Crăciun alb, Crăciun verde!

Crăciunul alb - cu zăpadă, adică - este pentru mine mai mult decât o dorință: e obișnuință. Din copilărie și până acum... vreo zece ani (?) de Crăciun a fost mai mereu zăpadă! Excepțiile au fost rare, iar acum par a deveni regulă - ceea ce mă întristează, oarecum, deși știu că nu e despre zăpadă și despre oameni de zăpadă.

Crăciun alb înseamnă că totul e acoperit cu un strat gros de zăpadă și în ziua de Crăciun ninge.

Pentru obiectivitate: în emisfera sudică a Pământului, de Crăciun e, practic, începutul verii astronomice, ceea ce înseamnă că acolo Crăciunul e verde, cu puține excepții. Chiar și în emisfera nordică, nu e zăpadă peste tot.

E clar că (și eu) asociez zăpada cu lunile de iarnă, între care se numără și luna decembrie. La munte, iarna, se presupune că ninge! Îmi place zăpada și aș vrea să fie zăpadă de Crăciun. În adolescență, conștientizând că sunt zone unde oamenii nu se bucură de Crăciun cu zăpadă, mi s-a părut... nefiresc. Mai apoi am aflat că există oameni care nu au văzut niciodată zăpadăp;

Având în vedere că e sărbătorit Crăciunul în mai toate zonele lumii și nu în toate zonele unde e sărbătorit este și zăpadă în lunile de iarnă de ce s-a creat ideea Crăciunului alb? A fost o curiozitate, și am căutat informații...

De unde nostalgia Crăciunului alb

Cineva a scris că Elizabeth Drinker, quaker (deci, considera ziua ca pe una obișnuită), a ținut un jurnal din 1758 până în 1807 - in 1794 a scris și despre Crăciunul din acel an: Este un Crăciun verde, dar am încredere că nu înseamnă cimitire pline. Poate că Providența ne va da suficient frig și zăpadă pentru a curăța aerul, despre care nu se poate spune că e altfel în prezent, dar aparențele sunt adesea eronate.

Practic, o iarnă fără zăpadă putea conduce la recolte slabe, ceea ce putea însemna foamete și, pe cale de consecință, moarte - cimitire pline, altfel spus. Zăpada este îngrășământul săracului; cu cât e mai multă, cu atât recoltele sunt mai bune - circula un proverb (și) in acea vreme. Altfel spus, un Crăciun alb însemna cimitire goale.

O altă explicație poate fi găsită în faptul că la acea vreme in care bolile transmisibile pe calea aerului erau în mare parte incurabile, vremea rece îi determina pe oameni să stea mai mult prin case, iar vremea caldă îi indemna la socializare și atunci oamenii se îmbolnăveau în număr mare, ceea ce putea însemna mai multe decese. Când era zăpadă oamenii ieșeau mai rar și decesele erau mai puține.

Zicala Crăciun alb cimitire goale, Crăciun verde cimitire pline e originară din Europa; unele variante erau cunoscute în Anglia, Scoția, Germania, Scandinavia și alte țări în care regulă era că iarna e zăpadă. Deși ideea era considerată un basm, un Crăciun alb ajunsese să fie considerat norocos, devenind ceva ce oamenii așteptau cu nerăbdare, își doreau - cu toate că în Anglia, de exemplu, ninsoarea (zăpada) nu era (nu este) un fenomen tocmai frecvent. În timp, ideea Crăciunului alb a prins în multe zone și Crăciunul a început să fie considerat "ziua copiiilor". Scriitorii au început să scrie despre copii care fac omeni de zăpadă, îngeri de zăpadă și se bucură jucându-se in zăpadă de Crăciun.

Unii istorici consideră că noțiunea de Crăciun alb a fost popularizată de Charles Dickens, în ale cărui povești sunt descrise zile de Crăciun cu multă zăpadă; sunt povestiri care se bazează pe descrierea iernilor copilăriei lui, când s-a întâmplat să fie cel mai rece deceniu din Anglia. Cartea lui Charles Dickens, Colind de Crăciun (scrisă în 1843), e unul dintre motivele pentru care cei din epoca victoriană au asociat Crăciunului zăpada (Crăciun alb). În mai multe cărți pe care le-a scris a pus mult accentul pe zăpadă în perioada Crăciunului.

La începutul erei victoriene (1837), Marea Britanie se afla într-o mini-eră glaciară, care a durat între 1550 și 1850, perioadă în care, la Londra, pe Tamisa înghețată, se desfășura deseori un târg de iarnă. Între 1836/1837, a fost o iarnă extrem de rece, cu o uriașă furtună de zăpadă în sudul Angliei, in Ajunul Crăciunului din 1836. ;

Gânduri despre Crăciun (alb sau verde)

Mai mult sau mai puțin, mi-am satisfăcut curiozitatea în legătură cu ideea Crăciunului alb și, evident, am rămas la părerea inițială: iarna are mai mult farmec atunci când totul afară e alb. E mai... pur, e mai strălucitor.

