La rădăcina unui brad ședea, pe un covor de mușchi, un gnom cam supărat. Avusese stabilită o întâlnire cu un om – o fată foarte frumoasă.
Ca spirit al pământului – posesor al înțelepciunii pământului – ajutase mulți oameni care doreau să salveze Natura – inclusiv pe draga inimii lui: așa se cunoscuseră. De la toți ceruse în schimb ceva, mai puțin de la Ea, căreia i-a permis chiar să-l vadă. Au cutreierat împreună prin păduri, grote, peșteri și i-a dezvăluit omului o mulțime despre natură. S-a îndrăgostit de fată pentru că e veselă ca el, pusă pe șotii și iubește natura cu tot ceea ce aceasta cuprinde.
O fi el deținătorul înțelepciunii pământului, dar dragostea nu ține seama de așa ceva... înțelegea acum.
Poate că nu s-ar fi arătat dacă n-ar fi fost un gnom cu picioare prea lungi pentru un gnom – își căuta scuze pentru greșeala făcută... Ai lui îl cam luau peste picior pentru că era înalt, pentru un gnom. Fata, în schimb, îl îndrăgise.
Cum stătea el supărat și cocea o răutate s-a simțit mângâiat ușor. A privit în sus și-a văzut o crenguță de brad care se aplecase spre el, șoptindu-i că a înțeles greșit: fata îl iubește, e drept, dar numai ca pe un prieten foarte bun care o ajută să protejeze natura. Să-i ofere inima și toată încrederea, pentru că ea le merită, dar să nu-i ceară nimic în schimb.
Gnomul s-a înveselit. Voia să creadă ce-i șoptea ramura. Poate chiar așa era! Acum aflase gnomul că veșnicia poate dura și doar o clipă! Era plin de bucurie, încrezător în draga lui și chicotea încetișor - oarecum uimit - în timp ce crenguța îl ridica pentru a face poză cu el.
În final a ieșit ceva bun din întâlnirea ratată.