Cuibul cu pufoase AEC 14

Didi crede ca nu e văzuta ascunsă după bradul verde stilizat. Privește printre crengi (am văzut doar când am editat fotografia) la ornamentele de langa ea. 

N-a vrut sa stea la pozat pentru ca nu i-am dat ei o coroniță, în acel moment, nu mai târziu. I-am spus ca-i dau după ce fac poza de grup. Probabil ca s-a apropiat pentru a fi sigură ca nu uit?! Treaba ei!

Descoperind pufoasele sârme în cubul cu numărul 14 din bradul-calendar pentru Adventul Exploratorului Creativ am reacționat la modul: șerpișori! 

Îmi plac șerpii și m-am bucurat să-i văd pe aceștia - e ceva timp de când nu m-am mai jucat cu un șerpișor adevarat. Nu mi-ar plăcea sa întâlnesc un piton flămând (nu e ca și cum aș avea mari șanse) sau sa calc o vipera pe coada (șansele sunt ceva mai mari – vipera neagră, de exemplu, poate fi întâlnită în zone înalte în mai toată România, mai puțin în Sud și în Est; pe lângă vipera neagră mai sunt în România doua specii: vipera cu corn, mai mult spre Vest, și vipera de stepă, care e în pericol de dispariție, în zona Delta Dunării).

Revenind la șerpișorii din cuib... În lume exista șerpi care au astfel de culori (nu doar o singura culoare, dar, preponderent, una dintre aceste culori). Șarpele de porumb, de exemplu, care trăiește în nu mai știu care America, este portocaliu cu galben – deși nu e veninos umanoizii îl ucid când îl întâlnesc. Exista și o specie/subspecie de șarpe vernil – nu mai știu unde – s.a.m.d. pentru toate culorile acestor șerpișori.

Coronita din colajul imediat mai sus e confectionata dintr-un singur fir pufos.

E prima data când ma joc cu astfel de șerpișori. Primul ornament pe care l-am făcut este clopoțelul, după un model găsit aici:

https://www.youtube.com/watch?v=pbG0ycVssOM

Mărgelele din filmulețul cu instrucțiuni sunt mici și sidefate – am folosit margele mari pentru ca prin cele sidefate și colorate pe care le am nu trece puful (sârma intra, dar puful se zăpăcea).

Coronițele și bradul stilizat (foto colaj imediat mai sus) sunt după modele găsite aici:

https://www.youtube.com/watch?v=pdOxmyKqiWU

Acum kitschul, pe care l-am vrut șarpe dar care pare... dropie groaznic stilizata. Nu am găsit un model pentru confecționarea șerpilor din sârma cu puf așa ca... mi-am imaginat unul – doar ca ceea ce mi-am imaginat n-am reușit sa pun în practica. Sunt sigură ca voi desface acest șarpe pentru ca-i păcat de sârma cu puf. De ce am postat, totuși, ceea ce... nu mi-a reușit?! Pentru ca... am făcut ce se vede mai jos:

Editând fotografiile, cele editate se salvează într-un fișier dat și acolo, cu aceasta ocazie, am văzut și poza făcută unei excrescențe dintr-un ardei capia, cândva în vara, dar despre care nu aveam de gând sa scriu, doar ca... văzând-o, parca am văzut sarpele confecționat de mine:

Excrescenței i-am atașat atunci doua scobitori, cu rol de picioare, si ceva material albastru, imaginându-mi un... flamingo cu picioarele in apa! (intre timp s-a uscat și a rămas mai nimic din el) 

Fotografiile sunt editate in programul online gratis: https://www.online-image-editor.com/

În spatele măștii. Clickbait

Lăsând doar imaginile în postare s-ar fi putut spune că titlul (prima parte) este din genul celor „clickbait” = clic momeală = titlu înșelător.

Ce se ascunde în spatele măștii?

Imaginea sub efect „caleidoscop”:

Ceva natural, dar nu senzațional, se află in spatele măștii:

Sub exact același efect „caleidoscop”:

Oamenii – în marea lor majoritate – sunt la fel de curioși precum pisicile (dar nu la fel de drăgălași). Specialiștii în vânzări profită de această curiozitate, pe lângă alte trăsături psihologice pe care le iau în calcul când vor să vândă ceva, când vor să atragă trafic pe site-urile lor etc.. Și așa s-a inventat termenul „clickbait” = clic momeală. Așa cum pescarul oferă peștilor ceea ce peștii cred că vor să înghită și agenții de publicitate oferă utilizatorilor de Internet ceea ce speră ca aceștia să înghită: despre politică, sexualitate, frumusețe, sănătate, succes profesional, câștiguri bănești facile etc.

