Uneori îmi vine să dau cu Lumea de Pământ

Un câine maidanez doarme încolăcit la umbra uneia dintre băncile înşirate de-a lungul bulevardului. Un ins îmbrăcat in halat, cu sorţ “de piaţă” agăţat de gât trece pe acolo şi-l loveşte cu piciorul. Câinele sare schelălălind jalnic şi o ia la fugă printre oamenii care se feresc din calea lui înjurând. Îl întreb pe ins ce i-a făcut căinele. Îmi spune să mă duc dracului; îi urez să aibă şi el o zi bună.

Trei adolescenţi stau pe o bordură şi trag din punga in care au vărsat prenadezul cumpărat de la magaziunul din apropiere. Nu au treabă cu trecătorii, doar inspiră adânc din pungile lor. Un individ in trecere îi dă unuia o palmă peste cap şi începe să-i înjure de mamă şi-i alungă de acolo in şuturi. Un barbat, aflat şi el in trecere pe acolo, îl întreabă pe individ ce are cu amărâţii. Individul se întoarce furios şi îl ameninţă pe bărbat cu bătaia. Copii au fugit, bărbatul îşi vede de ale lui, pentru că nu are chef să se bată cu un nefericit.

O bătrânică lasă nişte bobiţe pentru pisici in locul unde, probabil, se adună pisicile să mănance. O individă in trecere pe acolo o face “babă nebună care in loc să-şi vadă de nepoţi are grijă de mâţe”. N-o cunoaşte pe bătrânică, dar ştie ea ce şi cum. Bătrânica zămbeşte strâmb şi priveşte in jurul ei, parcă cerând cuiva să o susţină. O susţin şi ma iau de muierea care nu se simte bine in piele ei şi se ia de oameni pe stradă. Mă înjură şi pe mine şi mă trimite “la produs”. Îi urez să aibă şi ea o zi bună şi pun şi eu bobiţe pentru pisici.

O puştoaică îşi plimbă căţeluşul rasa Shih Tzu. Îl ţine in lesă, dar lesa e lungă şi trotuarul e îngust. O muiere, cu mâinile ocupate de sacoşe încărcate, începe să ţipe la puştoaică să-şi ia "jigodia" din drum. Fata, speriată, trage de lesă şi ia in braţe căţelul care începuse să latre ca disperatul, fiind speriat de tipa cu manifestare nevrotica. O femeie in trecere pe acolo o întreabă pe “doamnă” ce a păţit. Aceasta, cu vocea exagerat de piţigăiată, ţipă: “Mi-e frică de câini de mor! Mor! Mor! Mor!” (dădea din mâini zdruncinând sacoşele). Căţeluşul latră in braţele fetei care se îndepărtează, femeia ţipă piţigăiat de nu se mai înţelege om cu persoană. Un tip - deloc dus la biserică, se pare - in trecere pe acolo îi răcneşte femeii să se ducă acasă şi să-şi invite soţul la o “partidă”. “Ce partidă?! Soţul meu nu joacă cărţi!” ţipă speriata şi toţi cei prezenţi ne cocoşăm de râs. Ştiu, nu-i frumos să râzi de oameni necăjiţi, dar...

Un individ se ceartă cu o femeie care dă mâncare la porumbei într-un loc unde porumbeii nu deranjează pe cineva. Pentru că individul urlă de mai-mai să-i plesnească o vena la tâmplă şi femeiea avea glasul tremurat de emoţie mă bag in vorbă ca măraru-n ciorbă şi întreb chestia cu ochi de ce îl deranjează porumbeii. “Pentru că sunt purtători de boli!” îmi strigă individul aflat la un pas de apoplexie - judecând după cât de roşie îi era mutra. “Om bătrân” - îi zic - şi crezi tot ce dau unii pe gură deşi zeci şi zeci de ani nu te-ai îmbolnăvit de la porumbei”. Mă înjură, şi ameninţă: “las’, că otrăvesc eu şobolanii zburători”. Tac. Puteam să-l enervez dar nu voiam să-l am pe conştiinţă: îl enervez pe stradă şi moare acasă.

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai am un sac. Nu reuşesc să îi înţeleg pe unii şi pace bună! Desigur, ştiu că toţi aceştia care nu au loc de alţii nu au avut - sau nu mai au - cea mai fericită viaţă şi cum văd pe cineva aparent fericit, cum să le strice ei bucuria - dar dacă nu le e bine in viaţa lor de ce or vrea să strice plăcerea altora?! Mi-e milă de aceşti oameni, dar mi-e tare greu să îi înţeleg. 

Haita care nu m-a vrut

A scene from WHITE GOD, Magnolia Pictures 

Am descoperit un text la dr. Mihaella (blogul nu mai exista in febr 2021 şi pornind de la fraza Toate animalele au simțuri mai dezvoltate decât omul. Ei nu interpretează, nu raționează, dar simt mai multe decât omul mi-am amintit o întâmplare oarecum hazlie, petrecută cu mulţi ani în urmă, pe la începutul anilor 1990.

Era o seară de vară, încă nu se întunecase, şi eram împreună cu o colegă de muncă, o conduceam în staţia de autobuz. E o fata la locul ei, mereu gata să ajute pe oricine are nevoie, fără a aştepta ceva în schimb.

Aveam de parcurs un bulevard lung şi lat. Fiind seară, mulţi oameni profitau de răcoarea care se lăsase şi se plimbau, cu mic cu mare, cu pisică şi purcel. La un moment dat apare o haită de câini – mulţi câini, mici şi mari (la vremea aceea abia se puneau in discuţie “adăposturile pentru câinii maidanezi” şi nimeni nu se isteriza când îi vedea pe străzi). Colega-mi zice, cu glas tremurat, desi câinii erau tare departe: Haide, repede, să trecem strada că vin cainii şi de când m-a muşcat unul mi-e frică tare de ei!