Poate că Isus s-a născut în 25 decembrie, poate că s-a născut la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie (cum pare a se deduce din Biblie), dar contează mai puțin, cât timp nu e pierdută din vedere ideea, spiritul acestei sărbători. Dar tot mi-ar plăcea să fie cu zăpadă.

Cercetătorii nu sunt de acord în ceea ce privește etimologia termenului Crăciun și acesta rămâne ca fiind de origine populară, nu termen oficial al Bisericii unde termenul este Nașterea Domnului (Nascere Domini). Hm. Cum ar suna urările dacă renunțăm la cuvântul Crăciun și utilizăm Nașterea Domnului?! Sau... nu se fac urări, cum sunt și de Paște?!

Crăciunul sărbătorit de necreștini

Căutând informații despre Crăciunul alb și despre Crăciunul verde mi-a atras atenția observația cuiva, într-un comentariu: "și necreștinii sărbătoresc Crăciunul". Am observat și singură că se întâmplă, dar nu am dat importanță.

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă. A devenit atât de cunoscut Crăciunul și, mai ales, comercializat de-a lungul timpului încât pare că sunt două sărbători? Un Crăciun comercial, cu Moș Crăciun, brad împodobit, petreceri cu multă mâncare, băutură, primirea și oferirea de cadouri - o sărbătoare care durează o zi, apoi toți se întorc la lucru sau... au o vacanță până după Anul Nou și fiecare se bucură cum poate de această vacanță, de acest concediu? Și Nașterea Domnului, sărbătoare menită să celebreze nașterea lui Isus, o sărbătoare care durează până la Bobotează?

De ce sărbătoresc și necreștinii? Pentru că le place ideea bradului împodobit, a cadourilor oferite și primite, întâlnirile cu familia și prietenii?! Poate că e sărbătorită de acei necreștini (și/sau atei) care... încă nu știu că simt o chemare?! 😊 Sau poate este un pas pe care aceștia îl fac spre... împăcare? Doar întreb, și mă întreb.

Ar fi ciudat ca ne-evreii să sărbătorească Hanukkah (Sărbătoarea Luminilor) sau ne-musulmanii să sărbătorească Ramadanul? Poate părea nefiresc, dar n-ar fi, oarecum, un fel de înfrățire între oameni, o mai bună cunoaștere a celuilalt? Sigur, in familiile și/sau in cercurile de prieteni etc. în care membrii au religii diferite armonia tuturor sărbătorilor este, cumva, de la sine înțeles.

În fond, Isus nu făcea diferență între oameni și nu venise să-i judece, ci să le salveze sufletul. El vede in inimile oamenilor, știe ceea ce aceștia gândesc și speră.

🎄🎁🌍 Crăciun (alb și verde) fericit! 🌎 🎁🎄

Postare programată

(revin in 26-27 decembrie)

Despre Crăciun si brad in citate

Se spune că ingredientele de bază ale unui Crăciun fericit sunt dragostea și dăruirea timpului.

Toate cadourile de Crăciun din lume nu valorează nimic fără prezența lui Christos. (David Jeremiah)

Fie ca speranța, pacea, bucuria și iubirea reprezentate de nașterea la Betleem în această noapte să ne umple viața și să devină parte din tot ceea ce spunem și facem. (pr. Richard J. Fairchild)

Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

Bradul, simbol natural al Crăciunului

Din istoria pomului de Crăciun se deduc – fără echivoc – originile sale păgâne, motiv pentru care unii creștini nu au acceptat (unii nu acceptă nici azi) obiceiul împodobirii bradului. Vegetația veșnic verde a figurat inițial în închinarea păgână. Totuși, într-o publicație catolică se arată că bradul poate fi un simbol natural în tradițiile de Crăciun:

Bradul de Crăciun poate fi simbolul păcii pe care a adus-o Isus, pace care trebuie restabilită între Dumnezeu și oameni.

Pentru că este veșnic verde este simbolul nemuririi despre care Isus a spus că o are și pe care o pot dobândi și oamenii: „Eu sunt viața; cei care cred în mine dacă vor muri vor trăi”.

Luminițele din brad sunt simbol al Luminii pe care Isus a adus-o lumii odată cu nașterea sa: „El era lumina care strălucește în întuneric (...) și luminează pe fiecare om".

Bradul, cu vârful îndreptat spre cer, ne indică unde este Dumnezeu prezent și locul unde se află oamenii.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Imagine de Artsiom Horsky de la Pixabay

CRĂCIUN FERICIT!

