Vei avea când vei fi mare

S-a întâmplat cu muuuulți, mulți câțiva ani in urmă. Eram pe plajă, la mare, cu părinții. Lângă cearceaful nostru era o familie care avea o puștoaică despre care cred că nu avea vârsta mai mare de cinci ani. Se juca împreună cu doi frați, din altă familie - o fetiță mai mărișoară și un băiețel mititel, care nu știa prea multe cuvinte. Cele două fetițe aveau slip, băiețelul era în pielea goală. S-au jucat ei cât s-au jucat până când părinții fraților i-au chemat, să plece. Fetița de lângă cearceaful nostru s-a apropiat de taică-său și l-a întrebat, tare:

- Ce atârnă la X? (nu mai știu numele băiețelului)

- E cocoșel, a zis tatăl.

- Vreau și eu!

- Vei avea când vei fi mare - i-a răspuns tatăl, foarte serios.

Fetița mai comentase ceva, tatăl răspundea, iar toți cei care am auzit răspunsul la prima întrebare a fetiței aproape că ne-am stricat de râs. Și azi mă amuză faza.

*

Tot zicea Suzana - la o postare anterioară - de ceva amuzant auzit pe stradă sau pe aiurea. Nu era pe stradă, ci pe plajă, și-am zis că de ce nu? dacă tot îmi aminteam faza de câte ori vedeam, pe plajă, la "iarbă verde", copilași în pielea goală; și mă distrez de câte ori în amintesc. Fără legătură: o fi sănătos să ții copiii despuiați total, la soare, dar tare nu-mi place - gândindu-mă la toți dezaxații care circulă liber pe te miri unde, dar, in special, in locuri unde ar putea vedea copii în pielea goală.

Te rog din tot sufletul meu

O după-amiază liniștită, într-o răcoroasă zi de primăvară. Pe la ora 15 am ieșit să fac ceva cumpărături. La colțul blocului, lângă un parapet care protejează trecătorii de subsolul unde sunt garaje, era un tip înalt, solid, bine îmbrăcat (sport) și cu o șapcă trasă pe ochi, care se agita făcând pași pe alee și butonând telefonul, destul de nervos. Am avut o tresărire, pentru că e un loc unde se opresc unii să consume alcoolul cumpărat în magazinul de la parterul blocului, dar m-am liniștit repede pentru că am văzut pe parapet un pahar de cafea, cu capac. Sigur că putea fi orice in acel pahar... Când am trecut pe lângă el i-am observat tenul ușor roșiatic și avea acea... aparență de om care bea des, dacă nu chiar zilnic.

Când am revenit de la alimentara tipul nu mai era acolo. In casă, fac ce fac apoi mă așez la masă, să lucrez ceva. Nu știu cât timp a trecut și-am auzit afară un glas plângăcios care zicea ceva nedeslușit. Când e fereastra deschisă - și mereu e, măcar oberlihtul - n-am cum să nu aud. Mi-am zis că iar au venit puștanii care trag prenadez din pungă și am ignorat. Dar glasul continua să se audă - puștanii amintiți sunt, de regulă, in trecere - așa că am vrut să știu ce se întâmplă, să nu fie cineva care să aibă nevoie de ajutor imediat. M-am dus la fereastră și l-am văzut, pe trotuar, pe tipul întâlnit la colțul blocului. Acum avea o pungă de nailon și vorbea la telefon cu iubita - sau fosta iubită. Ce-i spunea ea am dedus din cuvintele lui - a avut bun-simț și nu a deschis difuzorul, cum mai fac, de regulă, cei care vorbesc la telefon din mașină și străinii ascultă intimitățile interlocutorilor nevăzuți.

Te rog din tot sufletul meu, iubita mea... Mâine e ziua mea, zicea cel mai des băiatul (avea până în vârsta de 30 de ani). Am un tort... Atunci o cafea... Nu sunt beat, iubita mea (in punga de nailon avea o sticlă-pet de bere). Te rog din tot sufletul meu...

Glasul lui părea încărcat de lacrimi și mă durea sufletul pentru el, deși eram conștientă că interlocutoarea avea, sigur, motivele ei pentru care refuza să-l întâlnească, plus că sigur băuse ceva. Din când în când întreba: Mai ești? Mă mai auzi? semn că femeia tăcea. M-a întristat acel... monolog și nu-mi iese din minte - poate scap acum, scriind (deseori se estompează ceva ce povestesc in scris, sau se șterge, cel puțin temporar).

Nu m-am mai putut concentra la lucru, deși nu mai eram atentă la acel tânăr - habar nu am când a plecat... Am rămas, însă, cu un gust amar în suflet, gândindu-mă că e posibil ca preferința lui pentru alcool să-i distrugă viața. Poate va înțelege, la un moment dat, că alcoolul nu e rezolvare pentru nimic, deși nu știu cât ar putea să o facă fără ajutor.

Făceam in minte zeci de scenarii. Poate e agresiv când e beat și e bine ca femeia să nu-i mă acorde nicio șansă, dar chiar dacă nu e agresiv, dar bea des, tot e aiurea să-i mai dea vreo șansă dacă nu are de gând să consume timp ajutându-l să renunțe la consumul exagerat de alcool (semnele i se văd deja pe chip).

Poate veți crede ca-s sărită total de pe șine, dar mă durea (mă doare) sufletul pentru acel om (pentru astfel de oameni). Mi l-am imaginat copil... Ceva, cineva l-a stricat pe acest tânăr. Poate că părinții îl iubesc și s-au străduit să îl educe bine, să îi ofere ce are nevoie și l-a stricat anturajul nepotrivit; poate e din fire timid, anxios, și alcoolul l-a ajutat să depășească astfel de stări... Poate că nu a avut parte de părinți grijulii... Zeci de poate! Și o singură certitudine: viața îi va fi distrusă dacă nu renunță la consumul excesiv de alcool. Teoretic, acești oameni pot fi ajutați; practic, însă, numai ei se pot salva (cu ajutorul altora).

Cred că singurătatea și sărăcia îi așteaptă, la un moment dat, (și) pe cei care consumă alcool in exces.

(imaginea e de pe pixabay)

Gura mare in acvarii

Cu nu foarte mult timp în urmă, din stradă, am privit în gura unui pacient întins pe un fotoliu-pat dintr-un cabinet stomatologic. Fiind cabinetul la parter de bloc nici nu mi-a fost prea greu – era întuneric afară și lumina aprinsă în cabinet, fotoliul aproape de fereastră. Și-am zis, în gând: "Uau! N-aș accepta să fiu ca în acvariu cu gura larg deschisă spre trecători". Evident, să fii pe scaunul dentistului nu e rușinos, dar e, totuși, ceva intim, e ceva legat de intimitatea pacientului. Am văzut saloane de coafor și frizerii în acvarii și mă amuză cum arată clientele cu părul lațe de la apă (arătând ca niște pisici plouate), unii clienți cu ceva alb pe față s.a.m.d. La dentist, totuși, e altceva, mai ales că ar putea afecta emoțional trecătorii sensibili, care leșină doar la vederea instrumentelor.

După acel prim pacient, din când în când am mai văzut clinici de stomatologe în acvariu (cu ferestre mate, totuși, văzându-se în amănunt numai când e o fereastră deschisă), dar luni seară cred că am deschis gura larg – de mirare!

