce?! mă întreabă strâmbându-se de parcă am înjurat-o. Repet întrebarea și ea se adresează, enervată, persoanei din „cutia electronică”: Stai un pic că... (am completat în gând, zâmbind larg spre femeie, ce-mi imaginam că ar vrea să zică: cred că o idioată vrea să cumpere ceva). Apoi întinde brațul și zice în scârbă: Acolo! (și revine la convorbire). Nu! Nu erau chestiuni de serviciu! Vorbea despre ceva cu „verișoara care...”. Nu! Nu era aproape de ora închiderii, ci cu două ore înainte de ora închiderii.

Doamna cea în vârstă încă aștepta la tejghea să plătească ce avea în coș, dar vânzătoarea avea de vorbit. Când ne-am îndreptat spre ieșirea din magazin, după vreo zece minute (n-am cumpărat nimic), doamna cea în vârstă încă aștepta...

M-a mâncat limba, și înainte să ies i-am spus răspicat, dar cu zâmbet larg pe mutră: Scuzați deranjul!” Iar ea, de colo, în scârbă: Niciun deranj, doamnă! Și eu, și ea, două persoane civilizate! Păi, nu?!

Persoana pe care o însoțeam mi-a zis că puteam să tac. Da, puteam! Tăcusem de atâtea ori până atunci – și voi mai tăcea, probabil, în alte situații! Cred că luni am vorbit pentru că femeia aceea în vârstă stătea „cuminte” și aștepta ca vânzătoarea să-și îndeplinească atribuțiile înscrise în fișa postului.

Omletă la pungă

Nu-mi prea place să merg sâmbăta şi duminica la cumpărături dar dacă-i musai, cu plăcere. Merg la alimentara din apropiere. In faţa mea, la rând, o doamnă in vârstă, îmbrăcată elegant, cu geanta ţinută in diagonală pe piept, într-o mână cu o sacoşă nu foarte încărcată şi in cealaltă un baston. Îi cere vânzătoarei pulpe de pui… Scoate din sacoşă o pungă cu ouă. “Să nu sparg ouăle” - se adresează vânzătoarei care aştepta banii. Ia punga cu pulpe şi când să o pună in sacoşă… pac, cade punga cu ouă. Râde: “Fac omletă, dar îmi trebuie pentru prăjitură”. Zâmbim toţi cei prezenţi. Ridic punga cu ouă - doar două am văzut că s-au spart. Vreau să i-o aşez in sacoşă, peste punga cu pulpe, dar îmi zice să i-o dau ei.  Ea dă banii vânzătoarei şi… pac! Punga cu ouă cade iar. Femeia râde! Râd şi eu, ridic punga - se mai spărseseră câteva. Doamna oftează şi zice zâmbind că nu mai pune ouăle in sacoşă, să nu cumva să se murdărească celelalte produse cumpărate. Se îndreaptă spre ieşire - cineva îi ţine uşa să poată ieşi - şi când ajunge afară… pac! Punga cu ouă cade iar! O ridică o puştoaică. Doamna ridică din umeri, râzând, şi merge mai departe, şchiopătând, sprijinită in baston, cu punga de ouă atârnând pe lângă sacoşă… Părea atât de neajutorată, dar buna ei dispoziţie era contagioasă!

Trei cute verticale

Într-o seară, după ora nouă, merg la cumpărături într-un magazin (mini-market) de cartier deschis non-stop. Mai devreme n-am avut ocazia, dar seara e mai fain, mai puţină lume la casierie şi printre rafturi.