Darurile magilor

În vremea aceea, a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toți se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa și din seminția lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. (Luca 2:14)

*

Când Dumnezeu le-a prezentat planul întrupării Mântuitorului, Iosif și Maria au ascultat în toate detaliile, asumându-și toate riscurile implicate. Când Cezar August a dispus recensământul populației, ei au plecat din Nazaret spre Betleem să se înscrie. Distanța dintre cele două localități era mare și se parcurgea în câteva zile în vremea aceea, iar Maria era însărcinată (și aproape să nască) când a pornit în călătorie pe un măgăruș, alături de Iosif, ceea ce înseamnă că a durat mai mult călătoria lor, femeia având nevoie de popasuri mai dese pentru a se odihni.

Când au sosit la Betleem au găsit orășelul plin de mișcare și zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Cineva i-a spus lui Iosif că grajdurile pentru caravane, tăiate în partea laterală a stâncii și situate dedesubtul hanului, erau golite de animalele lor și curățate pentru primirea de clienți. Lăsând măgarul în curte, Iosif a luat pe umeri sacii cu veștminte și cu provizii, și a coborât cu Maria treptele de piatră ce duceau la adăpostul lor. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârșită, Mesia va veni în lume.

În timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor (afară din Betleem), din cer au venit niște îngeri care au vestit nașterea Mântuitorului. Imediat ce au aflat această veste păstorii au plecat repede spre Betleem, fără a le mai pasă ce se întâmplă cu turmele.

Cei trei Magi de la Răsărit îl căutau pe regele profețit de Valaam (scris și Balaam), un profet din Vechiul Testament, care a prezis că sosirea lui Mesia va fi marcată de o stea: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi. (Numeri 24:17)

Magii – oameni înțelepți, buni cunoscători ai astrologiei și astronomiei - au ajuns la Betleem călăuziți de steaua care strălucea pe cer și pe care au interpretat-o ca fiind cea din profeția lui Valaam. S-au închinat înaintea Pruncului și i-au oferit daruri: aur, tămâie și smirnă.

Aurul simbolizează faptul că magii au recunoscut în Isus un rege al cărui regat nu poate fi distrus de puterile pământești. Într-o lucrare atribuită Sfântului Beda (secolul al VII-lea), se zice că darul aurului a fost oferit de magul Melchior, un om vârstnic, cu barbă.

Din cele mai vechi timpuri, aurul a fost considerat un metal foarte rar și a fost asociat cu regalitatea, dar și cu nemurirea – datorită rezistenței sale. În vremea aceea era un dar oferit zeilor sau regilor.

Într-o altă interpretare a simbolismului darurilor pentru Prunc, aurul este semnul milosteniei. Milostenia este cheia care deschide ușile raiului. Prin porunca milosteniei, Dumnezeu ia în grijă săracii și se îngrijește de ei. Cei ce jertfesc o parte din agoniseala și avutul lor pentru ajutorarea și îndestularea celor săraci și oropsiți arată că, de fapt, îl iubesc pe El, care s-a identificat cu cei aflați în nevoi și suferințe și și-a dat viața pentru oameni, iar la judecata viitoare îi va chema la El zicându-le: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. (Matei 25:40).

Tămâia oferită Pruncului îl adevereau pe acesta ca Înalt Preot. Magul care a adus tămâia e descris de Sfântul Beda ca fiind un tânăr roșcat, fără barbă; era Gaspar.

Tămâia este o rășină extrasă din Boswellia, o specie de arbuști originari din Arabia de Sud și India, care nu se găsea în Israel dar era importată pentru a fi folosită în temple. Făcea parte din ofrandele de mâncare oferite în semn de recunoștință și laudă lui Dumnezeu; amestecată cu ulei, era utilizată pentru ungerea preoților. La vremea aceea era foarte valoroasă.

În altă interpretare, tămâia este simbolul jertfei și al slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Cei ce aduc lui Isus tămâie sunt cei ce valorifică darurile sufletești în scopul obștesc, spre bunăstarea spirituală și materială a comunității în care trăiesc și/sau își desfășoară activitatea.

Smirna, ca dar venit din partea magilor, prevestea patimile, moartea și învierea lui Isus. Magul care a dăruit smirna Pruncului era Baltazar, un om cu pielea întunecată și cu barbă deasă, scrie în "Excerpta et collectanea", lucrarea atribuită Sfântului Beda Venerabilul.

Se spune că în timpul răstignirii lui Isus i s-a oferit smirnă și vin pentru a-i alina suferința.

Smirna simbolizează durerea, moartea și viața de apoi.

În acea vreme smirna era mai prețioasă decât aurul. Era obținută din arbori originari din Arabia de Sud și din unele locuri din Africa, fiind folosită că analgezic și ca o componentă esențială în procesul de îmbălsămare.

Smirna are o aromă mai puternică decât tămâia, însă la gust este mai amară. În altă interpretare, reprezintă necazurile, amărăciunile, lacrimile și suferințele oamenilor; simbolizează poarta cea strâmtă a răbdării și a încercărilor prin care trebuie să treacă toți credincioșii creștini pentru a ajunge la limanul mântuirii, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Matei 24:13). Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniți (II Timotei 3:12), spune Sfântul Apostol Pavel.