Ştiam o mulţime de oameni, dintre cei care au grijă de câinii nimanui, muşcaţi de blănoşii pe care încercau să îi salveze (şi înainte de 1990 erau oameni care adunau câinii de pe străzi şi aveau grijă de ei), muşcaţi de mâini, de picioare, de… fund, dar care nu se temeau de câini nici după acele experienţe dureroase, uneori repetate - câinii se sperie, nu sunt siguri dacă intenţiile tale sunt bune sau vrei doar să-i răneşti, ca mulţi alţii. Şi pe mine m-a muşcat un câine al nimănui (la mult timp după întâmplarea aceasta) pentru că dădeau din sacoşe, spre el, nişte inconştienţi şi am apărut în calea lui pe neaşteptate.

Deşi eram una lângă alta, deşi erau mulţi oameni în jur, câinii şi-au fixat atenţia asupra colegei mele şi s-au apropiat alergând şi lătrând, aproape înconjurând-o. A început să ţipe şi să dea din mâini – degeaba strigam la ea (cât mai calm posibil) să nu se mai agite - era cuprinsă de spaimă. Băteam din palme, strigam la câini… Ajunsesem să împing câinii mari cu mâinile, încercând să-i fac loc fetei să iasă din încercuire, plasându-mă între om şi caine, dar ei nimic; aveau o ţintă fixă. Nu săreau pe ea, dar nici n-o lăsau să treacă, învârtindu-se lătrand în jurul ei, când spre stânga, când spre dreapta – aşa ceva nu mai văzusem până atunci, şi nici de atunci.

Cumva-cumva, a reuşit să traverseze – câinii n-au urmat-o, ca şi cum s-ar fi ridicat între ei şi şosea un zid invizibil; au rămas lângă bordură, lătrând, ignorându-mă total – aproape că mă simţeam jignită! Înainte de a-şi continua drumul pe bulevard mi-au aruncat o privire total lipsită de interes… Nu mă plâng! :)) Chiar mă bucur că nu sunt interesantă pentru haite.

După ce au plecat câinii s-au apropiat câţiva dintre cei care asistaseră la scena caraghioasă şi m-au întrebat dacă sunt în regulă. Oare ei nu văzuseră că acei câini nu mi-au dat importanţă, deşi am încercat din răsputeri să-i fac să mă bage în seamă şi îi împingeam de parcă ar fi fost câinii mei?!

Între timp, “fata mea” a prins viteză, abia am ajuns-o din urmă, pentru că doar încetinise pasul dar nu părea că vrea să se oprească.

Mult timp m-am întrebat: ce-or fi simţit câinii aceia la colega mea de li s-a pus pata aşa, dintr-o dată?! Azi mi-am amintit întrebarea; poate că răspunsul e cel citit la Mihaella, dar nu e un răspuns total lămuritor deoarece nu răspunde la întrebarea “ce?” pentru că nici eu şi nici ceilalţi prezenţi atunci nu suntem puri (eu sigur nu-s).

☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺

sursa foto: scena din filmul “White God”, premiat la Cannes in 2014 (premiul Un Certain Regard)

http://www.fastcocreate.com/3044228/animal-payback-is-a-bitch-behind-the-brutal-and-powerful-mad-dog-movie-white-god

Treptele lui Gabony. Buna dimineata soare!

Haideti cu totii la plimbare! 😊

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

Treptele lui Gabony, unul dintre traseele spre varful muntelui Tâmpa (considerat cel mai dificil, dar si cel mai spectaculos). Treptele au fost date in folosinta pentru prima data in anul 1931. Pe traseul Treptele lui Gabony pot fi intalnite multe specii de plante si animale protejate, incluse in Directiva Habitate a U.E.: crucea voinicului, crinul de padure, specii rare de ferigi de stanca, stanjenelul, capul sarpelui, laleaua pestrita, cununita, tufisuri de mojdrean, gaia bruna, eretele sur, ciocanitoarea pestrita, ciocanitoarea cu trei degete, pisica salbatica.

Undeva pe traseu e fixată o placă pe care scrie „FR Gabony, 1930-1931”.

Cele mai multe informații găsite pe net, despre Gabony, se referă la un

„nobil maghiar” care ar fi donat bani mulți orașului, inclusiv pentru amenajarea acestui traseu. Totuși, cred că este vorba despre Friedrich (Fritz) Gabony, unul dintre „grădinarii orașului” – și mi se pare destul de firesc ca un „grădinar urban”, care lucra în Departamentul de grădinărit al orașului, Agenția de curățenie a orașului – Departamentul forestier, să fie initiatorul amenajării acestui traseu. În „căutări” am mai descoperit un nume: Wilhem Gabony, despre care am înțeles că era tipograf și deținea o librărie, cândva, în secolul al XIX-lea.

Numele grădinarului apare la p. 61, aici:

http://www.muzeulartabv.ro/assets/docs/catausabweb.pdf

și aici:

https://docplayer.org/111263368-Kronstadt-und-seine-viertel.html

Cainele nimanui din imagine, intr-o zi din luna septembrie 2013, a insotit fotograful pana in varful muntelui – si inapoi.

Postare in jocul Iulisei, Buna dimineata soare!

Suflet de "crestin"

Actualizare 15 aprilie 2015

Bej a fost adoptat

Are doi prieteni blanosi de joaca si se alearga toti trei intr-un decor superb. Uneori, Bej mai aduna si oile vecinului. E, din nou, un caine fericit.

De apreciat fata care l-a gasit, l-a hranit, l-a luat din drum si i-a gasit adapost.

sursa foto

sursa foto 

Actualizare 30 martie 2015

Bej a fost luat din drum (localitatea Zizin, BV), a fost imbaiat, hranit si, desi e slab-slab, e vesel; si cel mai important: e in siguranta. E mascul, metis de ciobanesc are varsta de cca. un an si asteapta sa fie luat intr-o casa cu oameni sufletisti.

sursa foto 

**

In unele manuale de religie copiii sunt infatisati ingenunchiati in faţa popii, iar familia – mama, tata si copilul – e infatisata cu mama purtand baticul acoperindu-i parul, si sunt invatati ca femeia trebuie sa dea ascultare sotului ei si barbatul trebuie sa isi asculte sotia. Mai sunt invatati ca de bat mingea in strada si sunt loviti de vreo masina aceasta este pedeapsa divinitatii pentru ei, pentru ca nu au dat ascultare parintilor. Dar nu sunt invatati copiii, la ora de religie, ca nu e crestineste sa abandonezi cainii pe care i-ai crescut cateva luni sau cativa ani. Nu sunt invatati nici adultii ca animalele trebuie tratate bine, nu abandonate in voia sortii. Cine nu e in stare sa ingrijeasca un caine cum ar putea fi in stare sa ingrijeasca de un copilas, care are muuult mai multe nevoi? Cum ar fi in stare sa implineasca voia divinitatii daca nu ii da ascultare nici in asemenea gesturi? Ca ce greu era sa-i caute cainelul nedorit o familie care sa-l doreasca sau, macar, sa-l duca la un adapost pentru caini, in loc sa contribuie la cresterea numarului de caini fara stapan de pe strazi.

