Am
vrut sa fie altceva, dar n-a fost sa fie. Alerg de vreo trei saptamani mai
ceva ca hotii de cai de pe vremuri.
Am
scotocit prin foldere si m-am gandit la… prietenii buni care locuiesc alaturi
de noi – unii permanent, unul ocazional.
Prima
data vi-l prezint pe Pufitică –
seniorul dintre prieteni – care a ajuns la noi in 5 mai 2002.
Avea
circa 2-3 luni si miorlaia jalnic sub o masina, in drumul spre serviciu al unei
colege a mamei. Aceasta l-a luat cu ea, sa-i dea ceva de papa si… sa-l lasa
inapoi pe strada daca nu il vrea cineva. L-a luat mama acasa – in martie 2000,
Bony, boxerita, a murit si casa parea tare pustie. Ne-a dat o prietena un
papagal, pe Kiki (la care “noul” ei catel latra ca turbatul cand erau singuri
acasa!) si tare draga mi-a fost, dar nu se compara! A venit Pufi, care s-a
simtit imediat ca la el acasa si a inceput sa exploreze. Pe cat de argint-viu
era in tinerete pe atat de plictisit pare acum. Bine, nu e plictisit! E un mare
intelept si un mare cititor! Isi alegea singur cartile din biblioteca si nu se
lasa pana nu le scotea. Pentru ca citea prea mult – pana zdrentuia cotoarele
cartilor - i-am interzis accesul la biblioteca.
Kiki
a murit cam un an mai tarziu – avea sapte ani. Dupa vreo luna de stat la noi,
Pufi a descoperit-o pe Kiki (un perus
alb ca neaua) si toata ziua era pe colivia ei – o speria, asa ca a trebuit sa-i
despartim.
Johnny! Ehe…! Zapacitul acesta a fost scos de mama dintre
boturile unor dulai care, din cand in cand, cu ani in urma, dadeau ture prin
cartier. Tata tocmai murise, in 29 august 2010 si pe Johnny l-a vazut incoltit
de caini in 18 septembrie, la nici o luna… Mama era cu treaba pe afara si cand
a vazut scena a luat un bat ce era pe-un colt de zona verde si-a dat dupa
caini, strigand la ei. Or fi zis oamenii c-a naucit-o durerea (asa radeam cand
ne povesteau – ea si martorii – cam ce reactie a avut. Cainii nu s-au lasat, au
incoltit pisoiul care s-a ascuns sub aripa unei masini, pe roata. Mama i-a
alungat in final si s-a uitat dupa mat. Piticul dadea cu gheara si doar ca nu
scuipa, dar se credea amenintator. A fost inhatat si dus acasa.
Era
mic de incapea in palma
(mai mic decat in poza); mama l-a pus intr-o cutie din carton si il hranea
deschizandu-i gurita – altfel nu manca. Intr-o zi, a uitat in cutie bucatele de
carne de pui (sunase telefonul). Cand s-a intors… nici carnea nu mai era, nici
pisicul. Unde-i Johnny?! Da-i si cauta-l! Il cautam in cele mai ciudate locuri
– aveam experienta cu Pufi care, intr-o zi, se ascunsese asa de bine incat ne
privea - cum ne agitam - de pe o biblioteca inalta pana aproape de tavan – cum
a reusit sa ajunga acolo am aflat mai apoi. Dar Johnny nicaieri. Atunci l-am eliberat pe Pufi din camera unde il
inchisesem pana sa il obisnuim cu noul venit. Pufi s-a aratat de-a lungul timpului
foarte teritorial: n-a acceptat nici chiar un pui de pisicuta care era doar
temporar la noi. Si s-a dus Pufi direct la el! Era intr-un dulapior unde mai
erau puloverele lui tata – cautasem si acolo, dupa haine, pentru ca era
intredeschisa usa,
dar nu-l simtisem. Si Johnny a iesit de acolo mieunand prelung, fericit si – nu
exagerez! – s-a lungiiiit! Probabil ca s-a relaxat. A inceput sa-l calareasca
pe Pufi desi acesta maraia la el – nimic! Johnny avea experienta dulailor, nu-l
impresiona un biet motan! In final… s-au impacat. Hm! Il tot alunga pe Pufi de
pe oriunde se tolaneste; ii ia locul “la soare”, in balcon, il impinge de pe
scaunul de langa calorifer (pus acolo special pentru el), il scoate din cos… Unde
merge Pufi, hop si Johnny. In general stau impreuna, aproape incolaciti.
Sunt
si zile cand Pufi se satura de rasfatatul cel zapacit si egoist si-si baga
ghearele in coama lui!
Cand
Miki a venit prima data la noi
(noiembrie 2009) Johnny nici nu era pe lume. Cei doi, catelusa si motanul, nu
s-au impacat din prima zi. Miki era caine gasit, cu “ciuda” mare pe pisici.
Pufi fusese indragostit de Miti, o catelusa extraordinar de desteapta, care l-a
acceptat numai de la distanta si Pufi sedea pe marginea canapelei pe care
dormea Miti – si-o privea luuung. Intr-o saptamana, Miki si Pufi dormeau
spate-n spate – si Miki incepuse sa nu mai latre pisicile de pe strada.
Cand
a sosit Johnny, am vrut sa il obisnuim si pe el cu Miki. Catelusa, bucuroasa,
dadea din coada si topia sa ajunga la mata din brate. Johnny… bolovan! Daca-i
dadeam drumul din brate cadea ca piatra, nu se descolacea – asa ceva fac
pisicile cand sunt foarte speriate: isi intepenesc trupul si zici ca-s moarte
(asa au sansa sa scape de unii pradatori). Cand l-am dus in alta camera ii batea inimioara
atat de tare incat am zis ca-i sare din piept. Ne-am dat seama ca era
traumatizat de experianta cu acei dulai si l-am lasat in pace. Acum nu mai face
la fel cand da de Miki, dar nici nu sta pe-aproape.
Gânditorul Johnny: O fi un
chip in frunza asta, sau am halucinaţii?
Gânditorul e sigur că planta cu flori roşii e crin – a văzut-o
clar cu ceva ani in urmă, la o vecină.