❤️ Crăciun fericit! ❤️

❤️

Imagine de Jeff Jacobs de la Pixabay

Bună dimineața la Moș Ajun!

De la copii, colindul:

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați, ne dați?

           ❤️

Am venit și noi odată

La mulți ani cu sănătate

Domnul Sfânt să ne ajute

La covrigi și la nuci multe!

           ❤️

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați, ne dați?

          ❤️

Transmit urarea mai departe, către toți cei care trec pe aici, dar mai ales pentru prieteni!

❤️ La mulți ani! ❤️ Crăciun fericit! ❤️

Imagine de Gerhard G. de la Pixabay

Beteala de Crăciun. Legendă

Beteala pe care o așezăm între ramurile bradului este – se poate spune – tot un simbol al Crăciunului, și profit de ocazie (apropierea Crăciunului) să scriu aici o legendă descoperită când căutam informații despre vâsc și legendele țesute în jurul acestuia.

Legenda îmi sună cunoscut – probabil că am mai citit-o/auzit-o pe undeva, dar o uitasem total.

*

Întâmpinarea zilei Nașterii Domnului nu se face numai cu daruri, mâncare și băutură, curățire sufletească, ci și cu o desăvârșită curățenie în casă.

O gospodină, luându-și rolul foarte în serios, a curățat casa de praf și de toate pânzele pe păianjen pe care le tolera prin colțuri, peste an. Păianjenii, nu prea bucuroși de deranj, s-au ascuns în pod, unde au așteptat să se liniștească lucrurile.

Când s-a lăsat seara, au pornit încetișor spre locurile unde-și avuseseră căsuțele. Mare le-a fost mirarea când au văzut în cameră un brad frumos împodobit. Așa de mult le-a plăcut încât au coborât să vadă totul de aproape. Și-au mers în sus și în jos, în stânga și în dreapta, pe toate ramurile bradului. Făcând asta au lăsat în urma lor firele mătăsoase care aproape au acoperit ramurile. Dimineață, când spiritul Crăciunului a intrat în casă și a văzut bradul astfel acoperit, a hotărât să transforme pânzele de păianjen în decorațiuni strălucitoare, cu fire aurii și argintii.

Păienjenii erau creaturi ale lui Dumnezeu, nu le putea alunga, nu voia să le distrugă pânzele, dar se gândea și la gospodina care muncise atâta pentru ca totul să fie perfect pentru întâmpinarea Fiului Domnului.

Se spune că de atunci oamenii obișnuiesc să agațe între crengile bradului beteală strălucitoare, dar și un ornament în forma unui păianjen.

*

Pentru că am aflat despre ornament-păianjen am confecționat unul pentru brad (mă gândeam că nu am măcar un ornament nou pentru acest an – acum am!)

Nu e tocmai ca în modelul de la adresa de mai jos, dar îmi place; și e tot ce contează.

https://www.thespruce.com/legends-explaining-the-christmas-symbols-1254302

Superstiții despre vâsc

Vâscul (Viscus album) e o plantă semiparazită care crește pe alte plante, dar nu e total dependent de copac: are capacitatea de a produce clorofilă și de a trage energie de la soare.

Influențată, probabil, de poveștile cu și despre druizi, mult timp am crezut că vâscul crește numai pe stejari, dar am aflat că și alți copaci „găzduiesc” vâsc: mesteacăn, plop, tei, salcie, paltin, jugastru, păducel, măr, păr, brad, molid, pin. Vâscul de stejar diferă, un pic: are frunze căzătoare și fructul are o singură sămânță.

Într-o zi de iarnă, pe cale ferată ce trece printre munți și dealuri, am văzut în depărtare, în copacii golași, o mulțime de „cuiburi” ca niște sfere verzui, și mă minunam cât de multe sunt! Habar nu aveam ce vedeam! Am aflat mai târziu – în timp – că acele „cuiburi” erau... vâsc! Toantă mă mai am!

Vâscul rămâne verde și iarna, fiind rezistent la frig și întuneric, dar e o plantă periculoasă pentru copacul pe care crește; a fost numit și „planta-vampir”, pentru că extrage substanțele nutritive, mineralele și apa de care planta are nevoie, rămânând astfel verde tot anul și rezistând perioadelor de secetă. Un copac pe care vâscul s-a dezvoltat în exces va slabi și, în final, va muri pentru că devine sensibil la atacurile dăunătorilor; ramurile parazitate de vâsc se vor usca în timp – totuși, vâscul crește lent. Cu toate că e semiparazit, e important în ecosistem (adăpost și hrană pentru diferite specii) și în viața oamenilor (în medicină).