Ce este „clickbait și unde e întâlnit

Clickbait e o practică („strategie de marketing” ar zice unii!) prin care utilizatorii sunt atrași cu titluri „explozive” menite să manipuleze emoțiile, să incite curiozitatea: nu o să crezi!, nu vei ghici niciodată ce s-a întâmplat în continuare!; vei fi revoltat aflând ce s-a întâmplat cu acest copil!; acest bărbat a găsit un plic sigilat – e incredibil ce a găsit în el! și tot așa. În loc să prezinte fapte titlurile clickbait se adresează în special emoțiilor, curiozității utilizatorului, dar și lăcomiei acestuia.

În titluri sunt oferite câteva informații care să suscite curiozitatea, dar nu suficiente pentru a o satisface fără accesarea conținutului spre care duce link-ul.

Practica aceasta a clickbait-ului poate fi întâlnită azi aproape pretutindeni (și nu doar online), dar ziarele și revistele tabloide, emisiunile de televiziune tabloide care se bazează mai mult pe senzațional folosesc în mod regulat această practică.

Această cultură tabloid înfloritoare a desființat vechile definiții ale știrilor, incluzând povești nebunești și senzaționale despre celebrități de dragul profitului, afirmă un editorialist de la Washington Post.

Se consideră că această practică a clickbait-ului derivă din așa-numitul „jurnalism galben” (yellow journalism) sau „jurnalism de tabloid”, caracteristic în general tabloidelor, dar folosită și prin alte ziare, reviste etc. încă din secolul al XIX-lea (cândva prin 1890 ar fi fost inventat termenul de „jurnalism galben”).

Jurnalismul de tabloid e acel gen de jurnalism în care sunt prezentate știri puțin sau deloc verificate, unde sunt utilizate titluri scrise cu litere mari în care sunt incluse exagerări sau partea senzațională dintr-un eveniment. Aceste povești/știri senzaționale sunt încadrate în categoria de „jurnalism cu carnetul de cecuri” – reporterii de știri plătesc sursele pentru informațiile oferite dar nu verifică acuratețea acestora, adevărul. Practica este controversată și considerată, în general, lipsită de etică deoarece se poate ajunge la publicarea de acuzații nedovedite mai ales la adresa celebrităților și politicienilor.

Caracteristicile clickbait-ului

O caracteristică definitorie a clickbait-ului este reprezentarea înșelătoare prin care e manipulat utilizatorul să acceseze un anumit conținut. Conținutul la care se poate ajunge accesând un titlu precum Un rege și-a înfometat supușii poate conduce la o informație adevărată. Utilizatorul curios se va gândi aproape imediat la un rege contemporan și va face clic pe link – va afla cum un rege uitat de istorie și-a înfometat supușii... Dacă acel rege a existat cu adevărat nu se poate spune că autorul textului a mințit! A spus un adevăr care nu interesează decât, eventual, istoricii, și a câștigat o mulțime de accesări ale site-ului – ceea ce se traduce prin profit financiar.

Dorința de a afla ceva scandalos, ceva senzațional, ceva inedit îi determină pe unii să acceseze aproape orice! Că dorința rămâne nesatisfăcută în caz de clickbait e altă poveste.

Scopul practicii clickbait

Pe scurt, scopul acestei practici este profitul pentru agențiile de publicitate, pentru vânzători sau prestatori de servicii.

Cu fiecare click făcut site-ul care găzduiește link-ul câștigă bani de la agenții de publicitate dar conținutul e lipsit de valoare, e de calitate îndoielnică. În anumite condiții, în cazul clickbait se poate discuta și despre fraudă.

Clickbait e folosit în principal pentru a genera vizualizări pe site-uri web, fie în scop propriu, fie pentru a crește veniturile din publicitatea online, dar poate fi folosit și pentru atacuri de tip „phishing” cu scopul de a răspândi fișiere rău intenționate sau pentru a sustrage informații despre utilizator – atacul are loc în momentul în care utilizatorul, curios să afle mai multe, deschide link-ul furnizat.

Acele link-uri foarte tentante, pline de „senzațional”, „extraordinar”, „incredibil” etc. și care, de regulă, au valoare mică din punct de vedere al conținutului, îl pot conduce pe utilizator la o pagină unde sunt alte titluri tentante – și el accesează – și tot așa din „tentant” în „tentant”... utilizatorul pierde timp iar agenții de publicitate (și site-urile care găzduiesc link-urile) se aleg cu profit mărit.