Bej – asa l-a numit persoana care a auzit povestea lui si l-a cautat – este un catel in varsta de vreo doi ani. A fost abandonat pe ulita unui sat de o familie care venise duminica la biserica. Dupa terminarea slujbei au scos catelul din masina si l-au lasat in drum. Au demarat in viteza, indiferenti la cainele care a alergat, disperat, dupa masina. N-a putut tine pasul cu masina, asa ca a renuntat. S-a asezat la margine de drum, asteptand. Nu stia el, sarmanul, ca nu mai vine nimeni dupa el. In duminica urmatoare a alergat din nou dupa masina celor care l-au abandonat, fara succes. Cainii de prin sat l-au alungat si si-a gasit adapost la cimitir, unde o fata care iubeste toate fiintele l-a gasit dupa cateva zile de cautari si il hraneste zilnic si cauta pentru el niste oameni care sa il ia de acolo si sa-l ingrijeasca. E slab catelul, pentru ca e de ceva timp pe strada, si e speriat, abia dupa mai multe zile a permis salvatoarei sa-l atinga.

Atunci cand declari ca inima iti e plina de iubirea pentru divinitate nu poti face astfel de gesturi. Nu e cinstit sa pacatuiesti zilnic si apoi sa te rogi in biserica pentru iertare si cand iesi sa comiti alte pacate, cu gandul ca duminica urmatoare iar te vei ruga pentru iertare. Poti face asta, dar nu stii daca iertarea iti este sau ba acordata de divinitate – orice ti-ar spune popa, pentru ca popa nu e oracol, nu prin el glasuieste divinitatea.

Gandul, vorba si fapta ar trebui sa fie… in consens.

Inainte de a va hotari sa luati un caine analizati-va cu sinceritate, pentru ca nu-i usor sa ingrijesti un caine.

Cum alegi un caine pe care vrei sa-l cresti (legatura externa)

Povestea lui Bej o puteti citi si pe FB.

https://www.facebook.com/1537420939878602/photos/pcb.1555101751443854/1555101681443861/?type=1&theater

Reflexii in oglinda

Sursa foto: https://www.facebook.com/APAMSanctuary?fref=photo

Fotografii pentru Reflexii in oglinda, la SoriN

Urâți la suflet pot fi unii oameni

Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi! (F. Dostoievski)

Unii cercetători științifici - parcă tot mai mulți - numesc oamenii primate umane, parcă pentru a accentua realitatea teoriei evoluției. Totuși, unii dintre cei cu două picioare și fără pene - Doamne, ce e? - nu pot fi numiți primate umane - nici măcar primate! N-ar putea fi numiți cu numele vreunei jivine pentru că toate jivinele au un rost pe Pământ… Poate și ei?! Să ne învețe cât de hidoasă poate fi o… primată umană care n-a știut să îmbătrânească? De asemenea bătrâni nu cred că are nevoie societatea… Dar ce știu eu?!

Mă refer aici la un bătrân - celor ca el le spun boșorogi. O fi genul pe care îl deranjează și gălăgia pe care o fac copiii în jocurile lor…

Vineri, 23 mai a.c., împreună cu un vecin, ne plimbam câinii… Printre oamenii care circulau pe bulevard se plimba și Rex maidanezu', un câine blând, căutând și el câte ceva de-ale gurii, așteptând ca vreun om sa-i ofere ceva. Un boșorg i-a oferit: l-a pocnit în cap cu umbrela! Rex a schelălăit și a luat-o la fugă… Din acea zi nu l-am mai văzut.

- De ce dai în el, mă? se răstește vecinul.

Boșorogul, hlizindu-se, răspunde:

- Pentru că se plimbă printre oameni…

Ce să-i faci exemplarului? Să-i explici că nu aceasta e metoda indicată de a nu mai avea câini pe stradă? Să-i explici că lovind un câine îl poate înrăi și astfel poate ajunge să muște un om?! În niciun caz pe cei ca el nu-i mușcă - au și câinii demnitatea lor! Poți să-i explici că animalul acela nu-i mănâncă lui pensia și nu e vinovat pentru ceea ce fac politicienii? 

Un om lovit la cap poate deveni din unul blajin unul violent așa că și un câine blând, lovit în cap, ar putea deveni unul agresiv… Dar cu cine să te înțelegi?! E drept, fiind vârstnic, demența o fi început să-i ciugulească din creier - dar atunci ar trebui să ia măsuri neamurile lui, să nu-l mai lase liber pe stradă… Că n-o fi fost aceasta prima manifestare a demenței…

Mă întreb, retoric, oare câți dintre vârstnicii pe care îi ajutăm cu grupul de voluntari se comportă astfel cu animalele? Mă întreb, din câți oameni erau atunci pe stradă, de ce am reacționat doar trei la actul acela de violență gratuită?

Oare vrea cineva să cred că ființe ca acest individ sunt bune cu semenii lor?

Rex maidanezu’ și găina pitică

Rex - nume pe care i l-am dat noi - câinele care m-a îngenuncheat și pentru care am fost momeală câteva zile este un dulău blând, prietenos, în general. Cât timp a păzit ușa la intrarea în bloc a avut grijă ca haita care trece prin cartier în miez de noapte sau în zori de zi să nu mai hărțuiască pisicile.