Coboram niște trepte pe lângă o clădire și mă opresc brusc, surprinsă! Un brunet bărbos, cu gura larg deschisă, palid (poate de la lumină, poate din alte cauze) zăcea întins pe-un pat îngust și un alt tip, îmbrăcat în alb și verde, cu mască de pânză, ochelari de protecție și vizieră, își ținea degetele în gura primului. Mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama ce văd! Era un cabinet stomatologic cu pereți din sticlă! Partea de zidărie era așa de înaltă... încât îmi ajungea la nivelul genunchilor. Fiind întuneric afară, pacientul nu prea avea cum să ne vadă în dreptul acvariului. Poate nici nu-i păsa, deși nu cred că i-ar plăcea să știe ce caraghios arăta întins acolo, cu mâinile pe abdomen, picioarele ușor depărtate, cu gura larg deschisă și cu degetele celuilalt jucându-se printre dinții lui.

Toți arătăm caraghios la dentist – dar de ce să acceptăm să ne vadă și străinii în postura aceasta? Pentru că suntem văzuți atunci și apoi nu ne mai recunoaște cineva pe stradă sau pe aiurea? Intimitate – mai ales pentru pacient - nu strică. Părerea mea. Oare ce-or urmări cu acest gen de practică?

Pe când cabinet de epilare sau de proctologie în acvariu?! Totul la vedere! Ce atâta pudoare?

Image by Gordon Johnson from Pixabay

Praful de sâmbătă

Începând cu primăvara anului 2020, influențată, probabil, de... nici nu știu cum să-l numesc pe individul care a venit cu „sfatul”... Îl numesc „bogătanul” și gata. Reiau. De când bogătanul a venit cu „sfatul” de a scutura de praf, cât mai des, preșurile și alte cele, fiica vecinilor care ocupă apartamentul aflat fix deasupra apartamentului nostru scutură de zor preșuri, perne, așternuturi, cuverturi, cârpe, pe fereastră. 

În fiecare sâmbătă – cu unele excepții - vine la părinți și le face curățenie în casă, spală rufe. Toată stima! Dar să nu mai scuture praful în cameră la noi! Am văzut cum praful aluneca ușor „pe” razele de soare și se învârtea prin cameră! Pentru că avem mereu oberlihtul deschis. Că praful se depune și pe pervaz și pe geam... Asta e! Acolo e praf și de-afară. Particulele de praf ajung în casă la noi mai repede și mai direct decât cele ridicate de vânt.

Când a scuturat prima dată – și am fost pe fază - am zis „deh, se mai întâmplă!” Am închis geamul și ne-am văzut de ale noastre. Când am constatat că se întâmplă regulat am zis „mno, asta nu-i ok, pentru că nu mereu e cineva pe fază să închidă geamul”.

După ce scutură ce are de scuturat, pune aspiratorul în funcțiune! De ce, oare, scutură înainte preșurile mici? Nu le mai aspiră?! Și de ce, dacă tot scutură, nu scutură totul, fără atâtea pauze? Ținem geamul închis o jumătate de oră, până termină ea de scuturat tot ce are de scuturat de prin casă și gata. Dar nu! Scutură acum, și după un sfert de oră... Timp de vreo două ore – la diferite intervale – scutură ceva.

Mi-a fost jenă să-i spun să nu mai scuture. De câteva ori, când scutura, am închis oberlihtul trântindu-l, exact când ea scutura. Puțin probabil să nu fi auzit. Poate nu s-a prins. Mai apoi, am lipit un bilet lângă oglinda din lift: „Vă rog, nu mai scuturați de praf pe fereastră”. Biletul nu cred că a „rezistat” câteva ore – puțin probabil să-l fi citit fiica vecinilor, deși l-am lipit cam când știam (din deducții) că pleacă la ea acasă. Am lipit apoi o coală A4, cu același text, pe un panou din holul de la parter, lângă cutiile poștale. Aici, afișul a rezistat vreo săptămână și gata – poate că sunt mai mulți cei care scutură pe fereastră și nu le place ideea de-a nu mai scutura.

Cu trântitul n-a mers, cu afișele n-a mers. Atunci i-am spus. Am rugat-o să nu mai scuture pe fereastră pentru că alea-alea.

- Și ce vrei să fac?! mă întreabă, pe ton răstit.

Am copilărit împreună, așa că ne permitem „familiarități”.

- Scutură-le pe fereastra de la ghenă, în curtea interioară.

- Adică să tot deschid ușa și să merg acolo?! (ghena e imediat lângă ușa apartamentului, deci n-ar avea prea mult de mers) Vara mai merge, dar iarna iese căldura din casă dacă mă tot fâțâi pe ușă.

- Ia-le pe toate! Pe bune! Nu mai scutura pe fereastră.

Evident, a continuat să scuture, dar mai „pe ascuns”, cu mai puțină fermitate, dar tot praf intră în casă dacă nu închidem oberlihtul - trântindu-l. Puteam urca să-i sun la ușă fix când scutura, dar mi-e jenă de părinții ei vârstnici. Ce să le spun?! Că fiica lor e prost educată? Am luat-o tot pe ea la rost și i-am spus că e o lege care-i interzice să facă ce face. A ridicat din umeri – știe că trebuie „prinsă în flagrant” pentru a fi amendată. (actualizare iulie 2022: cica nu e lege/hotarare, inca, ci doar proiect de)

În ianuarie, când era zăpadă afară și aerul aproape curat, m-a enervat rău cu scuturatul ei. Am scos capul pe fereastră și i-am spus să nu mai strice aerul, iar dacă nu vrea să înceteze o să-i fac rost de praf pe preșul din fața ușii cât n-o să poată duce, și-o să dau muzica la max la fiecare oră a prânzului (când știu că părinții ei dorm).

Vreo trei sâmbete n-a mai scuturat. Până sâmbăta ce tocmai a trecut! De apreciat că n-a exagerat. O fi crezut că-mi pun amenințările în practică?! Nasol. N-aș face așa ceva, dar mă întreb: numai cu amenințări mârlănești se poate obține dreptul de a nu inhala - în propria casă - praful scuturat de alții?!

Image by dadaworks from Pixabay

Vietăți nefericite

Peste noapte a nins; m-am bucurat un pic de fulgii albi care cădeau din cerul negru-cețos, dar nici de această dată nu s-a păstrat peisajul alb – pe asfalt e chiar fleșcăraie. Da, știu, fotografia este de cea mai bună calitate – îmi cer scuze (nu glumesc; o postez pentru că alta n-am – cu zăpada de azi-noapte). 😊

Cu sau fără asfalt apos câinele trebuie plimbat – și nu-i mai place deloc umezeala! Dacă nu vrea să învețe să facă într-un loc amenajat în balcon nu am ce-i face, trebuie să-l duc să-și ude lăbuțele.

Dimineață o îmbrac pe Miki, cățelușa, și hai-tai. Mergeam pe un trotuar îngust, prin zăpada topită. Din sens opus venea o ființă cu alură de căpcăun, îmbrăcată și mascată. O doamnă în vârstă, care trăgea după ea un cărucior de piață, s-a înghesuit în gardul viu să lase vietatea să treacă – o namilă care-și bălăngănea brațele.

Namila în cauză trece pe lângă noi tocmai când Miki urina în zona verde. Era cu un cap mai înaltă decât mine și dublă ca lățime, namila – eu nu-s deloc scundă. Când să plecăm din acel loc aud un mormăit: „Așa, lasă căcatul”. Mi-au sărit capacele! De regulă, chiar dacă răspund obraznic la obrăznicii nu mă enervează comentariile stupizilor.

Unele lucruri mărunte ne fac fericiți, alte lucruri mărunte ne strica tot cheful. Azi am lăsat o namilă să-mi strice cheful – temporar!

