Se afișează postările cu eticheta legenda_paianjen. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta legenda_paianjen. Afișați toate postările

2021-12-23

Beteala de Crăciun. Legendă

Beteala pe care o așezăm între ramurile bradului este – se poate spune – tot un simbol al Crăciunului, și profit de ocazie (apropierea Crăciunului) să scriu aici o legendă descoperită când căutam informații despre vâsc și legendele țesute în jurul acestuia.
Legenda îmi sună cunoscut – probabil că am mai citit-o/auzit-o pe undeva, dar o uitasem total.
*
Întâmpinarea zilei Nașterii Domnului nu se face numai cu daruri, mâncare și băutură, curățire sufletească, ci și cu o desăvârșită curățenie în casă.

O gospodină, luându-și rolul foarte în serios, a curățat casa de praf și de toate pânzele pe păianjen pe care le tolera prin colțuri, peste an. Păianjenii, nu prea bucuroși de deranj, s-au ascuns în pod, unde au așteptat să se liniștească lucrurile.

Când s-a lăsat seara, au pornit încetișor spre locurile unde-și avuseseră căsuțele. Mare le-a fost mirarea când au văzut în cameră un brad frumos împodobit. Așa de mult le-a plăcut încât au coborât să vadă totul de aproape. Și-au mers în sus și în jos, în stânga și în dreapta, pe toate ramurile bradului. Făcând asta au lăsat în urma lor firele mătăsoase care aproape au acoperit ramurile. Dimineață, când spiritul Crăciunului a intrat în casă și a văzut bradul astfel acoperit, a hotărât să transforme pânzele de păianjen în decorațiuni strălucitoare, cu fire aurii și argintii.

Păienjenii erau creaturi ale lui Dumnezeu, nu le putea alunga, nu voia să le distrugă pânzele, dar se gândea și la gospodina care muncise atâta pentru ca totul să fie perfect pentru întâmpinarea Fiului Domnului.

Se spune că de atunci oamenii obișnuiesc să agațe între crengile bradului beteală strălucitoare, dar și un ornament în forma unui păianjen.

*
Pentru că am aflat despre ornament-păianjen am confecționat unul pentru brad (mă gândeam că nu am măcar un ornament nou pentru acest an – acum am!)
Nu e tocmai ca în modelul de la adresa de mai jos, dar îmi place; și e tot ce contează.
https://www.thespruce.com/legends-explaining-the-christmas-symbols-1254302

2020-09-06

Păianjenul în mitologiile lumii

M-o fi ciupit un păianjen; de câteva zile numai despre aceștia citesc. Și dacă tot citesc, de ce să nu fac și câte un rezumat, adunând aici doar ceea ce mi se pare mai interesant?

Gata. Am vorbit destul singură.

La egipteni, imaginea păianjenului apare pe unele ruine ale edificiilor antice, fiind asociat cu zeița Neith, cea care țese firele destinului; în credința babiloniană are numele Ishtar, având și alte caracteristici.

În mitologia celtică păianjenul e o ființă benefică. În textele celtice păianjenul a apărut brusc la un moment dat, venind din tradiția orală care nu a fost consemnată pe nicăieri (sau scrierile s-au pierdut). Una dintre primele mențiuni despre păianjen apare în Note despre folclorul din nord-estul Scoției (1881), cartea lui Waltor Gregor. Păianjenii erau priviți cu admirație, și era contraindicat să fie uciși. Pânza lor era un bun remediu pentru a opri sângerarea rănilor. În cartea amintită mai scrie că de vezi un păianjen pe haine înseamnă că-ți vei cumpăra noi obiecte de îmbrăcăminte. În lanurile de porumb își țese pânza un păianjen mic și la ce înălțime e pânza țesută până acolo va fi stratul de zăpadă în iarna ce vine.

Lady Wild, în cartea să Legende antice, farmece magice și superstiții din Irlanda (1887), scrie că uciderea unui păianjen aduce nenorocire. 

Alexander MacKenzie, în Profețiile lui Brahan Seer (1899), scrie că un păianjen închis într-o pană de gâscă (bine sigilată) pusă la gâtul unui copil îl vindecă de afte.Alexander Carmicheal, în Carmina Gadelica (1900), scrie că înghițirea unui păianjen (sau a unei insecte de apă) produce erbivorelor hemoragie digestivă.