Fructele albicioase (rozalii sau roșiatice, în funcție de specie) apar spre sfârșitul toamnei, începutul iernii și sunt toxice. Nu sunt toxice și pentru sturzi și mătăsari, care sunt foarte atrași de bobițele albe. Aceste păsări fac ca vâscul să crească atât de sus în copaci: își ascut ciocurile de o creangă sau își lasă fecalele în zonele înalte ale copacilor, semințele de vâsc lipindu-se astfel de scoarța copacului.

În credințele popoarelor europene, dar nu numai, vâscul (numit și „creanga de aur”) e considerat o plantă sacră, cu proprietăți magice. E simbol al curățeniei spirituale, al armoniei și libertății, dar reprezintă și sănătatea, viața lungă, norocul și bucuria – pentru anul care vine.

Grecia antică este cea mai veche cultură cunoscută pentru venerarea vâscului – grecii antici numeau fructele sale „sperma stejarului” și au considerat planta un simbol al fertilității masculine. În mitologia greacă, Eneas avea asupra sa vâsc („creanga de aur” - doi porumbei l-au îndrumat spre aceasta) pentru a fi protejat în călătoria sa în infern și pentru a-și asigura reîntoarcerea.

Vâscul era considerat plantă sacră și de norvegieni, de celți, de vechii germani (care credeau că planta provine direct din cer), dar și de indienii nord-americani.

Popoarele germanice o considerau și plantă medicinală (are proprietăți medicinale); planta a fost numită iarba-druizilor, fuga-dracului, mătura-vrăjitoarelor (în America de Nord) s.a.

În cultura anticilor, vâscul era considerat plantă magică și era folosită ca afrodisiac pentru a stimula fertilitatea. Era așezat în leagănele copiilor pentru a nu fi furați de zâne. În țara Galilor se credea că, așezat sub pernă, induce vise premonitorii. În Suedia era ținut în case pentru a preveni incendiile; italienii aveau aceeași credință: protecția împotriva focului. În unele zone era legat în ciorchini și agățat în fața caselor pentru a speria demonii care trec pe acolo. În alte locuri, vâscul era folosit în ritualuri dedicate pentru găsirea comorilor. A fost considerat și panaceu.

Celții considerau această plantă ca fiind de esență divină, cel mai prețios vâsc fiind cel de stejar (se găsea cel mai rar), pe care îl numeau „lacrima stejarului”. Culegerea vâscului de stejar – în apropierea solstițiului de iarnă - era însoțită de ceremonii fastuoase. Druizii, îmbrăcați în alb, tăiau vâscul cu o seceră de aur – planta nu trebuia să atingă pământul, pentru a nu-și pierde proprietățile magice - apoi îl înveleau într-o mantie albă. Se adunau ofrande, se jertfeau doi tauri albi, se înălțau rugi către zei pentru a fi gonite duhurile rele. Atârnau crengile de vâsc deasupra ușilor pentru a-și proteja locuințele împotriva fulgerelor și spiritelor rele.

În credința druizilor, vâscul era simbol pentru pace și prietenie. Tradiția cerea ca dușmanii care se întâlneau în pădure, întâmplător, sub un pom în care era vâsc, să depună armele și să accepte un armistițiu până a doua zi.

Vâscul și obiceiul sărutatului

În mitologia scandinavă boabele albe ale vâscului se spune că sunt lacrimile vărsate de zeița Frigga la moartea fiului ei Baldur (Balder/altele) – devenind astfel un simbol al dragostei. Alții spun că s-ar fi convenit – după moartea lui Baldur – că oricare doi oameni care trec pe sub vâsc să schimbe un sărut în memoria frumosului zeu.

Sărutul sub vâsc a fost asociat cu festivalurile organizate cu ocazia Saturnaliilor; mai târziu, cu tradițiile legate de căsătorie – una dintre credințele care au stat la baza obiceiului era ideea că vâscul e un leac pentru infertilitate.

În țările anglo-saxone, mai ales, tradiția spune că cei care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea parte de fericire și bucurie. E semn de bun augur al dragostei: de Crăciun, oricare fată stătea sub o creangă de vâsc nu putea refuza sărutul, ceea ce putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Fata care se găsea sub vâsc și rămânea nesărutată avea ghinion în dragoste în anul care urma, și rămânea nemăritată.

Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită.

Se spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o femeie trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului – când nu mai erau bobițe pe creanga (coronița) de vâsc nimeni nu se mai săruta sub ea. Cei care refuză un sărut sub vâsc se spune că vor avea ghinion în anul următor. În unele culturi sărutul sub vâsc este o promisiune de căsătorie.

Washington Irving a scris, în anul 1820, în „Ajunul Crăciunului” (a treia povestire din cinci adunate într-o carte despre Crăciun): Un tânăr ar trebui să culeagă o boabă de fiecare dată când sărută o fată sub planta agățată, iar când boabele s-au terminat puterea romantică a plantei încetează. De atunci, mulți tineri au căutat ramuri de vâsc pline cu boabe albe, pe care le-au atârnat în casele lor.