M-am întors din drum și m-am dus după namilă. Vietate nefericită ce eram în acele momente, m-am luat de altă vietate nefericită! „Câinele e femelă, vietate nefericită!” - mă răstesc. „Femelele nu ridică piciorul, ca masculii. Du-te vezi de-i rahat acolo! Dacă e, îl mănânc eu, dacă nu, îți fac rost de unul din coșul de gunoi și-l mănânci tu” (e un coș de gunoi în apropiere). I-am zis ceva de genu’ dintr-o suflare. S-a întors, m-a privit cu ochi de viezure – răutatea din sufletul lui se vedea clar, pentru că restul chipului era acoperit – și s-a răsucit spre mine, mormăind: „Vrei un dos de palmă?” Eram sigură că ceva de gen va zice! Așa fac toți ăștia care se iau aiurea de oameni: amenință. M-a văzut firavă, cu un câine pitic, și-o fi zis că mă impresionează. „Până ridici tu brațul te suflu și cazi! Marș de-aici, vietate nefericită!” M-am „îmburicat” spre el și s-a ferit!!! Mamiferul chiar a crezut că-l pocnesc! Deh! N-avea de unde ști că-mi plac animalele și nu dau în ele. A mormăit în mască și și-a luat valea.

Așa-s de sătulă de căpcăuni cu spirit civic! (Shrek e numai unul). Se dau moraliști cu vietăți (care par) mai slabe ca ei. Dacă eram vreun uriaș ar fi bolborosit, probabil, doar pentru el... Sau... cine știe?! Poate că unii dintre ăștia sunt masochiști...

În general, după ce vorbesc obraznic unei vietăți care-mi arată că-i obraznică îmi pare rău. De data aceasta n-am simțit nici cea mai vagă părere de rău. Nu vreau să devin vietate nefericită pe termen lung!

Am mai scris despre ăștia care nu știu ce vorbesc, dar vorbesc! Or fi nevorbiți și profită de orice ocazie! Îmi tot propun să nu le mai tai avântul - să nu uite să articuleze cuvinte - dar nu-mi prea iese.

Pun eu mâna pe tine

Ieri la prânz, plimbând câinele, am asistat la o scenă hazlie: o mamă și băiețelul ei de vreo 5-6 ani. Au coborât din mașină în parcare și au pornit spre bloc. Băiețelul a urcat pe bordura unui rond cu zonă verde plasat ca un sens giratoriu în circulația autovehiculelor. Rondul verde, mărginit de gard viu. Pe unde urmau să treacă cei doi se formează baltă lată și adâncă de câte ori plouă. Acum era baltă, dar nu foarte lată, putea fi ocolită și pe carosabil, dar băiețelul a ales bordura, mergând în echilibru, atingându-se de gardul viu, pe marginea bălții. Mama, încărcată cu bagaje, îi strigă de vreo câteva ori să coboare „de acolo”. Copilul, nimic. Și-atunci mama își asprește tonul. Copilul, ascultător de data aceasta, coboară fix în baltă și merge înainte. M-a pufnit râsul! Pe mamă la fel. Nu cred că voia să fie severă - oricum, nu i-a ieșit, pentru că se simțea veselia în glasul ei, când se avânta după micuț: „Lasă, că pun eu mâna pe tine!” Puștiul grăbea pasul prin baltă, mama la fel, pe lângă baltă, zdruncinându-și bagajul și râzând deja! Băiețelul chicotea! S-a oprit și și-a așteptat mama când a ajuns la marginea bălții.

În zonă, balta în cauză pare a fi pasiunea copiilor.

Image by Anita S. from Pixabay

Pe lângă teiul de la fereastră

Imediat e iarnă. S-a lăsat cu frig și ploaie, și puțină zăpadă – mai mult lapoviță, dar s-a depus strat subțire pe crengi, pe acoperișuri și mașini. Iarba mai puțin s-a lăsat învelită cu păturica albă – pare doar ușor pudrată. La prânz, pudra albă, umedă și rece a devenit amintire.

Teiul de lângă fereastră mi-e drag și pentru că pe crengile lui poposesc fel și fel de zburătoare (uneori certându-se-ntre ele), l-am tot fotografiat. În ultimele luni l-am fotografiat mai des și mi-am dat seama că îl am în diferite „ipostaze”: cu frunze verzi, cu frunze galbene, desfrunzit.

Îl am și cu șervețel antibacterian, aruncat de la balcon de o doamnă foarte responsabilă și sensibilă, dintre cele care ziceau că le venea să nici nu mai între în scară (din cauza găinatului de porumbei pe care nici nu-l vedeai dacă nu știai că este acolo și pe care-l spăla orice ploaie mai serioasă). 

Am văzut-o aruncându-l, și știe că am văzut-o. Nu știu cum să scap de șervețelul ăla (nu am cu ce să ajung la el și, fiind umed, nici vântul nu-l poate zbura). Și e chiar în dreptul ferestrei! Ca fapt divers: la un moment dat mai era o doamnă în bloc – arunca pe fereastră scutecele speciale (pline de rahat) ale bebelușului.

Mai scutur din tei resturi uscate de la plantele care le înfrumusețează vecinilor balcoanele... E greu să le arunce la gunoi. Important e să fie la ei frumos, nu contează că aruncând ei resturi pe fereastră „fac urât” la alții.

Cam atât despre ce s-a mai întâmplat în jurul teiului. Corcodușul de lângă el are frunzele încă verzi. Mestecenii nu sunt desfrunziți total și frunzele lor, ca niște bănuți galbeni, lucesc de la ploaia ce cade mărunt – și care, probabil, se va transforma în lapoviță (dacă nu se încălzește iar - sau nu se oprește ploaia). 😊

Deoarece sunt despre tei (sau nu?) 😊 copiez aici versurile următoare, pentru că-mi plac:

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,

Desigur că la nopte un tei am să visez.

Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,

Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.

(Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle)

Să fie frumos!

La începutul săptămânii proprietarii magazinului de la parter au hotărât să refacă vopseaua scorojită a fațadei. În urmă cu câțiva ani, când cei mai mulți au ales să-și îmbrace apartamentele în plastic au zis că nu mai dau bani și pentru zugrăveala parterului așa că blocul arată foarte frumos de la etajul unu în sus dar mezaninul și parterul erau varză, inclusiv „gangurile” de intrare în scară. Acum, reprezentanții asociației au întrebat oamenii dacă vor să contribuie la zugrăvit alături de magazin – din multe „scări” au acceptat locatarii de la două. Acum, un sfert de bloc e dichisit, restul are partea de jos decolorată – parcă ar fi un om îmbrăcat elegant dar cu pantofi în ultimul grad de uzați. Hazliu este că unul dintre stâlpii de susținere / de rezistență este zugrăvit, în lungime, numai pe jumătate – sunt, în fapt, doi stâlpi unul lângă celălalt, tencuiți astfel încât să pară unul singur, foarte lat. (nu știu cum să-l fotografiez pentru a se vedea deoarece e vegetație în apropiere și de aproape nu se înțelege nimic iar de departe dacă vreau să fotografiez nu se vede stâlpul).