Rex

Un arici, lipa-lip, a trecut la circa un metru de locul unde era ghemuit la somn și a adulmecat în blidul unde e pusă hrana pentru pisicile din zonă și Rex n-avea treabă. Pisicile mâncau liniștite lângă adăpostul lui iar când mergeam pe bulevard nu lătra la ceilalți câini și nu fugărea porumbeii, doar sărea pe mine dacă mă opream din mărșăluit.

Sâmbăta ce tocmai a trecut, aproape de ora prânzului, am pornit din nou la plimbare prin cartier, cu Rex după mine, pentru ca Miki să-și vadă de treburile ei liniștită. Pentru că era mare aglomerație pe bulevard și se lucra la o clădire am cotit-o printre blocuri. Și-am mers liniștită, vorbind la telefon cu persoana care o plimba pe Miki - manevră necesară în eventualitatea că Rex ar fi luat-o la goană spre locul unde era Miki.

La un moment dat, Rex se repede brusc spre zona verde din imediata apropiere. Mă holbez, pentru că nu-mi imaginam ce ar fi putut vedea… Poate un șoarece, pentru că porumbei nu erau, nici pisici și cu aceste vietăți oricum nu avea treabă. Din iarbă începe să zburătăcească o pasăre, cotcodăcind disperată și, mai alergând mai zburând, încerca să scape de dulăul pus pe fapte mari. De unde o fi apărut pitica numai ea știe! Am strigat la Rex - uitând de interlocutorul de la telefon. Am alergat spre câine, strigând nu-i voie și l-am deviat, puțin, de la țintă, dar numai o fracțiune de secundă. Pasărea s-a ridicat și s-a izbit de colșul capotei unei dube. Sunetul loviturii aproape că m-a amețit și doar c-o vedeam între colții dulăului. Și-am fugit, strigând, către el, gesticulând, cred, ca o marionetă mânuită de un păpușar beat. Câinele fugea după găină, eu fugeam după câine, dând din mâini, printre mașini parcate și trecători uimiți! L-am întârziat din nou și gâinușa pitică și-a găsit adăpost în curtea unei spălătorii auto - dulăul văzând băieții de acolo, care se adunau pe trotuar, a renunțat la pradă și a venit repede la mine. Când am auzit în ureche vocea interlocutorului de la telefon m-am întors să văd unde e! așa eram de zăpăcită.

O doamnă în vârstă, cu o căciulă care o făcea să arate tare hazliu, m-a întrebat dacă e câinele meu. Am lămurit-o care-i treabă în timp ce încercam să conving câinele că suntem din specii diferite, linișteam interlocutorul că totu-i în regulă și doamna mă privea cu ochi mari, gândindu-se, probabil: sărăcuța, vorbește singură, iar băieții de la spălătorie se distrau copios… Am plecat, cu Rex după mine. Cred că un timp voi ocoli zona unde se află spălătoria…

Cu această ocazie am aflat și motivul pentru care, probabil, câinele a ajuns pe stradă. Aflasem că a fost dat afară dintr-o curte, dar nu știam motivul. Acum, cred ca l-am aflat: o fi dat iama în orătănii… Dar câinii pot fi educați să renunțe la astfel de năravuri. Știu de la bunicii mei, care au reușit.

De duminică începând lucrurile s-au linișitit. Rex s-a întors la culcușul lui, lângă blocul vecin.

În acea zi mi-am amintit de povestea lui Lăbuș, scrisă de Alex: "Credinciosul".

Momeala

Despre maidanezul care m-a îngenuncheat am scris, dar sezonul nu s-a terminat.

Câinele, metis de Labrador Retriever (la prima vedere) s-a așezat la ușa de intrare în scara blocului și nu s-a mai dat dus! Pas de a mai ieși cu Miki la plimbare! Nimic nu a avut spor împotriva lui! Nici soluția mentolată, nici umbrela, nici strigătele! Trebuie să cumpărăm un spray special despre care se spune că acoperă mirosul feromonilor cățelușei în călduri și n-o mai hărțuiesc masculii.

Am ieșit în grup… S-au prefăcut că îl lovesc, au strigat la el… Eu l-am împins și au strigat la mine, că mă mușcă! Dacă nu m-a mușcat când am căzut pe el, sprijinindu-mă de spinarea lui, n-o să mă muște că îl împing. Și iar am ajuns acasă cu Miki în brațe!

Dulăul are o țintă precisă! Să mai zică cineva că un câine castrat nu-și păstrează instinctele!

E primul câine pe care l-am întâlnit și a făcut cum a vrut el, nu cum am vrut eu - și Miki nu e prima cățelușă în călduri pe care o plimb!

Marți la prânz am reușit să plimb cățelul doar zece minute, când o amică a ieșit și l-a momit după ea. A urmat-o câtva timp apoi a revenit repede…

Verifică, mirosind, toți oamenii care trec pe acolo dar pentru că nu simte ce așteaptă se culcă la loc.

Miercuri dimineață, pentru a putea ieși cu Miki, mama a plecat înainte, la cumpărături, și câinele s-a luat după ea; de câte ori a intrat în vreun magazin el a așteptat, cuminte, în față, apoi pleca după ea, la doi metri în urmă. Iar eu am putut s-o plimb pe Miki în liniște.

Când mama a revenit acasă a adus o veste bună: s-a întâlnit cu o doamnă care când a văzut câinele a exclamat bucuroasă: Aici ești, măi? Unde umbli? Câinele s-a bucurat când a văzut-o și a început să se tăvălească pe spate, fericit. Așa am aflat că a fost adoptat de oamenii dintr-un bloc vecin, care i-au făcut adăpost și îl hrănesc - se gândiseră că l-au luat hingherii și urma să îl caute în adăposturi.

La plimbarea de noapte am fost eu momeala. M-am plimbat prin cartier o jumătate de oră. Cum mă opream, cum sărea pe mine Rex - așa i-am zis, după numele "Comisarului Rex" din serialul cu același nume, în care rolul titular îl are un câine ciobănesc german. Am ținut legătura prin telefon cu cel care o plimba pe Miki, să știe dacă trebuie să o ia în brațe și să se retragă.