Cel care înghite momeala va ajunge la un conținut „învăluit” în reclame – reclamele sunt adevăratul scop al conținutului accesat și, probabil, sunt mulți cei care devin cumpărători pentru cine știe ce; dacă n-ar fi funcționat strategia de clickbait probabil că ar fi dispărut.

Din clickbait câștigă numai agențiile de publicitate și vânzătorii.

Nici nu prea e de mirare că practica aceasta are succes! În fiecare zi suntem bombardați cu informații, instrucțiuni, sfaturi de a cumpăra aia sau aia, de unde e cel mai bine să cumpărăm, unde e cel mai ieftin („compară prețuri!”), fă click aici, află ultimele noutăți, asta trebuie să ai s.a.m.d. încât devine tot mai dificil pentru unii să discearnă ce este cu adevărat util sau are valoare reală. La toată această distragere a atenției mai e și clickbait-ul, care-i face pe unii să citească pagină după pagină de chestiuni irelevante sau dezinformări.

Utilizat cu înțelepciune și cumpătare clickbait poate fi un instrument de marketing eficient, dar când e folosit pentru a umple „golul curiozității” (cum e în majoritatea cazurilor) clickbait e o rețetă pentru dezastru, pentru cei care apelează la această practică din dorința de profit.

Adunate din zile trecute

Începând cu august și până la sfârșitul lui noiembrie pare că am avut multe de făcut, dar de-ar trebui să înșir ce anume habar n-am ce-am făcut. Mărunțișuri multe, care s-au adunat și au aglomerat zilele; mărunțișuri importante pe moment, dar cât de insignifiante acum – cele mai multe.

Cât am fost plecată în august s-au cam supărat plantele... Busuiocul crescut din semințe s-a uscat total; s-a uscat chiar și cel primit gata crescut. În noiembrie s-a lăsat frig și am întârziat să aduc plantele în casă – s-au supărat. Două, însă, s-au îndurat de mine și m-au făcut să zâmbesc. 

Un trandafir „japonez” a făcut o floare – e prima lui floare de când a fost pus în pământ; a mai fost un boboc, dar nu s-a deschis. 

Trandafirașul care a făcut floare în vară a mai avut o tentativă în noiembrie: a făcut doi boboci și amândoi au căzut.

Marea surpriză e de la un „crin-cactus” (îi spun așa pentru că nu știu cum se numește dar are frunze cum au crinii, doar că au zimți). Îl avem de mai mult de zece ani și pentru prima dată are floare. Și ce floare! O tijă lungă pe care s-au deschis petale roz. Pozele pe care am reușit să le fac sunt îngrozitor de slabe, calitativ! Ilustrează niciun sfert din frumusețea florii! E și super-interesantă din punctul meu de vedere. A rezistat circa trei săptămâni – acum e veștejită.

Întâmplător am văzut că se deschide o floare. Din unghiul în care stau de regulă îi văd doar frunzele înalte și tija cu roz se înălța fix în spatele unei frunze. Într-o zi am văzut ceva roz între frunze și când mă apropii... Să nu-mi cred ochilor! Am văzut-o crescând și m-am străduit să o fotografiez periodic. Poate, dacă o lăsăm în pace, se deschideau și mai multe petale și nu se veștejea atât de repede. Habar n-am cum trebuie să arate floarea și cât durează.

O altă plantă a cărei denumire nu o știu a reușit să își deschidă câteva flori minuscule dintre multele care ar trebui să se deschidă într-un fel de cuib.

E o plantă cu frunze groase, verzi când au lumină suficientă, movulii când lumina nu e destulă. Are tulpini groase cam cât arătătorul unui adult, noduroase, și par că se încolăcesc.

Pe la sfârșitul lunii noiembrie, când am dus în casă ghivecele cu flori l-am văzut și pe cel în care plantasem un cartof – îl găsisem în vară, crescut în cămară! Căzuse din sac și frunzele se ițeau pe lângă o lădiță. L-am pus în pământ și l-am tot udat – a crescut, a făcut o floricică galbenă, apoi s-a uscat și acolo a rămas. În noiembrie, am vrut să golesc de pământ acel ghiveci și am dat de cartofi! Nu m-am îndurat să-i arunc, și nici să-i prăjesc alături de semeni de-ai lor. Cartoful mare e cel „vechi”, pe care l-am pus în pământ, și a făcut un pui.