Acum ajung la ce voiam de fapt să scriu, dar e legat de cele de mai sus. Deasupra scării noastre era un cuib în care au crescut sute – dacă nu mii – de porumbei, pentru că era acolo de vreo 40 de ani și nimeni nu s-a simțit deranjat că pe un pervaz al ferestrei de la uscătorie, între geam și gratii, era acel cuib. De când s-au mutat mulți dintre cei care au cumpărat apartamentele încă de când era blocul în construcție au venit cei care, probabil, dacă și-ar face casă la țară ar betona și curtea și grădina și-ar pune și plasă deasupra, să nu intre zburătoarele. Pe ei a început să-i deranjeze cuibul, deși găinațul nu cade undeva unde să deranjeze măcar estetic (și spală ploaia de fiecare dată)... Ieri au stricat cuibul. Una dintre vecinele care-și dorea cu ardoare să nu mai fie acolo acel cuib vorbea cu muncitorii. Venind din oraș m-am nimerit chiar în spatele ei când vorbea despre a pune plasa – pentru ce, însă, nu am auzit. Ei au zis „da” și ea tocmai se entuziasma prin „Să vă dea Dumnezeu sănătate!” (mai trebuia să le pupe mâna). O salut, se întoarece spre mine, face ochii mari și începe să-mi explice despre cuibul distrus (cred că mă prindeam târziu că nu mai e cuibul acolo, dar m-a pus ea în temă). „Să fie frumos” – zice. „Dacă tot s-a zugrăvit intrândul acum nu mai e nici mizerie de la porumbei, pentru că vor pune plasa și nu vor mai putea face cuib acolo”. „Ok” – ridic din umeri și dau să plec; doar nu era să discut despre un fapt consumat. Mă gândesc, dar nu-i spun, că tot pentru a fi frumos cei care locuiesc la etajele superioare își pigulesc plantele din balcon și uscăturile le aruncă afară, unde aterizează în tei, în corcoduș, liliac și tuia... Ea mă reține și-mi tot explică despre frumos. Și-atunci se trezește piticul de pe creier. „Să fie frumos blocul e foarte bine, dar să fie și rezistent n-ar fi la fel de bine?” Și-i povestesc pe nerăsuflate despre toate găurile, fisurile, infiltrațiile de apă... M-a întrerupt de câteva ori, pentru amănunte – părea destul de îngrijorată. „La noi se tot face mucegai prin unele locuri și e foarte multă umezeală de când au anvelopat blocul” – îmi spune. „Și ce să va fac eu?” am gândit, dar am spus: „La noi nu.” „Acum se infiltrează apă de pe terasa blocului între zid și plăcile de zăpada artificială” – zice. Ridic din umeri gen „asta e”. M-a mai întrebat despre una-alta, i-am dat indicații. Mi-a spus că o să se intereseze ce și cum. Am ridicat din umeri cu indiferență pentru că mare lucru nu se mai poate face acum. I-am spus „la revedere” și-am urcat în casă aproape râzând: cică, să fie frumos au cerut să fie distrus cuibul de porumbei. În câteva zile iar apar cei cu „vezica urinară mică” și fac pe gardurile lor vopsite... Și de-astea se întâmplă, dar mai rar decât atunci când era banca în fața scării. Și cu banca din fața scării e o poveste de toată frumusețea!

Actualizare 5 octombrie 2020: dimineata, cand am plecat, stalpul din poveste era jumate alb, jumate gri-argintiu; cand am revenit, dupa-amiza, stalpul era - tot! - gri-argintiu. Banuiesc ca au inteles si ceilalti ca e cam... stramb jumi-juma in  sensul jumate frumos, jumate jerpelit.

Să mă scoți din telefon

Ieri – deși nu era în program - am ajuns la una dintre piețele agroalimentare din oraș. Ca să nu intru și eu, chinuindu-mă cu eșarfa pe gură și nas a intrat doar persoana care era cu mine. Așteptam cuminte cât mai aproape de vitrina unui magazin, să nu încurc circulația pietonilor prin zonă. Rotindu-mi ochii după nimic am văzut câțiva porumbei pe un panou, câțiva pe un stâlp și pentru că vreau să învăț să fac fotografii nu am pierdut nici această ocazie. Ridic mâinile cu telefonul, privesc spre cer și când să apăs „fotografiază” văd cu coada ochiului o doamna blondă, minionă, în vârstă cam de 40-50 de ani (mai mult spre 40; nu mă pricep să apreciez vârsta oamenilor), elegant îmbrăcată, care s-a oprit foarte aproape de mine și mă privea insistent, netezind între degete un staniol de la ceva ciocolată, cred. Privind spre ea am ratat total poza! A ieșit ce se vede:

Renunț să mă uit după porumbei și aștept ca femeia să spună ceva – loc să mă ocolească avea și nici cu sacoșe nu era încărcată. Totuși, fac doi pași înainte, gândindu-mă că are probleme și chiar nu mă poate ocoli. Și atunci o aud: „Să mă ștergi din telefon!” (vorbește aproape în șoaptă, cu hotărâre). Nu m-am prins ce vrea să zică și doar am făcut ochii mari la ea, nefiind sigură că mie mi se adresează. A pornit pe drumul ei și la fiecare pas se întorcea și-mi spunea: „Să mă ștergi din telefon”. „Să anulezi fotografia mea din telefon”. „Să ștergi imaginea mea din telefon”. A tăcut abia după ce a trecut de colțul magazinului și nu am mai văzut-o... Am rămas ca la dentist. Câțiva trecători priveau spre mine în momentele când ea vorbea aiurea și aveam tendința să mă „dezvinovățesc”. M-am amuzat, dar mai apoi mi-a trecut. E imposibil ca femeia să nu fi văzut că mă uitam spre cer când am făcut poza, iar poziția ridicată a mâinilor era dovada clară că nu putem fotografia spre asfalt!

Mai apoi am aflat de la un vânzător în piață – ieșit la o țigară – că doamna în cauza are probleme psihice și e „groaza” vânzătorilor. Atunci când vine începe să pipăie fructele și legumele, să guste din fructele mărunte, să comenteze că alea sau alea trebuie așezate pe mărimi, pe calități și fel de fel de de-astea. Cică nu scapă nicio tarabă.

Din privirea ei aproape disperată am bănuit că ceva nu e ok și m-am abținut să-i fac semnul internațional pentru „ești dusă”. Pfuuu... Rătăcirea minții e teribilă! 

Comediantul de vineri seara

Vineri seară am vrut să mergem pe-o terasă, în grup, dar pentru că nu am găsit locuri ne-am oprit în apropiere, pe o bancă dintr-un parc de cartier, să punem țara la cale până se elibera o masă. Lângă parc, delimitată de un gard viu destul de înalt, era o parcare. Am șușotit noi cât am șușotit când a venit cineva cu mașina și-a parcat aproape în paralel cu noi. Am amuțit, să nu audă străinii ce aveam noi de discutat. S-a deschis o portieră... „Hai, că pleacă”. N-a plecat. S-a auzit scăpărând o brichetă și curând s-a simțit fum de țigară. „Termină țigara și pleacă”. „Piu-piu-piupiu..” se auzeau tastele unui telefon și dintr-o dată a strigat cineva: 

„Salut! Ce faci?” O voce de bărbat răcnea de se auzea, cred, în tot cartierul – sărmanul, era pe difuzor! În „capătul” de lângă noi, o voce de bărbat începe să spună ce face – șoptit, prin comparație cu răcnetele celuilalt. „Sunt cu băieții, la un șpriț”. Noi, ascultători nevăzuți, am pufnit în râs – greu să te abții din râs! Tipul cu „șprițul” nu cred că ne auzea, și-i dădea înainte. Noi șușoteam acum comentând minciuna omului. După câteva minute se termină convorbirea. „Hai, că pleacă!” Aiurea! "Piu-piu-piu” tastele. „Servus, scumpo” – zice tipul de dincolo de gardul viu. „Servus. Unde ești?!” răcnește o voce de femeie. „Am ieșit cu băieții la cafea” – îi spune și ei o minciună. Noi eram „pe jos” de râs! „Unde?” se interesează tipa. „Nu vii pe aici?” „Acum-acum?” „Nu chiar. Dar unde sunteți la cafea?” „Sub Tâmpa, în pub”. Asta a fost prea de tot și nu ne-am mai putut abține! Am râs cu poftă și în gura mare. Tâmpa era la cel puțin 5 km distanță de locul unde era el parcat. Nu știu dacă ne-a auzit, dar i-a zis tipei că vine, a închis portiera și a demarat.