Și așa o ținem de marți: unul e momeală, altul plimbă cățelușa.

Tare-s curioasă dacă s-o prinde Rex că-l ducem cu zăhărelul!

Maidanezul care m-a îngenuncheat

În a doua zi de Paști, după ce ne-am adunat de prin vizite și alte cele, trebuiau îndeplinite înadoririle: câinele scos la plimbare. Tocmai primisem o pereche de blugi super - în sensul că-mi plac foarte mult - așa că i-am îmbrăcat, m-am parfumat cu parfumul abia primit, am pus cățelușa în ham și - mândră nevoie mare - “hai tai” prin cartier.

Soare, cald, liniște - mai mult sau mai puțin - un timp perfect pentru o plimbare de ora șapte seara.

Cu doar câteva zile în urma, când o plimbam pe Miki, a apărut un maidanez cu blănița colorată la fel ca cea pe care o are Miki. S-a uitat la noi, s-a oprit din drumul lui și nu prea avea curaj să se apropie. Ținea coada între picioare, urechile plecate și mă privea temător, ca un cățel bătut… Ca toți câinii pe care i-am avut (ai noștri) și ca toți cei pe care îi avem, uneori, în custodie, Miki e vaccinată - cu analizele “la zi”, altfel spus - așa că i-am permis să se joace cu tânărul maidanez castrat. Câinele s-a îndreptat de spate, a ridicat coada și s-a jucat cu Miki. Și s-au tot zbenguit, spre deliciul meu și al trecătorilor - el fiind de aproape trei ori mai mare decât Miki. Fiind “în călduri”, Miki sărea și-i dădea coada pe la bot. Și de atunci se tot întâlnesc…

Mi s-a spus că am făcut o prostie permițând apropierea în perioada lor de împerechere dar mi-e milă să alung maidanezii… De acum știu cum e mai bine, cel puțin pentru mine!

Luni, Miki a început să scâncească și să privească în urmă, pe bulevard. Am înțeles imediat că iubitul e în zonă și am grăbit pasul către casă - eram îmbrăcată cu blugii noi și nu voiam să-i bag la spălat din prima zi. Dar ne-a ajuns din urma tânărul domn și… nu s-a mai dat dus, mai ales că Miki făcea piruete sub nasul lui, sărind ca un ied, cel puțin 15 cm înălțime… Când domnul s-a așezat peste ea, culcând-o la pământ, am tras de lesa să o eliberez și Miki a ieșit din ham, fiind gata să plece în lume cu iubirea de sezon. M-am repezit să o prind, apăsând-o pe asfalt. Câinele s-a strecurat între mine și Miki blocându-mi pasul. Din reflex, am îngenuncheat frumos lângă dulău - ajungând să mă sprijin bine de spinarea lui - și, aplecându-mă peste el, ținând palma pe Miki, mă străduiam să-i pun hamul… Râsul îmi diminua puterile! Ochelarii de soare atârnau pe vârful nasului, pletele acopereau dulăul care nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, cred, păream a face mătănii la colțul blocului, aparent ferită de priviri indiscrete. Din vecinătate, în clădirea unde se întâlnesc regulat niște credincioși, se auzeau glasurile lor cântând Osana! Isus a înviat!

În fracțiuni de secundă - a durat mai mult să povestesc - am reușit să agăț hamul de Miki și să o iau în brațe. Am grăbit pasul spre casă, auzind în urmă gâfâitul dulăului conștiincios! Mă îneca râsul! Poate nu știți, dar atunci când râzi în timp ce faci efort te epuizezi! Am ajuns acasă frântă! Când nivelul adrenalinei a scăzut abia îmi mai puteam ridica brațele! N-am mai căzut de zeci de ani dar doi câini îndrăgostiți au reușit să-mi frângă verticalitatea! M-am ales cu două julituri perfect neînsemnate, la “încheietura” falangelor a două degete și cu… mândria șifonată - vorba vine! Poate m-o fi văzut careva făcând mătănii - dacă era la vreo fereastra din preajmă - dar eu n-am văzut pe nimeni! Și, iată, așa am devenit subiectul central al serii! Mă întreabă prietenii ce-mi mai face mândria. E bine, mulțumesc! Ce bine că n-a fost una dintre zilele ploioase! Nu de alta, dar ar fi trebuit să spăl nu doar blugii dar și geaca.

Câinele roșcat

Când mă simt copleșită de fapte, de oameni, aleg să mă retrag un timp departe de zonele aglomerate, să încarc bateriile. Eram cazata la Gaiser, un hotel din Timișul de Sus, în anul 1990. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea liniștit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se
reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Câinii rămân interziși când un om are tupeul să se dea șef pe teritoriul lor. Sunt animale de haită și simt frica iar atunci când cineva nu se sperie ei înțeleg cine e șeful haitei. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. M-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Nu vă hazardați să faceți așa ceva dacă aveți cel mai vag sentiment de teamă! Câinii vă simt. Dacă aveți ghinionul să dați de o haită în drumul vostru n-o luați la fugă - în niciun caz! Puteți face stânga împrejur (să nu vă opriți nicio clipă!), dar calm, chiar dacă vă mănâncă tălpile să fugiți - dacă v-au văzut grăbiți se vor orienta către voi. Dacă totuși vin, faceți un pas hotărât către ei, ușor aplecați în față, și bateți din palme, spunand nu!, marș! sau ce vă vine în minte, dar cu hotărâre! Câinii tot vor lătra, dar defensiv. Vă aplecați și luați ceva de pe jos - sau vă prefaceti că luați, dacă nu e nimic la îndemână - și dați spre ei, dar lângă câine, niciodată în el!! Plecați de acolo - dar nu alergând - când ei nu mai sunt așa de cu ochii pe voi, ci adulmecă ba pe jos, ba în stânga sau dreapta… Bineînțeles, dacă vă e frică aveți mai puține șanse să scăpați dar e mult mai bine decât să fugiți și poate să mai apară cineva care să vă ajute.

În special primăvara și toamna, când femelele sunt în călduri, masculii - în special cei necastrați - sunt mai agresivi, pentru că își apără teritoriul. Mai sunt agresivi atunci când - pe aproape - o cățea are pui pe care încă îi mai alăptează - câinii apără cățeaua și puii de eventuali intruși.