Așa poze încăpățânate n-am mai văzut! Nu s-au lăsat încadrate într-un colaj de pe pixlr X! Sau... habar n-am eu să mă descurc acolo. În loc să am o poză, am două...

Cam atâta despre plante. Dacă intru-n amănunte se termina tușul la tastatură.

În ultimele trei săptămâni din noiembrie am stat mai mult pe afară. Cu această ocazie am mai văzut ce mai e nou în "centrul istoric". Prea mari diferențe nu-s – poate doar mai multe magazine închise. Chiar și trenulețul turistic e acolo... Bănuiesc că nu am avut halucinații.

În Piața Sfatului am fost cu vreo săptămâna înainte de aprinderea luminilor, așa că bradul era montat, dar nu era decorat.

Căsuțele tocmai erau pregătite pentru târg – am văzut „tunurile” pentru zăpadă artificială (părea că ninge cu făină în zonă).

Nu am fost acolo când s-au aprins luminițele – era prea mare înghesuială și evit înghesuiala de când mă știu. Când n-o pot evita, mă descurc.

La o terasă, un client a adormit așteptând să vină ospătarul. L-au trezit niște vrăbii gureșe care nu se hotărau ce masă să ocupe. S-a dus la ele, să le invite la masa lui, dar vrăbiile să nu audă așa propunere! Și-au luat zborul. Atunci a plecat și el, bosumflat.

Petele mititele care se văd pe cer în poza de mai jos 👇 sunt ciori.

La începutul lunii noiembrie, timp de aproape o săptămână, sute de ciori zburătăceau încolo și-ncoace croncănind și în fiecare zi apăreau un jurul orei 17 – după vreun sfert de oră plecau. Am arătat poza și altora și cineva m-a întrebat de ce nu le-am filmat. Le le le le le la! De ce nu le-am filmat?! Ce pretenții! Pentru că nu mi-a dat prin neuron; d-aia!

Grăbită tare, scot carne din congelator să pregătesc supă pentru Miki. Când mă uit la pachet... Un pui de rinocer – sau de unicorn?

Cum s-o fi format acel corn de gheață n-am idee. Când i-am povestit Mikuței ce vreau să-i fac de mâncare a fugit și s-a ascuns.

Cineva s-a dat cu schiurile pe cer. Și dacă tot am observat...

Or mai fi multe de spus, dar toate-s în trecut. A fost plăcut să privesc din nou aceste fotografii pentru că s-au activat mai multe amintiri decât mi-aș fi imaginat – în unele cazuri mai multe decât mi-aș fi dorit.

Pe-afară e zăpadă, și e ger (a nins frumos ieri-noapte) – e iarna în toate drepturile ei. Soarele a încercat, timid, să-și arate zâmbetul, vântul a mai împins norii alburii și s-au văzut pete de albastru deschis, peste zi. E frumos. Mi-ar plăcea să fie zăpadă și de Crăciun.

Un morcov aproape indecent (actualizare)

Înainte de Crăciun eram pe pilot automat - nu e ca și cum aș fi prea des altfel dar în perioada amintită erau multe de făcut și timpul părea că zboară mai repede ca de obicei.

În febra pregătirilor, între altele, am luat din cutie câțiva morcovi și dă-i și curăță. Când am ajuns la cel din foto am avut senzația că se blochează creierul - nu mi se părea firească operațiunea de curățare obișnuită: ceva nu se potrivea; și atunci îl privesc cu atenție și mă pufnește râsul. Am vrut să-l tai și să continui "operațiunea curățarea” dar nu știu cum, neuronul mi-a semnalat să-i fac o poză morcovului. Și i-am făcut, pe repede înainte.

Mi-am amintit de el când am văzut la Rux cartoful în formă de inimă, așa că am căutat poza și-am „atașat-o” aici.

Foarte rar mi se întâmplă să fotografiez câte o „figură” de gen peste care dau întâmplător pentru că, de regulă, sunt în viteză și nu prea obișnuiesc să mă opresc - dacă nu-i musai! - atunci când am ceva de făcut - vreau să termin cât mai repede, mai ales când fac ceva ce nu-mi place. În mod sigur, să curăț rădăcinoase nu-mi place, dar de data aceasta mă bucur că m-am oprit să-i fac poză. De ce mă bucur? Pentru că forma aceasta de morcov n-o întâlnesc prea des.

Actualizare 27 februarie 2021

Cartoful în formă de inimă l-am descoperit la câteva zile după ce am scris despre morcov.