Pe sistemul „viața bate filmul”, am ales să public întâmplarea după ce am citit la Petru un banc:

Nu postați pe Facebook că plecați în vacanță. Mie așa mi-au spart hoții casa. Ce rușine mi-a fost că m-au găsit acasă…

(pe blogul lui sunt multe bancuri)

Image by Pete Linforth from Pixabay

Copii și părinți, pe stradă

Din seria indiscrețiilor, din nou. Oamenii care în public se poartă civilizat nu e obligatoriu să se comporte la fel și la adăpostul zidurilor apartamentelor, dar cei care se poartă urât în public e (aproape) sigur că se poartă la fel și în casă.

**

În zona blocului e azi un du-te vino ca la gară... Vreau nu vreau ascult conversații, certuri, îndemnuri, înjurături și ce mai fac oamenii pe stradă. Unele conversații sunt savuroase, altele scârboase și mai sunt bârfele dar și unele fragmente interesante.

În urmă cu vreo două săptămâni treceau o femeie și-un băiețel mititel (după glăscior) – posibil mama și copilul ei.

- Eu vreau să-ți fac o surpriză foarte mare și foarte frumoasă, dar numai dacă ești ascultător. Dar tu nu vrei să fii ascultător – spunea femeia.

După câteva secunde, copilul zice:

- Nu-mi plac surprizele.

Femeia n-a mai glăsuit sau, dacă a glăsuit, ieșiseră deja din „raza” auzului meu.

**

O altă mamă (cred), alt copil, săptămâna trecută. Copilașul și mai mic decât primul (aș zice) pentru că vorbea „peltic” și numai el (și mama lui, probabil) știa ce zice.

- Nuuu maaai intraaa în iaaarbă – zicea ea, pe ton de jelanie. Te rooog, nu mai intra în iarbă. Vrei să teee im-boool-naaaa-veeesti? Nu mai pune mâna pe aia! Vrei să te îmbolnăvești și să ajungi la spital? se răstește pe tonuri înalte – am tresărit și eu, pentru că nu mă așteptam la așa reacție violentă după ce tocmai se jeluise cu voce moale. Și copilul începe să plângă din tot sufletul, „țipând cu sughițuri”.

**

Ies cu Miki "la păscut" pe la prânz. Pe aleile de lângă bloc un copil mititel pe o tricicletă din plastic ședea sub un pom în zona verde, și nu voia să se mai miște de acolo, râzând la cățel și arătând spre el. Miki era ocupată cu ale ei așa că i-am zâmbit băiețelului și mi-am văzut de drum vreo doi pași distanță, unde s-a înțepenit cățelul în iarbă cercetând cine știe ce foarte interesant. Mama copilului îl tot chema pe piticuț să vină la ea. La un moment dat aud rostit printre dinți, aproape șoptit: „De ce nu vii când te chem?” Întorc capul, amuzată, dar mi-a pierit pofta de zâmbit. Femeia tocmai răsucea pavilionul urechii micuțului – deloc în joacă! M-a durut pe mine! Copilul a început să plângă! Și ce plânset! Dar din iarbă nu se mișca. Mi-a stat pe limbă să zic ceva, dar nu te bagi în educația pe care o dau părinții copiilor. Cred că femeia a observat că am văzut-o pentru că și-a îndulcit tonul foarte mult și îi tot spunea: „De ce n-o asculți pe mama? De ce nu faci ce zice mama? De ce nu vii când te cheamă mama?” Plângând în hohote micuțul a pornit, în final – pedala plângând...

**

Până să se redeschidă grădinițele și școlile câteva familii din zonă se adunau în fața blocului de pe la orele 19-20 și rămâneau să-și supravegheze copiii la joacă până pe la 22:30 – 23. Una dintre aceste familii – cu o fetița mititică – locuiește în blocul unde locuim. Aproape în fiecare seară o auzeam râzând când mergeau spre casă. Taică-său îi tot spunea câte ceva și ea râdea în hohote! Acele hohote de râs cristalin cum numai copiii au! N-am cum să descriu ce simțeam! Mi se lățea zâmbetul până în adâncul sufletului!

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

N-a vrut să fie doamnă

În urmă cu vreo doi ani eram în vizită la o doamnă în vârstă. Din vorbă în vorbă aduce discuția la muncă, locuri de muncă, tineri care încă nu muncesc și stau cu părinții. Îi spun că e greu de găsit un loc de muncă potrivit mai ales când abia ai terminat studiile.

- Accepți orice – zice ea – și când se ivește ceva potrivit schimbi locul de muncă.

N-am insistat, dar i-am spus că nu e chiar așa și nu e nimic rău ca oameni să aleagă ceea ce li se potrivește – chiar dacă mai apoi își vor schimba alegerea, constatând că nu li se potrivește cum credeau. Dreptate avea și ea, pentru anumite situații.

- Uite! A. O știi, venea la mine pentru terapia de care am avut nevoie (dau din cap că o știu). Avea doctorat în finanțe, lucra la o multinațională din București și câștiga foarte mult.

- De copiii pe care îi vedea doar la final de săptămâna se ocupau părinții ei; mi-a zis că a divorțat imediat după ce a născut al doilea copil și-i era tot mai greu sa facă naveta săptămânal – îndrăznesc să observ.

- Dar erau bine îngrijiți și aveau de toate! (mai puțin părinții lângă ei, am gândit dar n-am zis nimic). S-a lăsat de munca în multinațională, a închiriat o casă și s-a apucat de ce face ea acum – dădea din mână, să-i zic eu ce face A. acum.

- Terapii alternative.

- Așa! Și mama ei s-a supărat tare de tot pentru că A., în loc să fie o doamnă, a ales să facă asta! (a spus „asta” ca și cum ar fi fost ceva rușinos).

Mi s-au adunat ochii la centru! Doar o ajutase mult terapia respectivă – venea A . zilnic, la început, apoi din două-n două zile, o dată pe săptămână... până n-a mai fost nevoie (timp de șase luni). Și nu erau deloc ieftine ședințele!

- Scuze, munca într-o multinațională o face „doamnă”? De câștigat câștigă cel puțin la fel de bine, a văzut o mulțime de țări exotice mergând la pregătire, copiii stau cu ea, ba chiar îi poate duce cu ea în străinătate... și-a cumpărat casă... Nu ceea ce are o face doamnă. E o doamnă prin comportament, prin sufletul pe care-l are...

A. e o tipă de 40 și ceva de ani, care nu doar că arată muuult mai tânără, dar se vede pe chipul ei sănătatea, bucuria, dragostea de oameni. Îi place ceea ce face și, vorba ei: „când n-o să-mi mai placă sau n-o să mai pot aleg altceva”...

- Eeee, știi ce vreau să zic. Una e când spui că lucrezi într-o multinațională, alta când ești terapeut independent. Altfel te vede lumea...

- Sunt sigură că pe A. n-o preocupă deloc cum o vede lumea și dacă a ales să plece dintr-un loc unde lucra zi-lumină pentru a deveni propria-i șefă e clar că i se pare mai potrivit ceea ce face acum: ajută oameni făcând ce-i place. Și-a transformat pasiunea în muncă. Se pot lăuda mulți cu asta? Are și timp liber când și cât vrea.

- Eu cred că foarte mult contează și unde lucrezi; oamenii te judecă și după locul de muncă și după salariu...

- Unii oameni judecă alți oameni din reflex. Nu cred că e firesc să facă cineva ceea ce cred alții că e ok doar pentru a fi bine văzuți.

