- Să vă spun o poveste,
începu medicul (legist). S-a dus mama la oftalmologie. O supără ochii. Femeie
bătrână, necăjită; a intrat în cabinet. Doctorița, o fufă de asta, de cafenea,
croșeta. Mama a salutat-o cu respect pe “doamna” doctor și i-a spus blând că o
supără ochii. Doctorița croșeta in continuare. A privit-o în fugă, preocupată
de ochiurile ei, unul pe față, altul pe dos și a întrebat-o: “De când te
supără?” Mama i-a spus că de vreo lună, că parcă o înțeapă și o ustură, că nu
vede chiar bine și-ar mai citi și ea câte ceva, să-i treacă vremea mai ușor.
Doctorița a luat o rețetă, i-a scris niște leacuri, ceva picături, acolo, și
i-a întins rețeta. Nici măcar nu s-a uitat la ochii mamei, să vadă, nici câți
ani are n-a întrebat-o, a pus de la ea 70; mama, săraca, are 68. “Doamna
doctor”! Câtă omenie!
*
Doi soți, despre medicul
care le îngrijea copilul și acesta se simțea tot mai rău:
- Să-i dăm acum și niște
bani, n-am nimic împotrivă, deși eu nu aș putea lua sau să dau bani pentru
nimic în lume. Mi-ar fi rușine, o cumplită rușine. Tu cum i-ai dat ultima dată?
- Și mie mi-e jenă, mi-e
scârbă! strigă Irina. Dar sunt mamă și pentru copil fac orice. M-am dus la ea,
am găsit-o pe coridor, și mi-a spus cu vocea ei sinistră de bărbat bătrân și
bețiv: “Așteptați acolo!” și mi-a arătat ușa cabinetului. Am așteptat-o vreun
sfert de oră. A venit, a intrat în cabinet și m-a privit ca o mută, pe deasupra
ochelarilor. “Doamnă profesoară, i-am spus, vă rog din suflet, faceți tot ce se
poate pentru copil. E unicul nostru fiu”. I-am întins plicul cu cinci sute de
lei, a zâmbit scurt, l-a aruncat în sertarul mesei și m-a asigurat că totul e
bine.
- Cum pot să primească
bani, fără jenă, fără teamă…
- Tu te miri. Ei nu se
miră! Ei iau!
₪₪₪
Citate favorite, ȋntȃlnirea lunară (prima zi de luni din fiecare lună) găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună
cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate
care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în
tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Căpitanul, despre un
martor care vorbea și nu spunea nimic:
Nu-i spunea nimic, vorbea,
așa cum se vorbește ades, fără conținut. O înșiruire anostă de cuvinte.
Cuvintele fără fapte sunt ca niște nave fără apă: nu stau nici în picioare, se
răstoarnă.
*
- Ne-am gândit că, totuși,
e prea tânăr, prea neexperimentat…
- Un om își câștigă
experiența în muncă, se formează muncind, nu ținându-l deoparte! Dumneata ai 50
de ani, tovarășe maior; de zece ani ești șef la judiciar. Uite, eu te întreb
acum, ce criminalist crești, ce om pregătești, pe cine lași mâine, când ieși la
pensie?!
- Ei, o să numim pe cineva,
încercă să râdă maiorul.
- A numi un om într-un
post oarecare nu e mare lucru. Mare lucru e să formezi, să pregătești un om.
De-aia nu avem oameni buni în anumite posturi, că tot numim pe unul și pe
altul, în loc să-i formăm.
(din romanul polițist “Morții
nu mint niciodată”, de Viorel Cacoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975)