Cartoful din poza care urmează nu știu cum să-l numesc (referindu-mă la formă), dar l-am găsit în sac după câteva zile de la descoperirea celui în formă de inimă.

Am ales să nu fac noi postări și am adăugat aici pozele.

(postarea initiala e din 12 februarie 2021)

Cum să nu zâmbeşti? Fleur and Color on Wednesday

Cum să nu zâmbeşti şi să nu simţi că îţi înfloreşte sufletul ☺ când vezi aceste minunate fiinţe? “Iubire frătească” (Izi, Alma, Toto). ©

Fotografia este de la Adriana, fata cu părul-noapte şi cu suflet mare. Mulţumesc, Adriana, pentru că îmi dai voie să “împrumut” unele fotografii ale tale. Am dat de poza de mai sus cu o zi sau două după ce, in drum spre piaţă, pe un trotuar, am văzut doi pisoi (un adult negru cu alb si un pui mai mult alb) tolaniţi la soare cam in aceeasi poziţie… Neavând aparat foto sau telefon care face fotografii… am rămas doar cu amintirea.

*

In balcon, o muşcată roz a înflorit… Nu ştiam că mama are şi muşcate cu flori rozali. Fotografia nu ilustrează prea bine frumuseţea plantei. Dintotdeauna mama a avut muşcate in balcon dar nu am fost prea interesată să aflu ce simbolizează planta… până azi.

Între altele, am aflat că muşcatele au şi proprietăţi terapeutice. Ce se spune despre ele: cele cu flori roşii sau albe alungă oboseala şi durerile de cap (dacă stai vreo 15 minute lângă o astfel de muşcata). O casă împodobită cu muşcate atrage o stare de spirit excelentă şi aduce noroc financiar. In Polonia, muşcatele sunt protectoare ale casei.

Teiul înfrunzit, verde şi aducător de umbră, e fix in faţa ferestrei unei camere - in fotografie nu se vede cum lumina puternică a soarelui creează un efect de “luminiţe strălucitoare” printre frunzele pomului - ca nişte bănuţi sclipitori. E ceea ce vedem când privim pe acea fereastă. ☺ Aici poposesc turturele-guguştiuc, vrăbii, coţofene, mierle şi chiar porumbei (aceştia îşi dispută cu turturelele boabele de grâu de pe marginea parapetului). Cum să nu zâmbeşti când vezi şi auzi aceste înaripate?

Particică a unui cartier dintr-un oraş de munte, într-o zi de mai, spre seară...

Şi… cum să nu zâmbeşti (şi) când dai de o căpşună ca cea de mai jos?

Ella e-n vacanţă, tabel (încă) nu este dar păstrez tradiţia Fleur and Color on Wednesday.
Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). Citiţi, vă rog, textul, pentru că scrie despre un cod care poate fi preluat şi postat pe pagină pentru ca tabelul să apară la toţi participanţii. 

Prieteni buni. Fleur and Color on Wednesday

Am vrut sa fie altceva, dar n-a fost sa fie. Alerg de vreo trei saptamani mai ceva ca hotii de cai de pe vremuri.

Am scotocit prin foldere si m-am gandit la… prietenii buni care locuiesc alaturi de noi – unii permanent, unul ocazional.

Prima data vi-l prezint pe Pufitică – seniorul dintre prieteni – care a ajuns la noi in 5 mai 2002.

Avea circa 2-3 luni si miorlaia jalnic sub o masina, in drumul spre serviciu al unei colege a mamei. Aceasta l-a luat cu ea, sa-i dea ceva de papa si… sa-l lasa inapoi pe strada daca nu il vrea cineva. L-a luat mama acasa – in martie 2000, Bony, boxerita, a murit si casa parea tare pustie. Ne-a dat o prietena un papagal, pe Kiki (la care “noul” ei catel latra ca turbatul cand erau singuri acasa!) si tare draga mi-a fost, dar nu se compara! A venit Pufi, care s-a simtit imediat ca la el acasa si a inceput sa exploreze. Pe cat de argint-viu era in tinerete pe atat de plictisit pare acum. Bine, nu e plictisit! E un mare intelept si un mare cititor! Isi alegea singur cartile din biblioteca si nu se lasa pana nu le scotea. Pentru ca citea prea mult – pana zdrentuia cotoarele cartilor - i-am interzis accesul la biblioteca.

Kiki a murit cam un an mai tarziu – avea sapte ani. Dupa vreo luna de stat la noi, Pufi a descoperit-o pe Kiki (un perus alb ca neaua) si toata ziua era pe colivia ei – o speria, asa ca a trebuit sa-i despartim.