O poveste emotionanta, tot despre un caine, puteti citi la Alex - Lumea lui Alexandru 

Cândva m-a mușcat un câine

O zi de vară timpurie. Orașul era în fierbere pentru că erau adunați câinii și duși la sterilizare apoi eliberați (mai mult sau mai puțin) prin cartierele de unde au fost luați.

Plec în unul din drumurile ce le aveam de făcut. Scurtez pe lângă un bloc, pe o alee. Văd un grup de trei bărbați și două femei care țipau și dădeau din sacoșe către un cățel alb, mărișor, care aleargă pe lângă ei cu coada între picioare.

- Fugi, doamnă, că-i câine rău! strigă ascuțit una dintre femei.

Unde naiba să fug? Știu că poate fi mai rău dacă o rup la fugă, și mă opresc pe marginea aleii înguste: în stânga blocul, în dreapta un gard de care aproape mă lipesc.

Cățelul, speriat, trece pe lângă mine și mă mușcă de pulpa piciorului stâng. Mă doare de-mi vine să-mi dau palme, dar mă abțin eroic să țip.

- Ce faci, măi? mă adresez câinelui, cu reproș, uimită că am fost mușcată deși m-am străduit să-i eliberez calea, să nu se simtă și mai încolțit. Rana nu era prea adâncă, dar se vedea ca dăduse sângele, însă ciorapul nu era rupt, deci nici rana gravă. Câinele se ghemuiește, speriat, lipit de bloc, de parcă ar fi vrut să se deschidă pământul și să scape.

- Te-a mușcat! se aude o voce ascuțită, a unuia dintre bărbați de data aceasta, și tipul ridică o piatră să dea în câinele ghemuit, care tremura din tot corpul, îngrozitor de speriat.

- Nu da, omule, cu piatra! îi spun, păstrând un ton calm - deși turbam de furie când am văzut ce atitudine au față de câine. M-am așezat în dreptul câinelui și indivizii aceia încercau să-mi explice că acela e un câine rău, care latră la toată lumea și etc. I-am lăsat să vorbească și m-am întors spre câinele care era tot ghemuit. Mă las lângă el și întind, încetișor, mâna, să îl mângâi. Câinele mă mârâie, arătându-mi colții, dar nu pleacă. După modul în care și-a dezvelit dinții - numai la vârful botului - știam că nu va mușca, dar nu-l priveam în ochi. Un câine (ca regulă) urmează să muște numai după ce te avertizează mârâind descoperindu-și întreaga dantură. Dacă vine direct spre tine, ținând coada (dacă are) pe spate, e aproape sigur că vrea să muște.

Renunț să-l mângâi atunci. Stau câteva secunde nemișcată și apoi întind iar mâna, încet, cu palma în sus, și iar mă mârâie, dar nu la fel de convins - îmi adulmecă degetele, de la distanță, dar iar stau nemișcată, fără să retrag palma. În final m-a lăsat să îl mângâi pe frunte, întâi cu vârful degetelor apoi cu toată palma.

- Ați văzut că nu-i un câine rău? îi întreb pe cei cinci care mă priveau ca pe o casă arsă, cum stăteam ghemuită și vorbeam câinelui.

Evident că n-au avut ce să comenteze. Apoi am plecat, în direcția de unde venisem, știind că va veni și câinele după mine și voiam să-l îndepărtez de acei indivizi. M-a condus câinele până la scara blocului unde locuiam. Am rugat o vecină să meargă la ai mei și să le ceară un vas cu apă și ceva de mâncare pentru câine. Înainte de a se uita la mâncare a băut, pe nerăsuflate, aproape toată apa și abia apoi a mâncat. L-am mângâiat și a plecat în treaba lui. Apoi am avut timp să-mi oblojesc și rana - era destul de adâncă și mai am semnul. Nu l-am mai văzut de atunci - așa cum nu îl mai văzusem nici până în acea zi.

Aproape tot cartierul aflase ce pățisem și copiii se amuzau pe seama mea, spunându-mi să nu-mi fie teamă că turbez pentru că acel câine tocmai fusese readus de la sterilizare și vaccinare. Atunci am înțeles de ce era atât de speriat de oameni acel câine și de ce lătra la tot ce are două picioare, două mâini și n-are pene: modul cum îi iau de pe străzi și îi tratează e barbar iar operația e dureroasă, mai ales după ce trece efectul anesteziei - și câinii maidanezi sunt lăsați pe stradă imediat după sterilizare iar când efectul anesteziei dispare apar durerile, în cele mai multe cazuri. E mai mult decât logic ca acești câini să asocieze durerea cu omul și să fie agresivi cu aceștia. Câinii nu fac deosebirea între cei care le-au provocat durere și ceilalți - ei știu doar că omul le face rău.

Azi, un individ lovește un câine; mâine, un om care iubește și câinii ar putea fi mușcat…

Uite maidanezul, nu e maidanezul!

Ionuţ Anghel, în vârstă de patru ani, a murit pe 2 septembrie, după ce a fost atacat de câini maidanezi, în apropierea Parcului Tei, iar fratele acestuia, de şase ani, a fost muşcat de un picior, dar a reuşit să fugă şi să-şi anunţe bunica.

Acum, după ultimele investigații, rezultatul cercetărilor a fost dat publicității, și se pare că nu câinii maidanezi au ucis băiețelul în 2 septembrie, ci un câine de luptă. Probele prelevate de pe corpul micuţului indică faptul că nu există nicio urmă de ADN ale celor şase câini vagabonzi, ceea ce întăreşte ipoteza conform căreia copilul ar fi fost ucis de un câine de luptă.

Sursa: adevarul.ro

Dar e bine că unii s-au străduit - de fapt nu le trebuia mult - să asmută oamenii unii împotriva celorlalți.