Poveștile celtice cu și despre păianjeni sunt destul de rare; una ar fi cea scrisă de Elsie Masson: Poveșți populare din Bretania (1929).
Mai mult despre păianjen în mitologia celtică aici:

În Mexic există credința că la facerea Lumii a asistat Tocotl, un zeu-păianjen care susține Lumea în plasa lui. 

Mayașii credeau că după moartea trupului sufletul e destinat să rătăcească prin culoarele întortocheate ale lumii de dincolo până când întâlnește un râu, pe care nu-l poate traversa singur, ci numai cu ajutorul unui om-păianjen care conduce o plută din pânză; cei doi au o legătura spirituală de dependență cât timp traversează râul, pentru a ajunge în siguranță pe malul opus.

În Peru, păianjenul avea loc de cinste între celelalte vietăți, popoarele native respectând natura și portretizând-o în diferite ipostaze și forme.

În folclorul unor triburi din Africa de Vest există legende în care se spune că firul păianjenului simbolizează legătura omului cu divinitatea.

O legendă Navajo e despre o tânără indianca Pueblo – care trăia cu Navajo. Aceasta se simțea atât de singură încât a plecat în deșert și s-a rătăcit. La un moment dat a văzut un firicel subțire de fum care se ridica dintr-o gaură săpată în pământ. Înăuntru era femeia-păianjen care țesea o pătură. Cele două s-au împrietenit și femeia-păianjen a învățat-o să țeasă. După ce a deprins meșteșugul tânăra s-a întors în sat și a început să le învețe să țeasă pe celelalte femei, spunându-le să lase o gaură mică în mijlocul fiecărei pături pentru a aminti de femeia-păianjen de la care a deprins meșteșugul. De atunci tânăra nu s-a mai simțit niciodată singură și a fost fericită.

În mitologia multor triburi nativ americane păianjenul are un rol important. În funcție de trib, păianjenul e asociat cu arta țesutului, e simbol al răbdării și rezistenței, simbol al inteligenței și talentului. Prinzătoarele de visuri sunt inspirate de pânza de păianjen și sunt menite să rețină visele rele.

O legendă Cherokee amintește despre bunica-păianjen care a furat foc de la soare, l-a ascuns într-un vas de lut și l-a dat oamenilor pentru a putea vedea în întuneric.

În India antică, se credea că un păianjen uriaș a țesut pânza care este universul. Păianjenul stă în centrul pânzei și controlează totul prin fire. La un moment dat va devora această pânza și va țese alt (un nou univers).

În Japonia există între altele, legenda prințesei păianjen, un păianjen mitologic care ia înfățișarea unei femei frumoase și seducătoare care păcălește samuraii să o ia de soție. Uneori pare gravidă, dar e numai sacul cu ouă. Ea le spune puilor mai apoi să meargă să-și îmbrățișeze tatăl – sunt devoratori de oameni, altfel spus. În unele legende, însă, prințesa păianjen e salvatoarea oamenilor în timpul inundațiilor care aveau loc toamna, în special.

Păianjenul este un simbol străvechi al Creației, creativității și muncii asidue. Pentru că pânza începe să fie țesută de la mijloc și pornește din gura păianjenului e un simbol al soarelui și al creației vieții – aborigenii se închinau păianjenului asimilându-l unui erou solar. Unele triburi din Africa dar și unele din America de Nord (triburile de la câmpie) considerau că păianjenul e un înșelător. În vechea tradiție indiană, Brahma, creatorul tuturor lucrurilor, era numit alegoric „păianjenul care învârte plasa lumii”.

Pe de o parte, păianjenul este un apărător al oamenilor, un salvator, protector al vetrei și pe de altă parte este asociat cu lăcomia, trădarea, cruzimea. 

În tradiția creștină păianjenul e asociat răului, iar cine ucide un păianjen are parte de a i se ierta nu știu câte păcate. Conform unei povești, păianjenul s-a lăudat cu talentul sau la țesut și a provocat-o pe Maica Domnului la întrecere, întrecând-o în calitatea torsului. Maica Domnului s-a supărat și l-a blestemat să toarcă toată viața fără spor și să fie mereu omorât de oameni. (îmi permit o observație personală: cine a inventat povestea aceasta cred că nici n-a deschis Biblia, dar s-o citească!)


2020-09-05

Cum a apărut primul păianjen. Legendă

În mitologia Greciei antice păianjenul a apărut din mândria unei țesătoare numita Arahne, fiica lui Idmon, un vestit vopsitor de țesături. Tânăra își imagina că poate fi mai presus de Atena, zeița care-i învăța pe oameni arta și meșteșugurile, între altele. Nicio muritoare sau zeiță nu o putea întrece în meșteșugul țesutului, și nimeni n-a îndrăznit, până la Arahne, să-și imagineze că o poate întrece.