Discuția a continuat, dar era mai mult monologul doamnei – nu mai comentam pentru că am văzut că se cam enervase. Degeaba am vrut să schimb tema; am plecat mai repede decât îmi propusesem. Această doamnă este una dintre acele persoane care au agenda plină cu numere de telefon și adrese ale oamenilor care... i-ar putea fi utili în cine știe ce împrejurare. Mi-a făcut capul mare și cu această temă, cu altă ocazie.

Secvența mi-a revenit în memorie după ce am citit un articol (intre altele despre numele oamenilor „utili” în agendă) și imediat apoi am citit la Suzana altul, care m-a condus, indirect, la un video despre motivul pentru care unii muncesc mult și sunt foarte obosiți și alți care muncesc la fel de mult dar nu se simt epuizați. Pe scurt: ambele postări mi-au adus în actualitate amintirea.

video:

https://www.youtube.com/watch?v=7xmGi9UzVIY

Bărbați la bârfă

Atenția mi-a fost atrasă de o discuție purtată de doi tipi în parcarea din apropiere. Le auzeam doar glasurile – nu le-am recunoscut și nici n-am avut curiozitatea să aflu dacă-i știu pe cei doi măcar din vedere. M-am străduit să fac abstracție de problemele de serviciu, cu salariu și șeful aveau maaari probleme: munceau o zi și-o zi și le-a micșorat salariul, dar cheltuielile nu le micșorează nimeni, unele fiind fixe (expresia unuia dintre ei), dar când au zis numele unei tipe am ciulit urechile.

- O iritată! zice unul dintre ei după ce s-a plâns celălalt de respectiva colegă (am dedus). Am program până la 19; la 19 fără un minut mă sună și-mi spune că are nevoie să o duc dracu’ știe unde. (am dedus că tipul e șofer la vreo firma; curier, sau ceva cu mașina). Ce puii mei să-i zic? Nici nu știu de câte ori mi-a făcut la fel.

- Și aia, de la secretariat – cum puii mei o cheamă? (îi spune celălalt) - se îmbracă de parcă lucrează pe centură. Și-i urâtă.

- Și cutărică (prenumele) tot așa!

- Aia-i „panaramă”!

- Eram într-o zi la bancomat și vine la mine să mă întrebe la cât încep munca a doua zi. Ce puii mei treabă are ea? Voia s-o iau de acasă că nu știu ce! Atâta se mai răsfăța. Ce puii mei au femeile de se răsfață atâta?

- Și-ai luat-o de acasă?

- Ce puii mei puteam să fac? Se are bine cu... și aia-i cu șefu’.

Au mai ținut-o așa câteva minute dar nu i-am mai ascultat cu adevărat și pentru că nu păreau că vor schimba curând subiectul am „pornit” muzica în căști.

Nu am redat ad litteram dar diferențele între ce-am scris și ce-au zis nu-s tocmai esențiale. M-am comportat ca o babă curioasă – nu-i prima dată! (cred că-i pleonasm „babă curioasă”, dar nu contează!) Nimeni nu-i perfect! Dar zău acum: cum să rezist când aud doi tipi necunoscuți discutând despre femei? (când cunoscuții vor să bârfească schimb vorba)

În urmă cu mai mult timp, într-o noapte pe la ora 23, doi puștani („aburiți”, cred) treceau prin zonă și se tot întrebau (de răsuna valea!) pe cine să sune să vină cu ei la terasă. Unul dintre ei zice: „Sun-o pe X, că-i „gioarsă” și vine”. Ăla sună, vorbește cu lugu-lugu, și tipa îl refuză – am dedus, pentru că după ce și-a luat, „dulce”, „la revedere” a început s-o înjure și s-o facă în toate felurile, în timp ce amicul râdea bahic.

„Morala”: ai grijă ce vorbești și unde ‘că nu știi niciodată cine te aude.

Am venit să văd apartamentul

Bănuiesc că toți adulții au întâlnit oameni care nu mai pot de grija altora și oferă ajutor chiar și atunci când îi implori să n-o facă. E bine să avem în jurul nostru oameni gata să ne ajute, dar oferta de ajutor trebuie să aibă anumite limite in unele cazuri - părerea mea.

Acum câțiva ani, o doamnă vârstnică din cartier rămâne văduvă. Nici nu și-a condus bine soțul pe ultimul drum și, într-o zi, la ușa ei sună un necunoscut - îi deschide. Mirarea mea cea mare a fost că, singură în casă fiind, a deschis ușa unui necunoscut. Trec peste. Necunoscutul, zâmbind, dă să intre: “Am venit să văd apartamentul”. Femeia, la o bătaie de inimă distanță de-un infarct! Știa câte escrocherii se fac cu imobilele dar s-a gândit și la faptul că soțul are moștenitori rezervatari de care ea n-a știut. “Cine sunteți?” îl întreabă, blocându-i accesul în casă. “M-a trimis X. Mi-a zis că vreți să vindeți apartamentul de trei camere și să luați o garsonieră”. X era un prieten de familie din tinerețe. Femeia se enervează, îi spune necunoscutului să plece, pentru că nu s-a gândit niciodată să vândă, apoi se repede la telefon și vorbește cu X, furioasă, luându-l la întrebări. Ce zice tipul? “Am vrut să te ajut. Am crezut că vrei să vinzi și să te muți într-o garsonieră”. Evident, femeia i-a închis în nas, nu înainte de a-i spune să uite că ea a existat vreodată.

Cum să nu-ți stea ceasul când pățești așa ceva?! 

Virusul zȃzaniei circulă și cu autobuzul

Îmi propusesem să nu scriu despre nebunia cu acest coronavirus care e foarte la modă azi, un bau-bau care pare că a înlocuit terorismul pe care cei mai mulți nu-l mai iau în seama și sunt aproape convinși că e o mare vrăjeală menită să țină oamenii prin case, să meargă pe burtă, să nu se mai adune și să aibă pretenții de la guvernanți etc.. Dar "m-a lovit în plin” o aberație.

Ieri seară mă sună un amic și, înainte de orice, mă ia cu:

- Tu ce părere ai despre coronavirus?

- Hei! Calcă frâna! Ce vrei să-mi comunici de fapt?

Și începe:

- Eram în autobuz, lume multă, înghesuială. O tipă tușea de zor într-o mască! Am început să comentez cu voce destul de tare, să mă audă și ea. Cine-i bolnav de gripă ar trebui să stea în casă, nu să împrăștie viruși tuturor! Se uitau oamenii la mine, se uita și ea!

- Ai auzit la tv un deștept spunând asta și ți-ai însușit acest sfat pe care nu oricine îl poate urma. Poate că femeia venea de la medic sau mergea la medic; poate că multe! Normal că se uitau oamenii la tine! S-or fi mirat ce te-a apucat! Chiar ai nevoie de atenție cu orice preț?

- Nu-i vorba de atenție! Unii trebuie educați! Tu crezi că prin masca aia nu ies virușii?

- Habar n-am! Dacă te vei alege cu gripă înseamnă că trec?! Chinezoaicele au început să se radă pe în cap, pe ideea că virusul stă acolo nu știu câte zile! Nu ți se pare vrăjeală? Pe chelie nu stă?!

- E periculos! Și gripa simplă e periculoasă! Rămân la părerea mea: cine-i bolnav de gripă să stea în casă!

- Poate că femeia era doar răcită, nu avea gripă! Și tu ai fost răcit și umblai liber pe străzi, fără mască.

- Era altceva! Eram răcit, nu aveam gripă!

- Și ești sigur că femeia din autobuz avea gripă?

- Nu, dar tușea urât! Să fii răcit sau să ai gripă și să umbli cu capul dezvelit?