E destul de greu de crezut - și mulți au observat chiar atunci - că un copil în vârstă de 6 ani, mușcat de picior de maidanezii care dăduseră de gustul sângelui a reușit să fugă pentru a-și anunța bunica. Iar dacă traseul pe care se presupune că l-au parcurs copiii este cel prezentat în videoclipul de la adresa de mai jos e și mai greu de crezut varianta cu maidanezii ucigași. Cei care locuiesc în București au mai multe șanse de a afla exact unde s-a întamplat nenorocirea și pot confirma sau infirma cele prezentate în videoclip.

Traseul (presupus, pentru ca nu am posibilitatea sa verific)

http://www.youtube.com/watch?v=7mhibif7c60

Tragedia, însă, rămâne, iar unele chestiuni, precum știrile și filmarile (îmi) par a fi tentative de manipulare trebuie să mă întreb... unde e adevărul? Atunci când ceva e ambiguu se pot face fel și fel de speculații, iar această tragică întâmplare nu pare clară deloc. Singurul lucru cert este moartea unui copil și vinovatul moral - cu toți câinii care nu au ce căuta pe străzi (e un fapt) - este bunica. De i-ar fi supravegheat i-ar fi văzut îndepărtându-se și ar fi avut timp să îi întoarcă din drum.

Autoritățile trebuie să caute acum un eventual proprietar de câine de luptă. Pur și simplu nu-mi vine a crede că un om a putut fi atât de inconștient încât să lase liber un câine antrenat pentru lupte! Mai că mi-aș dori să fie vina amărâților de câini maidanezi decât să aflu că un om a fost atât de tâmpit! Altfel nu vreau să-l numesc.

Sunt foarte interesată să aflu cum se va încheia ancheta cu privire la uciderea lui Ionuț, deși copilului nu îi mai e de vreun folos dar, sper, nu vor mai muri și alți copii din aceeași cauză - oricare ar fi aceasta.

*

În acele zile am văzut și multe dintre chipurile ascunse sub măști. Deși sunt de părere că trebuie să avem încredere în oameni și să ne așteptăm la orice de la ei am fost foarte surprinsă de cele constatate. Mă întreb - retoric, evident - celor care tremurau când schieunau urăsc cââââiniiiii și celor care au fost atât de nestăpâniți în arăta ura pentru câini în general și pentru maidanezi în special - nu le va fi puțin jenă că și-au dezvăluit chipul greșind ținta? Despre acești cetățeni, de fapt, nu știu cât urăsc ei câinii și cât îi urăsc pe cei care au și grija câinilor. Fiecare are pe lângă locuință pe cineva care are câini, pe cineva care îi hrănește pe stradă etc. și acum au prins momentul să-și strige frustrările. Nu e, oare, jalnic?

Câinii erau mulți pe străzi și unii erau periculoși. Era obligatoriu să se rezolve această chestiune și să fie adunați. Trebuia să moară un (alt) copil pentru ca românii să se trezească și să-și dea seama că trebuie să lucreze cot la cot pentru a realiza ceva bun? Nu mă refer la cei care urăsc oamenii care iubesc câinii! Aceștia se vor întoarce de unde au venit și vor mai ieși când vor avea iar ocazia să își arate ura pentru… pisici, dar, de fapt, pentru cei care iubesc pisicile, când vor simți că e rost să fie văzuți la TV… Mă refer la cei echilibrați, care analizează lucrurile obiectiv, la rece, încercând să găsească soluții! Tensiunea arterială crescută nu e de niciun folos.

Întâmplări cu vagabonzi - câini vagabonzi

Lovit pe trecere de pietoni

În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut oameni și-a zis că nu mai trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.

A urlat cățelușa două zile și o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul mort pe care îl păzea de noi, și lătra și încerca să ne muște. Am mângâiat-o și, în final, a înțeles că nu îi vrem răul și ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac toate animalele cu puii abia veniți în lume -  lătra la el, dar puiul nu mai mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au suflet.

Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container, că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am înfășurat puiul într-o bluză - puricii și alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de mine și a venit să mă ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă, de la hârleț.

Între timp, pe locul acela au fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă.

Câine rău

Eram cazata la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Johnny și haita

Într-o însorită zi de octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se apropie, strigă și alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi, femeile care țipau, se apropie și ele. Cu greu, mama scoate de pe roata mașinii, unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă. Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că va învăța să mănânce singur. O! Și cum mânca el singur! Știa să mănânce singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze când se simt amenințate.

L-am lăsat pe Johnny – așa i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer (care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.

Deși tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului, când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de blană.

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

Două mâini, două picioare, fără pene; Doamne, ce e?!

Pornind de la “gîndul de-o zi” al lui Flavius (https://flaviusobeada.wordpress.com/2013/09/03/clxxviii/ - in febr 2021 blogul era sters): În care poţi să mori ucis din dragoste de cîine, la care am ajuns de la Daurel's Blog, mi-am amintit de acel brașovean care a fost ucis (în ziua de 1 august 2010) încercând să-și pună la punct vecinul.

La acel moment, despre gestul lui a scris cam toata presă - importantă – internațională.

Bukşi rătăcea, pe străzile din Braşov, flămând, când un bărbat l-a luat la bătaie într-o parcare. Adrian Prişcu, în vârstă de 50 de ani, a auzit urletele animalului din apartamentul său şi, imediat, a coborât în faţa blocului. Prişcu, un bărbat înalt şi bine clădit, l-a somat pe vecinul său să lase căţelul în pace, iar pentru că acesta nu s-a conformat, l-a lovit. Ameţit de alcool, rivalul l-a pocnit pe Prişcu în cap cu o sticlă de bere, apoi i-a înfipt un ciob în inimă. După două luni, povestea a fost prezentată la un post de televiziune din Germania şi astfel au aflat Sylvia şi Josef, din Hailfingen (si l-au adoptat pe Bukși, scrie si aici: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/brasoveanul-adrian-priscu-a-fost-ucis-incercand-sa-il-salveze-pe-buksi-358320.html)

Familia de germani mai are un maidanez, adoptat tot din Brașov - pe Mara.

Unii ar spune că gestul bărbatului a fost unul stupid, dar cine să se aștepte că un om pe care crezi că îl cunoști de ceva timp e în stare să devină bestie cu chip de om? Gestul lui Adrian Prișcu, însă, a fost instinctul unei ființe umane.