Fabula Arahnei, pictura de Velazquez

Faima Arahnei se întinsese în toată țara Lydiei (cum zice Ovidiu în Metamorfozele). Chiar și nimfele se adunau să o privească la lucru; urzea din fire subțiri ca ceața țesături străvezii ca văzduhul. Și tare se mândrea ca nu are seamăn pe lume talentul ei de țesătoare. Într-o zi s-a lăudat că se poate lua la întrecere chiar și cu zeița Pallas-Athena, și aceasta n-o va învinge.

După câteva zile apare o bătrână cocoșată, sprijinindu-se-n toiag și-i spune tinerei că anii încheagă în ei și învățăminte, și-o sfătuiește să-i ceară zeiței iertare pentru vorbele-i trufașe și să se întreacă numai cu muritorii. Arahne o privește pe bătrână cu mânie și-i spune că și-o fi pierdut mințile la bătrânețe, să-și sfătuiască nurorile și fiicele iar pe ea să o lase în pace pentru că știe ce are de făcut și se întreabă cu voce tare de ce nu vine zeița să concureze cu ea. În acel moment, bătrâna își schimbă înfățișarea și apare Atena.

Nimfele și muritoarele de acolo s-au plecat înaintea ei și i-au înălțat cântece de slavă, mai puțin Arahne, care stătea tăcută. Atena s-a înfuriat văzând atitudinea muritoarei care tot mai dorea să se ia la întrecere cu ea. Și concursul a început.

Atena a țesut câțiva zei din Olimp, inclusiv pe Zeus, tatăl ei, stăpânul tunetelor, și unele întâmplări din viața zeilor, dar și cum pedepsesc zeii pe oameni pentru neascultarea lor.

Arahne a înfățișat și ea multe scene din viața zeilor în care aceștia apăreau plini de slăbiciuni și stăpâniți de patimi omenești. Țesătura Arahnei nu era mai prejos decât a zeiței, dar scenele brodate de ea vădeau lipsa de respect pentru zei, ceea ce a înfuriat-o pe zeiță; aceasta a rupt pânza tinerei și a lovit-o cu suveica. Arahne n-a putut îndura umilința așa că a luat o frânghie, a făcut un laț și s-a spânzurat. Atena, însă, i-a desfăcut lațul și i-a spus că va trăi mai departe și pentru că e o făptură tare încăpățânată a osândit-o pe veci să atârne și să țeasă mereu și mereu, fără oprire, și la fel să aibă parte și urmașii ei. Zeița a stropit-o pe Arahne cu seva unor ierburi fermecate și trupul i s-a strâns imediat, părul i-a căzut de pe cap și tânăra s-a transformat într-un păianjen. De atunci, Arahne păianjenul, atârnă mereu în păienjenișul pe care și-l țese neîncetat, cum țesuse în timpul vieții sale de om, și se ascunde.

(repovestire după Arahne, din cartea Legendele și miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Orizonturi, București, 1996) (n.b. Arahne sau Arachne, cum apare în alte scrieri)

Cartea lui Nikolai Albertovici Kun a fost publicată pentru prima dată în anul 1914. Autorul s-a născut în 21 mai 1887 la Moscova, Rusia și a murit în 29 octombrie 1940 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (a decedat subit în timpul unei prelegeri). A fost istoric, profesor de liceu, lector la Universitate și scriitor, specialist în cultura elenă a predat istoria la Universitatea de Stat din Moscova. Provenea dintr-o familie germană și engleză-scoțiană.

Legendele și miturile Greciei antice ar fi cartea după care Al. Mitru a scris Legendele Olimpului.

În anul apariției cartea s-a numit Ce spuneau grecii și romanii antici despre zeii și eroii lor (același titlu l-a avut în 1922 și 1937 când a fost reeditată). În 1940 autorul a semnat exemplarul cu noul titlu, dar n-a mai apucat să vadă cartea în librării.

În memoriile sale, nepoata autorului, Inna Kun-Nemirovskaya a scris că lucrarea bunicului său a fost tipărită în milioane de exemplare dar în nicio ediție nu s-au regăsit portretul sau biografia autorului, ba mai mult, a fost publicată și în ediție prescurtată, fără a se menționa autorul.
Fabula Arahnei (la muzeul Prado, Madrid), 1655-1660, pictor Diego Rodriguez de Silva y Velazquez.