- Și unii “tabagiști” tușesc urȃt! Poate că și-a scos căciula, și-a dat gluga jos să nu transpire în autobuz, să fie mai rău apoi, la coborâre.

- Poate, dar nu cred.

- Nu înțeleg: de ce tot îi tragi cu “nu cred” și de ce ești sigur că femeia avea gripă?

Și-am ținut-o în stilul acesta câteva minute bune! În final a rămas ca el: cine are gripă să stea în casă, indiferent care-i motivul pentru care e în public într-un moment sau altul. Mi s-a părut ceva exagerat! Cum să te iei de oameni necunoscuți doar așa, ‘că simți nevoia să-ți spui părerea?

A mea e cea mai mică

Primăvară, soare, aer curat, fereastra larg deschisă. Ciripit de păsărele, foşnet de frunze noi, glasuri de om in dialog. Ce îşi spun păsările şi copacii nu ştiu, dar pe oamenii îi înţeleg - le înţeleg limbajul oral, adică.

Sâmbătă pe la prânz mă pregăteam să ies şi mă învârteam prin casă nefiind hotărâtă ce să îmbrac: in sensul de mai “subţire” sau mai “gros”, pentru că vremea e capricioasă: acum e cald, acum e frig. Pe trotuar, un el şi o ea discutau despre cum se mai simt, ce-au mai făcut - nu eram prea atentă, dar cuvintele lor ajungeau la urechile mele. La un moment dat au zis ceva de dureri de oase şi masaj şi… Şi am ciulit urechile, să aflu vreun remediu in cazul durerilor de oase (nu pentru că m-ar durea oasele, dar e bine de ştiut orice informaţie pe teme de sănătate).

- Poate de la pernă - dacă e prea mare - să te fi durut in zona cervicală - zice ea.

- Nu are cum - zice el, hotărât. Maseurul mi-a zis că ar putea fi de la poziţia pe care o am când stau la birou. Nimeni n-o are mai mică decât a mea - spune el cu hotărâre - e cea mai mică din lume.

Tipa începe să râdă in hohote; el nu se mai aude deloc, apoi începe să râdă şi el şi, printre hohote, se aude cum zice:

- Reluăm: nimeni nu are o pernă mai mică decât a mea. Perna mea e cea mai mică din lume!

Abia când a zis că perna lui e cea mai mică am înţeles de ce femeia râdea in hohote, şi mi-am amintit de un profesor care mereu ne spunea că exactitatea cuvântului e foarte importantă - dar e greu să vorbeşti / să scrii fără echivoc. Şi m-am gândit şi la faza cu dorinţele, la zicala “Ai grijă ce-ţi doreşti pentru că s-ar putea să primeşti”: când nu le “formulăm” fără echivoc s-ar putea să avem parte de ceea ce, de fapt, nu ne dorim. “Să fie pace pe Pământ”, de exemplu. Cuvântul pace are mai multe înţelesuri. In plan colectiv, de exemplu, înseamnă absenţa războiului; in plan individual înseamnă o stare de spirit liniştită, fără furie, frică, alte sentimente negative. Pace, însă, poate însemna şi absenţa morţii (pentru a avea pace sufletească şi cei care se tem de moarte), fără schimbări majore sociale (şi de altă natură), fără catastrofe naturale etc. - un fel de stagnare, altfel spus, o schimbare mult, mult mai lentă (şi nu in toate cazurile binevenită). Pe scurt: cum ar putea fi realizată pacea pe Pământ din toate punctele de vedere? Ar dispărea oamenii - modul in care pare cel mai uşor de îndeplinit dorinţa formulată astfel.

Vorba lui Heraclit: Conflictul este tatăl tuturor, regele tuturor; pe unii îi face zei, pe alţii oameni, pe alţii sclavi, pe alţii liberi. El vede peste tot o coexistenţă a contrariilor, atât in macrocosmos cât şi in microcosmos, lupta fiind numai o pârghie spre ceva mai înalt, spre o armonie sau spre o unitate. 

Pisica neagră şi omul…

Înainte vreme, prin evul mediu, pisica neagră era considerată de rău augur pentru cei care o vedeau. Cel mai adesea, pisica neagră e considerată şi azi o fiinţă care “aduce ghinion”. Hm. S-ar putea să aducă neplăceri, dar nu cum cred unii… 

Una dintre vecine avea cândva o pisică neagră. Abia se mutase in bloc şi se plimba prin zonă cu pisica după ea. Mi se părea un lucru drăguţ, până am înţeles că femeia, de fapt, urmărea să afle cine, ce, unde, când, cu cine… Modul cum pisica o urmărea ca un câine rămâne la fel de fain. “Doamna” aceasta e, de fapt, o cutră - păcat de pisică. O paranteză: femeia mi-a spus într-o zi, privindu-mă cu subînţeles, că… vrăjitoarele au pisici negre. Mi-am înghiţit cuvintele care se înghesuiau pe limbă, am zâmbit şi-am tăiat-o de acolo, evitând orice dialog cu ea. Bună ziua şi hai pa! doar atâta! Din alte motive, şi alţi vecini au început să o ocolească.

*

Altă vecină, in etate, tipă faină, calmă, ajută pe cei care au nevoie de ajutor dar, am constatat, e şi superstiţioasă (nu zic că e ceva rău, până la un punct). Într-o zi, coboram pe scări - n-am răbdare să aştept liftul - şi in holul de la parter tocmai ce-o văd pe femeie încercând să lovească pisica neagră cu piciorul - era pisica vecinei amintite mai sus. “Marş d’aici!” am auzit-o. Pisica a zbughit-o şi doamna, ridicând piciorul să lovească s-a dezechilibrat şi s-a lovit de zid - se poate spune că pisica neagră i-a adus neplăceri? Oarecum. J Când m-a văzut nu ştia ce să facă. Nu degeaba există vorba: comportă-te când eşti singur ca şi cum ai fi in public. M-am făcut că plouă, am salutat-o şi-am luat viteză. Abia acum îmi trece prin minte: o fi vrut să lovească pisoiul pentru că era al acelei vecine sau pentru că e superstiţioasă? Oricum ar fi, animăluţul nu are vină.

*

Cu ceva timp in urmă, in zonă a fost adus (între alţii) şi un pui negru de pisică. Miorlăia cu disperare, mai ales noaptea. Am încercat să-l prind, au încercat şi alţii - unii fiind doar în trecere prin zonă - dar nu sta să fie atins de mâna omului. Şi bine făcea!

Într-o dimineaţă, când abia se luminase, doua tipe şi-un tip stăteau sprijiniţi în mături şi fumau. Pisicul, în zona verde de lângă ei, miorlăia. “Iete, jivina naibii!” zice tipul şi dă cu mătura după pisoi. Pisoiul ţuşti sub o maşină, trecând “prin faţa” lor. “Bestie drăcească!” strigă una dintre tipe şi tipul începe să lovească în cauciucul maşinii, să alunge “bestia”. Eram cu Miki afară, şi grăbeam pasul spre aceia. La acel moment proprietarul maşinii se ia de ei, de la fereastră, pentru că loveau în roţi. Una dintre tipe îi explică de ce şi proprietarul le zice: “Mă, voi gândiţi cu capul de pod?” Omu’ coboară, bagă mâna sub aripa din spate a maşinii (unde miorlăia pisoiul) şi scoate puiul negru. Acesta se agită puţin apoi se calmează. Omul îl bagă în haină şi porneşte cu el spre scara blocului. Pisoiul e în siguranţă, la el acasă.