În multe zone, obiceiul sărutatului sub vâsc se practică și de Crăciun și de Anul Nou; în alte zone, ori de Crăciun, ori de Anul Nou.

Simbol al sărbătorilor de iarnă

Considerat protector pentru casă și familie, vâscul a devenit, în timp, un simbol al sărbătorilor de iarnă. În ajun de Crăciun, oamenii își împodobesc casele cu vâsc, pentru pace sufletească (și ca simbol al bucuriei). Agățat deasupra ușii, de Anul Nou, în special, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Conform unor tradiții, vâscul ar trebui păstrat în casă până în anul următor – se credea că protejează casa de fulgere și foc. O crenguță de vâsc era adesea ținută afară, agățată pe clădirea ce se dorea protejată, timp de douăsprezece luni, până la următoarea sărbătoare de Crăciun, când era schimbată.

Această mulțime de obiceiuri dovedesc că vâscul a avut un efect profund asupra vieții și imaginației oamenilor.

Imagine de congerdesign de la Pixabay

Globuri și luminițe de Crăciun

De zeci și zeci de ani, roșu și verde sunt considerate culorile tradiționale ale Crăciunului. Verdele reprezintă viața eternă a lui Hristos, așa cum brazii rămân veșnic verzi toată iarna. Roșu reprezintă sângele vărsat de Isus în timpul crucificării. Într-o altă interpretare: globurile roșii simbolizează sângele lui Isus iar crengile cu ace coroana de spini.

Dar, tradiționalele culori roșu și verde au rădăcini mai adânci în istorie: la celți, și aveau legătura cu sărbătorile din preajma solstițiului de iarnă. Celții antici credeau că laurul (Ilex aquifolium – holly, în engleză) cu frunze veșnic verzi și bobițe roșii aduce noroc, așa că își decorau locuințele cu ramurile lui.

Pentru a împodobi bradul de Crăciun oamenii aleg – mai ales în ultimul timp – fel și fel de ornamente. Frumoase, multe dintre ele – nimic de zis!

Cele mai populare culori pentru Crăciun sunt roșu, verde, auriu și argintiu.

Globurile sunt între simbolurile de Crăciun. Înainte vreme, oameni foloseau mere roșii și nuci pentru a împodobi bradul. Se spune că un meșter numit Martin, care lucra într-un atelier de sticlărie din orășelul Lauscha (Germania), în anul 1847 n-a avut pentru brad nici nuci și nici mere și pentru a nu fi dezamăgiți copiii lui s-a gândit să confecționeze din sticlă roșie și aurie globulețe care să imite merele și nucile. Locuitorilor din orășel le-a plăcut ideea și de atunci au început și ei să utilizeze ca ornamente pentru brad aceste globulețe. Apoi, a fost o chestiune de timp până când în toată lumea au început oamenii să folosească globurile colorate ca ornamente pentru bradul de Crăciun.

În concluzie, globurile „tradiționale” ar trebui să fie roșii și aurii.

În ultimul timp, an de an, aud chestii de genul: „Anul acesta avem Crăciunul verde”, sau mov, sau albastru sau gri, alb, bla-bla! Cine sunt cei își arogă dreptul de a da astfel de ordine? Și de ce?! Crăciunul e Crăciun! E cu roșu, auriu, argintiu, mere, nuci, turtă dulce și multă voie bună! Dacă nu pun globuri mov n-o să fie Crăciun?! O să fie! Ar fi Crăciun chiar și numai cu nuci în staniol de la ciocolată, cu ghirlande din hârtie colorată și vată să imite zăpadă. Dar... am fost curioasă ce spun unii despre ce simbolizează culorile globurilor.

În funcție de culorile alese pentru împodobirea bradului de Crăciun se vor îndeplini – sau nu – dorințele pe care și le pun oamenii pentru anul care urmează.

Globurile aurii. Despre auriu se spune că poartă noroc la bani, dar semnifică și lumina și bunătatea din oameni. Din punct de vedere religios, auriul reprezintă aurul care i-a fost dăruit Pruncului de unul dintre Magii de la Răsărit.

Globurile argintii. Argintul este un alt metal care a fost la mare preț de-a lungul timpului. Argintul e un simbol pentru divinitate în simbolismul creștin și face referire la nașterea lui Isus.

Globurile roșii. Roșu e (și) simbol al focului. Psihologic vorbind, are influențe benefice, amplificând puterea și voința. Se poate spune că sclipirea roșie în bradul verde aduce bucurie în suflet. Religios, roșu simbolizează sângele lui Hristos.