Între altele, vreau banane. Merg la raionul legume-fructe unde dau de ochii de o doamnă care mi s-a părut foarte agitată. O văd cum ia câte un ciorchine de banane, le priveşte, apoi dă cu ele de celelalte, aflate in cutie. Fac cute orizontale pe frunte, de mirare, dar tac. Doamna trece la cutia unde sunt roşii, şi începe să le strângă cu putere – cea care-i pare bună o pune separat, cea care nu-i bună e trântită, cu putere, peste celelalte. Îmi iau bananele şi vreau să le cântăresc. Pe cântar, nişte morcovi. Privesc in jur, să aflu ai cui or fi. In apropiere e numai doamna cea in vârstă... Nici nu apuc să o întreb că se răsteşte: Sunt ai mei! N-am pungă in care să-i pun. Pe suportul pentru pungi din imediata apropiere nu mai erau pungi, dar la doi metri distanţă era plin... Dau să merg să îi aduc o pungă. Ea strigă: Nu! Iar fac cute pe frunte. Să vină băiatul să pună pungi! Doar n-o să tot mergem până acolo pentru pungi! Strigă după un băiat care completa marfa pe rafturi; băiatul vine şi caută pungi într-un dulăpior – nu găseşte, aşa că merge să ia sulul aflat in suportul aflat la vreo doi metri distanţă. Aşa, dragă! zice doamna cu trei cute verticale între sprâncene. Îşi ia morcovii, cântăresc şi eu bananele şi merg la un frigider aflat aproape de suportul pentru pungi care acum era gol... Doamna vine şi ea, şi alege cartofi... Nu sunt pungi! O aud. Băiatu’,  vino să aduci pungi... M-am dus şi i-am adus eu o pungă, din locul unde băiatul tocmai mutase sulul de pungi. Doamna m-a refuzat făcând o grimasă, de parcă i-aş fi oferit peşte stricat.

O fi de la vârstă, o fi de la răutate... N-am de unde şti. A şi zis ceva, dar am dispărut de urgenţă pentru că eram la o expiraţie distanţă să-mi dau drumul la gură (cel mai adesea dau replicile in gând când e vorba despre vârstnici).

Am citit pe undeva că omul la bătrâneţe îşi arată adevărata faţă, când nu mai are nici interesul şi nici forţa de a părea ceea ce nu este...

Sunt tentată să afirm că unii oameni par a fi meniţi să ne strice ziua (sau seara) dar aleg să afirm că unii oameni sunt meniţi să ne educe răbdarea. Ce să zic şi eu?! ☺ Mai ales că am lipsit când s-a împărţit răbdarea.

Unde e intrarea?

Pana prin anul 1991 stiam toate magazinele din oras; stiam de unde pot cumpara absolut orice. Apoi, de prin 1992, au inceput sa se inmulteasca precum ciupercile dupa ploaie – si cele mai multe erau ca ciupercile otravite: produse aratoase dar ingrozitor de proaste – masini de spalat second-hand vandute ca fiind noi; aparate care functionau numai in magazin, pantofi carora le cadea talpa la prima ploaie s.a.m.d. – si nu le-am mai tinut evidenta.

Avand in vedere cele de mai sus, intr-o zi de toamna, un prieten ma roaga sa merg cu el si cu mama lui sa-si cumpere aceasta pantofi pentru o nunta la care urma sa mearga. Mama lui nefiind din oras, ce sa zic? Hai sa mergem. Am urcat in autobuz, ne-am dus in Centru si am luat magazinele la rand – pantofi era posibil sa nu gasesti in alimentare (acolo erau detergenti, langa biscuiti), in rest cam oriunde. Nimic nu-i era bun, pentru ca avea probleme la unul dintre picioare. Dupa ore de mers imi amintesc de un magazin mare, unde pe vremuri aveau si confectii si pantofi. Mergem acolo. Se lasase deja intunericul si erau aprinse felinarele stradale.

Magazinul luuuung si nu gasim intrarea.

Noi in spate, mama lui, micuta si rotunjoara, țopăia energica in fața oastra. La un moment dat o vedem ca se opreste langa un tip inalt, sprijinit de rama unei vitrine:

- Buna seara! Nu va suparati, unde e intrarea? il intreaba.

Barbatul, impasibil, o privea de la inaltimea lui de un metru nouazeci, cu mainile in buzunare (parca), sprijinit de rama unei vitrine. Noi am inceput sa hohotim si nu reuseam sa-i spunem ca vorbeste c-un carton! Era o reclama la tigarile Camel: un tip inalt, suplu, frumusel si din carton. Ea privea cand la noi, cand la carton. Dadeam din maini catre vitrina, ne tineam de burta si râdeam in hohote… A renuntat sa inteleaga ce vrem si a observat o doamna care tocmai iesea. Ne-a abandonat in drum si s-a dus sa-si caute pantofi.