Johnny! Ehe…! Zapacitul acesta a fost scos de mama dintre boturile unor dulai care, din cand in cand, cu ani in urma, dadeau ture prin cartier. Tata tocmai murise, in 29 august 2010 si pe Johnny l-a vazut incoltit de caini in 18 septembrie, la nici o luna… Mama era cu treaba pe afara si cand a vazut scena a luat un bat ce era pe-un colt de zona verde si-a dat dupa caini, strigand la ei. Or fi zis oamenii c-a naucit-o durerea (asa radeam cand ne povesteau – ea si martorii – cam ce reactie a avut. Cainii nu s-au lasat, au incoltit pisoiul care s-a ascuns sub aripa unei masini, pe roata. Mama i-a alungat in final si s-a uitat dupa mat. Piticul dadea cu gheara si doar ca nu scuipa, dar se credea amenintator. A fost inhatat si dus acasa.

Era mic de incapea in palma (mai mic decat in poza); mama l-a pus intr-o cutie din carton si il hranea deschizandu-i gurita – altfel nu manca. Intr-o zi, a uitat in cutie bucatele de carne de pui (sunase telefonul). Cand s-a intors… nici carnea nu mai era, nici pisicul. Unde-i Johnny?! Da-i si cauta-l! Il cautam in cele mai ciudate locuri – aveam experienta cu Pufi care, intr-o zi, se ascunsese asa de bine incat ne privea - cum ne agitam - de pe o biblioteca inalta pana aproape de tavan – cum a reusit sa ajunga acolo am aflat mai apoi. Dar Johnny nicaieri. Atunci l-am eliberat pe Pufi din camera unde il inchisesem pana sa il obisnuim cu noul venit. Pufi s-a aratat de-a lungul timpului foarte teritorial: n-a acceptat nici chiar un pui de pisicuta care era doar temporar la noi. Si s-a dus Pufi direct la el! Era intr-un dulapior unde mai erau puloverele lui tata – cautasem si acolo, dupa haine, pentru ca era intredeschisa usa, dar nu-l simtisem. Si Johnny a iesit de acolo mieunand prelung, fericit si – nu exagerez! – s-a lungiiiit! Probabil ca s-a relaxat. A inceput sa-l calareasca pe Pufi desi acesta maraia la el – nimic! Johnny avea experienta dulailor, nu-l impresiona un biet motan! In final… s-au impacat. Hm! Il tot alunga pe Pufi de pe oriunde se tolaneste; ii ia locul “la soare”, in balcon, il impinge de pe scaunul de langa calorifer (pus acolo special pentru el), il scoate din cos… Unde merge Pufi, hop si Johnny. In general stau impreuna, aproape incolaciti.

Sunt si zile cand Pufi se satura de rasfatatul cel zapacit si egoist si-si baga ghearele in coama lui!

Cand Miki a venit prima data la noi (noiembrie 2009) Johnny nici nu era pe lume. Cei doi, catelusa si motanul, nu s-au impacat din prima zi. Miki era caine gasit, cu “ciuda” mare pe pisici. Pufi fusese indragostit de Miti, o catelusa extraordinar de desteapta, care l-a acceptat numai de la distanta si Pufi sedea pe marginea canapelei pe care dormea Miti – si-o privea luuung. Intr-o saptamana, Miki si Pufi dormeau spate-n spate – si Miki incepuse sa nu mai latre pisicile de pe strada.

Cand a sosit Johnny, am vrut sa il obisnuim si pe el cu Miki. Catelusa, bucuroasa, dadea din coada si topia sa ajunga la mata din brate. Johnny… bolovan! Daca-i dadeam drumul din brate cadea ca piatra, nu se descolacea – asa ceva fac pisicile cand sunt foarte speriate: isi intepenesc trupul si zici ca-s moarte (asa au sansa sa scape de unii pradatori).  Cand l-am dus in alta camera ii batea inimioara atat de tare incat am zis ca-i sare din piept. Ne-am dat seama ca era traumatizat de experianta cu acei dulai si l-am lasat in pace. Acum nu mai face la fel cand da de Miki, dar nici nu sta pe-aproape.

Gânditorul Johnny: O fi un chip in frunza asta, sau am halucinaţii?

Gânditorul e sigur că planta cu flori roşii e crin – a văzut-o clar cu ceva ani in urmă, la o vecină.

Zi frumoasa sa avem si la Fleur an Color on Wednesday sa ne intalnim.