Globurile albe. Cine alege globuri albe pentru brad va avea parte de multă bucurie, echilibru și înțelepciune în anul următor. Albul reprezintă, între altele, smerenie și bunătate. Din punct de vedere religios are legătura cu puritatea lui Isus.

Globurile albastre. Cu globuri albastre în bradul de Crăciun vom avea un an următor mai liniștit și vom scapă de multe rele. Albastrul o reprezintă pe Fecioara Maria – cu trimitere la veșmintele albastre pe care le-a purtat.

Globurile verzi. Verdele, se spune, aduce bunăstare; e un simbol al vieții, tinereții și bunăstării. Aduce sănătate, înțelegere, stabilitate financiară și spor în casă.

Un fel de concluzie: ar trebui să alegem globuri de multe culori, să fim siguri că măcar o dorință ni se va împlini.

Pe lângă globuri, în bradul de Crăciun (și nu numai) sunt și luminițe în culori asortate, purtătoare de simboluri: roșu reprezintă pasiune; verde reprezintă vitalitatea; galben reprezintă strălucirea; alb reprezintă puritatea și albastru reprezintă generozitatea spiritului.

Luminile de Crăciun simbolizează și stelele, mai ales Steaua care a apărut în noaptea în care s-a născut Hristos.

Imagine de Lumix Designer de la Pixabay

Ipocrizie de Crăciun

Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți. (Benjamin Franklin).

În târgul de Crăciun din București am văzut un brad... lego, care arată ca o schelă (în ideea, probabil, că „salvează” brazii). Probabil că o fi fost criticat acel brad și atunci - cei care iubesc tradițiile și iubesc copiii - s-au gândit să mai facă o încercare... Și-au făcut!

La Palatul Copiilor din București unii au irosit forță de muncă și timp pentru a construi un brad din dozele goale în care a fost ser împotriva „molimei” care bântuie planeta (în ideea instigării la protejarea sănătății, și-or fi imaginat). Cred că unii au fost atinși la creier... Cum să faci așa ceva din deșeuri medicale și să dedici monstruozitatea copiilor?! Sinistru! Aceste deșeuri au un regim de depozitare special. Dacă face cineva un brad din seringile de unică folosință folosite scapă să plătească depozitarea și distrugerea. Simplu și ieftin! Oh, da! Au vrut să transmită un mesaj! Alt mesaj de transmis: un brad din seringile folosite de cei care se droghează! Să le scoateți acele, originalilor! Poate anul viitor; de Crăciun, desigur.

Au vrut să transmită un mesaj puternic?! Și cum au făcut-o?! Folosind un simbol al Crăciunului! Chiar de nu m-ar interesa tradițiile și tot aș rămâne mască! Brad de Crăciun din doze goale de ser folosit să oprească evoluția unei boli despre care se strigă că-i gravă?! Ce amintire faină implantează în creierele copiilor! Cum or fi numit „tema” Crăciunului din acest an? Dacă fac cerere primesc câteva doze goale, să le agăț în bradul de Crăciun?

Pe zi ce trece mi se confirmă părerea că românii (unii!) au un talent deosebit, nedorit: pot duce în derizoriu, în obscen sau în sinistru absolut orice! Unii dintre cei care au astfel de idei - și unii care le aprobă - sunt plătiți extraordinar de bine (din fondurile statului, de regulă).

N-o să pun aici acea poză sinistră!

Ați văzut bradul din Roma, Piazza Venezia?! De arătat, arată bine. Tema Crăciunului la Roma (și nu numai) este „dezvoltarea durabilă” (cică vor să salveze lumea!). Bradul este, claaaar, un mesaj pentru copii și tineri (mai ales pentru copii!) așa cum susțin autoritățile. Mesajul: de îndeplinit obiectivele de dezvoltare durabilă pe care Organizația Națiunilor Unite (ONU) intenționează să le urmărească. 

La baza bradului sunt 17 pachete uriașe care se referă la aceste obiective. Ceva de genu': „Dragi copii, darurile lui Moș Crăciun pentru voi sunt, în acest an, îndemnurile de a face tot ce puteți pentru îndeplinirea obiectivelor ONU! Un Crăciun dedicat durabilității și responsabilității, dragi copii! Și luminii.” O, NU!!!!

Ce fraieri, cei care cred că de Crăciun este vorba despre Nașterea lui Isus!

Între cele 17 obiective din Agenda ONU se numără (să nu râdeți!): sfârșitul sărăciei și foametei în lume, muncă decentă și creștere economică, consum și producție responsabile, pace, dreptate și instituții puternice, (ups! obiectivul cu instituțiile puternice poate fi interpretat în mai multe feluri) egalitatea de gen, educație de calitate. Obiectivele trebuie îndeplinite, de toate statele semnatare, până în anul 2030 (România a semnat, prin reprezentanți; de capul ei n-ar fi făcut-o - e mult mai realistă decât cei care o reprezintă din punct de vedere politic).