Culmea e ca a gasit! Cand a iesit noi eram tot acolo, râzând – deja râdeam de râsul nostru, ca prostii, repetand scurtul monolog al mamei lui imediat ce simteam ca ne trece pofta de râs. Abia acasa am reusit sa ii explicam de ce râdeam cu pofta. Ea, draguta, nu vedea bine, mai ales seara, iar luminile din magazin, fiind puternice in spatele reclamei, nu reusise sa vada ca e doar un carton, pentru ca avea forma unui barbat care sedea in semiumbra. 

Noi nu mai aveam energie si aproape ca ne secasera si lacrimile. Probabil ca a fost o descarcare nervoasa; obosisem ingrozitor in acea zi. De atunci, de cate ori treceam cu el pe langa acel barbat din carton presat, care aparea in multe locuri, ne opream si salutam, intrebandu-l unde e intrarea – buna dispozitie era garantata pentru toata ziua si privirile trecatorilor care ne auzeau contribuiau din plin.

Verificaţi-vă bonul!

Mai rău nu se poate! Până se poate!

Astă seara m-am trezit că nu mai au pisoii mâncare. Îmi iau câinele, îmi iau prietenul şi mergem la magazinul din cartier (supermarket numit, dar super hoţie se potriveşte la fel de bine). Şi dacă tot ajungem acolo, să iau şi ce-ar fi trebuit să cumpăr mâine dimineaţă.

Pe Miki o las la intrare, însoţită. Mă bucur că nu e lume multă şi cu lista sub nas merg repede printre rafturi şi pun produsele în coş. Ajung la casierie, femeia scanează produsele şi-mi zice: - 102 lei. Fac ochii mari la ea. - Nu-i prea mult o întreb? – Nu - zice ea, arătând spre ecranul maşinăriei. Îi dau banii, ea ezită să-mi dea bonul dar pentru că aştept îl pune în coş; pun toate cele în sacoşă şi ies. Pe drum dădeam mărunt din buze. Nu prea merg la cumpărături şi nu ştiu preţurile şi nu m-am uitat la raft decât la produs, nu şi la preţ, dar instinctul îmi spunea că ceva nu-i deloc-deloc bine. Scot bonul şi-l privesc. În loc de trei plicuri KiteKat cu somon erau trecute 32! După ce mă fac troacă de porci de prostă ce sunt hai fuga înapoi. Îi spun femeii ce şi cum, ea, senină, îşi cheamă şefa. Bineînţeles că nu-mi face factură de retur, să am şi eu o dovadă… Zicea şefa că-i ocupată… Nu aveam chef de scandal aşa că-mi dă casiera diferenţa de 51,90 lei (!!!), şefa îmi ia datele din cartea de identitate, le notează pe dosul bonului şi hai-pa! Nu-s toantă?!

Casiera zice că a greşit… Aşa să fie. Doar că la acest magazin am fost martoră la multe greşeli de acest fel întâmplate altora, ba chiar şi la un scandal făcut de gardieni unui tânăr care fotografia preţurile de la raft pentru a dovedi că sunt înşelaţi clienţii.

Partea cea mai proastă e că deşi se fac reclamaţii la instituţiile statului cu atribuţii în materie de control ei fac tot ce ştiu: înşeală clienţii. Unii s-au trezit acasă că aveau pe bon apă minerală pe care n-o cumpăraseră pentru că nu beau apă minerală, unii aveau pe bon salată de icre pe care n-au cumpărat-o ş.a.m.d.; la raft e un preţ – evident mai mic – iar la casierie ţi se cere cu mult mai mult. Şi pierzi timpul pentru a-i convinge că nu tu eşti prost, ci ei nu aşează preţurile cum trebuie – de parcă ei n-ar şti ce fac! Dar dacă merge-merge; unde nu merge se prefac că remediază situaţia şi nici nu oferă scuze că ţi-au stricat ziua.

De-acum m-am învăţat minte: nu ies din magazin decât după ce verific marfa cu ceea ce scrie pe bon. Să nu vă imaginaţi că numai la acest magazin se întâmplă! E o practică obişnuită la supermarket-uri. O spun şi alţii! Azi a fost rândul meu.

Fiind obligaţi să elibereze bon fiscal nu mai pot aranja lucrurile cum vor aşa că au inventat metoda greşelii.

Am tendinţa de a crede că în unele magazine acţionează câte un grup infracţional, pentru că nu e posibil ca greşelile veşnic reclamate de clienţi să nu fie remediate.