Bărbatul și-a dat viața nu doar pentru acel câine. Din punctul meu de vedere a făcut o demonstrație despre ceea ce trebuie să fie un om. Nu batem câinii care ne ies în cale, nu-i ucidem, nu rămânem indiferenți cănd alții îi lovesc, ci încercăm să îi adunăm și să educăm oamenii cum să se comporte în preajma câinilor în general și a câinilor vagabonzi în special.

În general, nu trebuie să rămânem indiferenți când vedem semeni care au un comportament violent, indiferent că se comportă violent față de animale sau - mai ales! -  față de oameni. Poate mâine e rândul nostru, și “nimeni nu se bagă”.

Acum există dispoziții legale care pot fi aplicate celor care sunt violenți cu animalele dar nu se deranjează nimeni (sau prea puțini  se hotărăsc) să reclame pe vecinul violent care crapă capul unui câine - din contră, se laudă (public) și se bucură că au avut, cândva, un astfel de vecin. 

Nota: nu stiu cui apartin cuvintele din titlu (unii amintesc de Pitagora)

Altele:

Exemple de degradare umana

Cum se numara cainii maidanezi

Nu infometati cainii maidanezi

Animale si animale

Exemple de degradare umană

Câinii fac ceea ce sunt programați genetic să facă: apără teritoriul lor, pe al stăpânilor și pe cei care îi hrănesc și încearcă să îi ajute. Un câine hrănit de cineva pe stradă poate fi în situația de a i se căuta un stăpân - și nu se găsesc pe toate drumurile oameni care vor un câine, iar dacă vor nu și-l pot permite. Când vrem să scăpăm de câinii de pe stradă n-ar trebui să ne fie prea greu să căutăm chiar noi un loc unde să îi ducem, pe cineva care își dorește și își permite să îi îngrijească.

Chiar dacă nu iubești câinii, întreabă în jurul tău, poate vei descoperi oameni care îi iubesc și îi pot ajuta. Astfel, te ajuți și pe tine: pe stradă, liberi, vor fi mai puțini câini.

Povestea lui Bibi, una dintre vietățile salvate de cei de la APAM, din Arad.

[…] Cred ca am fost abandonata din cauza varstei, dar consider ca nu meritam aceasta soarta. Nu era vina mea ca am imbatranit. Datoria de caine de paza tot mi-o faceam. Dar, sincera sa fiu, cred ca mai bine am dus-o pe strada decat acolo unde primeam mai multa bataie decat mancare. Am petrecut ani de zile pe strada unde am avut tot felul de peripetii neplacute, mai ales ca mereu trebuia sa-mi schimb locul de cersit mancare. Asa am ajuns intr-un sat unde am observat ca cineva era interesat de mine si ma cauta zilnic sa-mi dea hrana. Am inceput sa ma simt tot mai iubita si sa prind curaj, crezand ca si alti oameni ma vor. Aici am gresit, nimeni nu ma voia. Singurii care ma iubeau si imi duceau mancare erau salvatorii mei, care imi explicau sa fiu cuminte sa nu fac nimic rau pana o sa poata ei sa-mi gaseasca un loc sigur, la cineva care are nevoie de mine. Eu nu am ascultat, am vrut sa-mi gasesc singura o casa unde sa stau, asa ca m-am asezat la o poarta si am inceput sa pazesc acolo. Dar se pare ca nu am gasit locul potrivit. Dormeam linistita si visam frumos cand deodata am simtit niste dureri infioratoare. Nu am mai reusit sa fug. Simteam cum sunt lovita cu cruzime si nu intelegeam de ce. Imi curgea sange peste tot si nu mai suportam loviturile asa ca am lesinat. Probabil ca asta a fost norocul meu: acea bruta care m-a batut a crezut ca am murit. Cand mi-am revenit din lesin simteam ca mai bine muream. Nu mai puteam sa ma misc deloc. Ma rugam sa vina salvatorii mei sa vada ce am patit si sa ma ajute. Exact asta s-a intimplat. La un moment dat i-am vazut cum ma cauta si eu nu puteam sa strig sa le spun unde sunt. Dar ei au cautat pana m-au gasit: erau disperati cand au vazut in ce hal aratam. Imediat m-au luat in brate si au urcat cu mine intr-o masina. Asa am ajuns aici unde este casa mea sper pana la sfarsitul vietii. […]

Bibi a avut noroc (deși a rămas cu un picior mai scurt și se teme de oamenii care nu sunt salvatorii ei), pentru că a fost luată din drum, dar mulți câini sunt bătuți în acest hal și, după ce reușesc - dacă reușesc - să-și revină, atacă mai întâi omul, apoi fug.

Un om rău lovește animalul și un om fără vină în acest sens ajunge să fie mușcat de câinele lovit, cândva, cu bestialitate.

Foto cu impact emotional mare. Ce (mai) pot face unii...

Putem numi om acel individ care a legat câinele cu o sfoară, care i-a pătruns în carne, sfâșiindu-i gâtul?

Mulți ar vrea să scape de câinii de pe stradă, cu orice preț. Dar cum pot să accept gândul că sunt între oameni și indivizi atât de sadici? Pot crede că acei oameni au suflet bun (că respiră știu, dar au și suflet?), că ar fi capabili de iubire, în general?

Înainte de a spune ucide! gândește-te că unii abia așteaptă să o facă. Astfel de exemple trebuie să oferim copiilor?

Nu vă imaginați că sunt cazuri izolate.

Azi, cineva și-a învățat copilul că trebuie uciși câinii vagabonzi - nu neapărat dându-i exemplu sau explicându-i cum, ci doar pentru că a rostit lângă copil: câinii vagabonzi trebuie uciși. În mintea de copil s-ar putea fixa ideea că așa trebuie.

Mâine, copilul altuia va fi ucis de câinele bătut de copilul tău, în ideea că așa trebuie.

Altele:
Doua maini, doua picioare, fara pene; Doamne, ce e?! 
Cum se numara cainii maidanezi
Nu infometati cainii maidanezi!
Animale si animale