Italienii au avut decența să nu bage la înaintare „molima” care a distrus viața a milioane de oameni.

Cred că unora nu li se mai oxigenează creierul cum trebuie.

Despre magia Crăciunului

Crăciunul nu este despre daruri în primul rând, dar este și despre acestea. Este despre nașterea Fiului Domnului, despre familie, despre relații între oameni, despre dragostea de semeni, despre bucurie.

Magia Crăciunului e bucuria pe care o împărtășesc oamenii dintr-o comunitate în apropierea zilei de Naștere a Fiului Domnului, și fiecare își manifestă această bucurie așa cum simte, așa cum înțelege să o facă. Unii pun accentul pe mâncare și băutură, pe distracție și atât.

Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure și să trăiască bine în viața lor; dar și faptul că un om mănâncă și bea și duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu. (Eclesiastul 3:12-13)

Un cadou pentru persoane dragi putem oferi în orice zi a anului. De ce deci, nu și de Crăciun? O faptă bună putem face în fiecare zi a anului - de ce nu și în preajma Crăciunului, când avem ocazia să ne unim mai mulți forțele fără a „ne vorbi între noi” și fără a ne căuta prea mult? Ne putem bucura în fiecare zi - de Crăciun, o dată în plus, alături de mulți alții, bucuria având un numitor comun pentru întreaga comunitate creștină: Nașterea Fiului Domnului.

Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”. (2 Corinteni, 9:7)

Auzit-am un preot care grăia că-i o jignire la adresa lui Isus Hristos să vorbim despre „magia Crăciunului”. Se referă la faptul că abuzăm de anumite cuvinte, dar cred că l-a luat gura pe repede înainte. Nu înțeleg de ce „magia Crăciunului” e jignire la adresa lui Hristos. Noaptea în care s-a născut Isus este una magică - doar nu se naște în fiecare noapte un Fiu al lui Dumnezeu care să vină în lume pentru a lua asupra Lui păcatele tuturor. Din punct de vedere religios, toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Bine, poate nu chiar toți, dar cei care cred sunt.

Preotul se referă - deduc - la faptul că și acadelele și electrocasnice sunt oferite în această perioadă cu eticheta „magia Crăciunului”. În fond, nu mi se pare ceva foarte grav.

„Hristos nu e mag și nu face magie” - a spus preotul. Dar a făcut minuni! Credincioșii speră la minuni măcar în noaptea de Crăciun și/sau în jurul acestei nopți.

O fi greșit să cred că reducerile de preț la o mulțime de produse pot ține și de magia Crăciunului? Câștigă (aproape) toată lumea. Cu această ocazie pot cumpăra unele obiecte și cei care altfel nu și-ar permite. Împodobirea străzilor, vitrinelor, locuințelor îmi aduce un zâmbet în plus și este creată o atmosferă magică (fermecătoare), sclipicioasă, când am sentimentul - poate mai mult ca oricând - că orice este posibil. Vocea din capul meu îmi șoptește: „Totul e posibil, dar poate fi improbabil”.

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. (Proverbele 17:22)

Oamenii se întâlnesc în jurul bradului împodobit - sau pentru a împodobi bradul - și cântă sau ascultă colinde, spun povești, își mai povestesc una altă fără a fi cu ochii la ceas, pentru că a doua zi dimineață trebuie să ajungă la muncă. Se poate vorbi de „magia Crăciunului” pentru că nu în fiecare zi avem timp (zile libere) să ne bucurăm în tihnă alături de cei dragi care nu locuiesc în imediata noastră apropiere și/sau care au un program la fel de încărcat ca al nostru.

Pe la biserici ni se vând cruciulițe, icoane, mătănii etc., ca pe un fel de „sprijin” pentru credință, sau ca „dovadă” că cine le are este credincios, deși n-ar trebui să avem nevoie de acestea pentru a ne mărturisi credința - de ce n-ar fi cadourile și bradul împodobit astfel de „sprijin”, de „dovadă”? Ni se oferă - de la cei de pe Muntele Athos (și nu numai) - „daruri de suflet”: alifii pentru diverse și săpun bio.

Se face mare tam-tam pentru a cumpăra cât mai mult în timp cât mai scurt - e adevărat (despre asta nu e Crăciunul) - dar cine ne obligă să cumpărăm?! Pentru a rămâne în contextul religios: cine nu rezistă tentației de a cumpăra ceea ce nu-i trebuie, neapărat, dar cumpără pentru că e cu preț redus nu poate zice că rezistă tentațiilor de la diavol chiar dacă merge la biserică de patru ori pe săptămână, spune rugăciuni dimineața și seara și are casa plină cu icoane.

Avem în suflet momentul Nașterii Fiului Domnului și cred că este în regulă să ne bucurăm și de „cele lumești”.

Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5:16-18)

Imagine de pasja1000 de la Pixabay