***

Pe cei care-s capabili să ocolească un cartier doar pentru că o pisica neagră (sau tărcată) le-a tăiat calea îi amintesc doar aşa, în treacăt, şi mă minunez că mai există oameni - unii foarte tineri - care cred că pisica neagră aduce ghinion.

Suflecată pân’ la brâu

Conform calendarului pe care îl consult uneori (in ultimul timp cam des) pentru 18 martie, adică azi, se anunţă Ziua momentelor penibile. Momentele penibile sunt hazlii, mai ales când se întâmplă altora şi, in general, după trecerea timpului.

Am in minte o imagine pe care mi-e greu s-o uit - unele imagini sunt greu de uitat, dar nu-mi dau seama de ce; sigur, când e ceva extraordinar înţeleg, dar fleacurile nu înţeleg de ce, unele, nu le uit. Aşa este şi acum. De ani de zile am in memoria fotografică imaginea unei femei care a ieşit de la toaleta unui complex de agrement cu partea din spate a fustei agăţată in elasticul ciorapilor. E vorba despre fostul complex de agrement “Favorit” din Poiana Braşov unde, in tinereţe, semnam aproape zilnic condica. Într-o sâmbătă eram la etaj, unde erau mesele de biliard şi pentru că jucam prost biliard stăteam pe tuşă când jucau “profesioniştii”. Pe atunci nu fumam, aşa că-mi pierdeam timpul privind oamenii de la înîlţime. Şi-o văd pe această femeie, in rochie de seară, mergând mândră spre uşa restaurantului unde avea loc o nuntă (motivul pentru care eram la etaj, deasupra barului de zi). Am râs cu poftă, şi aşteptam să-i spună cineva şi ei! Clienţii îşi dădeau coate, se auzeau exclamaţii şi chicoteli. Nimeni nu-i spunea că are fundul expus. Am vrut să strig la ea, dar mi-a fost ruşine, mai ales că nu eram sigură că îşi dă seama că e vorba despre ea şi mai avea câţiva paşi până să intre in restaurant şi cine ştie câţi nuntaşi îi vedeau chiloţii până ajungea la masa ei. Am alergat pe scări in jos ca nebuna, printre oameni, şi-am ajuns-o când era cu mâna pe clanţa uşii. Abia am reuşit să-i spun despre ce-i vorba. Sărmana! S-a înroşit la faţă atât de puternic încât am crezut că face apoplexie. A dat din cap in semn de mulţumesc - cred - şi şi-a lăsat in jos poalele fustei.

Poate că acum, că am scris despre, să uit - mi se întâmplă, cam de regulă, ca după ce scriu despre unele să le uit.

Să nu vă imaginaţi că n-am avut parte de momente penibile! O-hooo! Amintesc doar una. Pe strada Republicii, o stradă comercială (să zicem) din centrul oraşului, la intrarea dinspre parcul Titulescu, între clădiri se formează curenţi puternici de aer, chiar dacă nu bate vântul, şi nu se simt. Nu ştiam, până când, într-o zi de vară, am trecut pe acolo îmbrăcată cu fustă cloş, lungă cât să imi acopere genunchii, din material mătăsos, uşor. Ce şi-au zis curenţii?! Hai s-o facem pe asta de baftă! Şi m-au făcut! Fusta s-a ridicat aşa cum se deschide o paraşută in cădere. Uimită, am tras in jos de poalele fustei, partea din spate s-a lipit automat de mine. Dă-i şi caută marginile, s-o las in jos şi in spate. Se ridica in părţi! Şi tot aşa. Îi zic prietenului de lângă mine, râzând: “Ajută-mă!” Şi el, de colo: “Ce să fac?” “Ţine de poalele fustei!” Dar n-a mai fost nevoie - am reuşit singură să înfăşor fusta in jurul picioarelor, in timp ce mă deplasam lângă peretele unei clădiri, să ies din raza de acţiune a curenţilor de aer. De atunci, nimeni nu m-a mai văzut îmbrăcată in fuste/rochii cloş făra să am o bluza lunga (sau o haină) care să oprească poalele fustelor să-şi facă de cap! 

Vă doresc să aveţi parte de cât mai puţine momente penibile! 

Şamponul care a spălat prietenia

Sunt multe moduri in care poate fi pus punct unei prietenii - sau a ceea ce credeai că este o prietenie. Un mod banal am cunoscut de curând, in micul cerc in care mă învârt. Una dintre fete, prietenă la cataramă - din adolescenţă - cu o alta, a plecat să muncească in străinătate. De Crăciun, a revenit in ţară, să-şi vadă familia, să-şi întâlnească prietenii şi amicii. A adus pentru fiecare câte ceva - mărunţişuri fără valoare materială dar oferite cu drag. Celei mai bune prietene i-a oferit, între altele, un şampon special pentru sensibilitatea scalpului - şi-a permis să-i ofere şampon pentru că erau foarte bune prietene. Ce-a făcut prietena?! S-a simţit jignită şi şi-a arătat nemulţumirea cu voce tare, afirmând că nu era nevoie să care pentru ea ceva ce şi-ar fi putut cumpăra singură aici, pentru că, deşi nu munceşte in străinătate, nu e o sărăntoacă ce nu-şi poate permite un şampon scump, iar dacă s-a bucurat şi a fost entuziasmată mereu de toate fleacurile care i-au fost oferite nu a fost pentru că nu şi le-ar putea permite, ci pentru că veneau de la o persoană dragă, dar şamponul a fost capacul care a dat fiertura-n foc. S-a ridicat şi a plecat, fără pachet, lăsându-şi prietena in lacrimi. Printre sughiţuri, aceasta încerca să ne explice că nu a vrut să ne jignească oferindu-ne acele lucruri, că şi-ar fi putut permite să cumpere ceva mai costisitor dar s-a gândit să nu ne… jignească!

Ce să-i spui fetei?! Cum să o consolezi pentru acel gest de neînţeles al prietenei ei? Cât de greu era pentru aceea care a refuzat darul să înţeleagă că nu avusese cineva intenţia să o jignească? Cred că fiecare om din lume se bucură atunci când primeşte orice dar oferit cu sinceritate de la cineva drag (sau chiar mai puţin drag), şi nu se bucură pentru că a primit ceva ce nu şi-ar putea cumpăra singur, ci pentru gestul celor care oferă. E drept, unii interpreteaza bucuria greşit, crezând că cei care nu au plecat să muncească in străinătate sunt atât de săraci încât nu-şi pot permite un anume fleac (sau chiar ceva de mare valoare) - şi nu se gândesc deloc că acei oameni poate că n-au vrut să aibă acel ceva, dar se bucură pentru că vine de la cineva care s-a gândit la ei când l-a cumpărat. Aici, însă, nu era despre acel gen de oameni, ci despre unii care se cunoşteau bine (sau ar fi trebuit să se cunoască bine, dar vorba aceea: nu putem cunoaşte, cu adevărat, pe cineva).

Uite-aşa, o prietenie de aproape patruzeci de ani s-a desfăcut într-o clipă. Poate că se vor împăca - prietenii se mai ceartă.

Acum, cealaltă încearcă să se justifice, şi ne spune că n-ar fi fost vreo problemă dacă darul nu ar fi fost oferit public (adică, in casa la cineva, unde ne-am întâlnit cu toţii pentru că cea venită din străinătate nu avea timp să se întâlnească separat cu fiecare). Aş zice că ar fi trebuit să ne cunoască, dupa atâţia ani, şi să nu ne considere “public”, pentru că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea nu şi-ar putea permite un şampon. In plus, toţi cei aflaţi acolo ştiam că are probleme cu scalpul, pentru că nu făcuse un secret din asta. Adevărul este că nu înţeleg reacţia celei care a primit şamponul.