Guvernele de azi nu mai au asupra
corporaţiilor puterea şi controlul pe care le aveau cu vreo
cincizeci de ani în urmă.
Corporaţiile
se află azi pe poziţii mai centrale decât naţiunile, ca partenere
în afacerile globale. Le numim multinaţionale, dar mult mai adecvat
ar fi să spunem că sunt transnaţionale sau postnaţionale, ori
chiar antinaţionale; căci ele resping însăşi ideea de naţiune
sau orice alt parohialism care le limitează în timp şi în spaţiu.
Clienţii lor nu sunt cetăţeni ai unei anumite naţiuni sau membri
ai unui clan parohial: ei aparţin tribului universal al
consumatorilor definiţi după necesităţi şi dorinţe
omniprezente, dobândite dacă nu de la natură, atunci prin
manipulare publicitară abilă. Consumatorul e un consumator care e
un consumator. (Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld, ed
Incitatus, 1995).
Vrei
să vinzi prozac? Nimic mai simplu: în filme în care joaca
actori celebri personajele îşi recomandă unele altora prozac.
Generaţia prozac s-a încheiat!? Urmează generaţia xanax; valabil
pentru orice altceva, nu doar pentru medicamente. Detergentul cutărică e mai parfumat şi spală
mai bine decât icsulică. Eu vreau un detergent fără parfum
puternic; vreau ca rufele să miroasă a curat şi parfumul pe care-l
folosesc să nu interfereze cu parfumul hainelor. Bate-mă la cap să
cumpăr detergentul cutărică şi în mod sigur nu-l voi cumpăra.
Multe
state-naţiune moderne au generat politici industriale naţionale
destinate coordonării strategice a politicii economice şi dominării
pieţelor internaţionale de către corporaţiile lor de afaceri,
pornind de la teoria că cetăţenii ţării respective vor avea
cumva de câştigat de pe urma faptului că sprijină corporaţiile,
chiar dacă acestea refuză să le returneze favoarea. Totuşi, deşi
ocuparea totală a forţei de muncă este un bine public, ea nu este
şi un bine corporatist. Eficienţa afacerilor dictează reducerea
personalului, care înseamnă o producţie intensă la nivelul
capitalului, iar producţia intensivă de la nivelul capitalului
înseamnă o politică de cadre cu reducerea la minimum a forţei de
muncă. Altfel spus: se urmăreşte concedierea cât mai multor
muncitori posibil şi eliminarea beneficiilor lor costisitoare şi a
pachetelor de pensii. În locul lor apar maşini, roboţi şi
înmulţirea posturilor (aşa-numite) temporare, care de fapt sunt
funcţii pe termen lung fără contract pe termen lung. Şomajul
poate slăbi în cele din urmă piaţa, handicapând potenţialii
consumatori (nu poţi cumpăra dacă nu câştigi), dar corporaţiile
luate una câte una sunt în mod necesar concurente turbate, cu un
orizont al câştigurilor trimestrial (cel mult). Ca să reuşească,
ele trebuie să fie "slabe şi meschine". "Grăsimea"
constă în muncitori, iar o dietă corporatistă înseamnă şomaj
"structural" permanent pentru un număr tot mai mare de
muncitori. (v. mai sus, Benjamin R. Barber).
O
asemenea realitate ar răspunde şi la întrebarea: de ce nu se
deranjează guvernanţii să creeze locuri de muncă, aşa cum care
mai de care promite în fel şi fel de campanii electorale de aici şi
de aiurea. Se răspunde şi la întrebarea de ce sunt permise
contractele pe o perioadă determinată şi reînoirea contractului
tot pe o perioadă determinată, de câteva ori - excepţie făcând
muncile sezoniere.
Sunt
părinţi care nu înţeleg acest proces şi îşi presează copiii
deveniţi adulţi, cu diplome în sertar, să-şi găsească un loc
de muncă. Dar unde?! În străinătate, eventual. Şi aici nu mă
refer numai la români pentru că tineri din Italia, Franţa,
Germania au ajuns până în Australia pentru a-şi găsi un loc de
muncă. Interesul corporaţiilor este un număr cât mai mare de
şomeri, adică cetăţeni plătiţi din taxele şi impozitele
suportate de alţi cetăţeni, care au venituri asigurate pentru un
timp (mai lung sau mai scurt, în funcţie de stat) pentru a putea
continua să consume - corporaţiile ar pierde dacă şomajul n-ar
mai exista.
Pentru
a avea cheltuieli mici cu salariile corporaţiile îşi mută sediul
uşor din stat în stat, şi rămân numai cât timp e profitabil,
apoi se mută unde salariile, la nivel naţional, sunt mai mici. E
unul dintre avantajele globalizării.
Exista
şi firme care se bucură de atenţiile unui guvern intervenţionist.
Companii precum Chrysler sau Amtrak, ori industria economiilor şi a
împrumuturilor - au cerut (prin anii 1990) socializarea propriilor
riscuri, adică au cerut (între altele) anularea unor datorii,
astfel încât contribuabilii să fie cei
care achită costurile eşecurilor lor în afaceri. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în Romania, de prea mulţi ani, şi se întâmplă
şi în alte state nu doar în S.U.A..
Guvernele
nu sunt numai intervenţioniste, uneori, ci sunt şi
protecţioniste.General Motors, de exemplu, companie americană, îşi
produce peste 40% din maşini în afara graniţelor americane. Un
abţibild protecţionist poate fi văzut (azi mai rar) pe barele
multor autovehicule americane: "Americanii adevăraţi cumpără
americăneşte". Dar pentru că nu se mai ştie cine ce pe unde
produce autorii Acordului pentru Comerţ Liber Nord-American
(N.A.F.T.A.) au hotărât că maşinile fabricate în America vor
trebui să aibă 50% din piese (ca valoare), precum şi 50% din
manoperă de origine internă (la fel şi în cazul altor produse) -
dar cine stă să eticheteze - şi să verifice etichetarea - piesă
cu piesă, după originea materialului, naţionalitatea forţei de
muncă şi identitatea culturală a proiectantului?
Campanii
asemănătoare celor din America anilor 1990 se desfăşoară azi în
România: suntem îndemnaţi să "cumpărăm româneşte",
să susţinem producţia româneasca - dar mă întreb, legitim: cât
din aceste produse este românesc, fabricat de români? În plus, de
ce să dau o căruţă de bani pe un produs românesc dacă am de
ales între altele, străine, de aceeaşi calitate şi la un preţ
mai bun pentru buzunarul meu?
Din
păcate, unul dintre cele mai profitabile acte de comerţ este cel de
armament. Când războiul devine profitabil numai război vom avea.
Armamentul şi petrolul se întâlnesc la un moment dat: corporaţiile
vor să foreze pentru petrol chiar şi în zona arctică, vor să
foreze pentru petrol în Sahara - şi dacă guvernanţii statelor din
zonă nu înţeleg sensul negocierilor paşnice sau al mitei atunci
se găseşte un motiv (niciodată dorinţa de a fora după petrol sau
exploatarea altor bogăţii ale unui sol sau subsol) şi se aduc
armele, deoarece corporaţiile caută să ia resursele altor ţări
şi conflictele sunt inerente. Se presupune că prin anul 2015 se va
atinge maximul de petrol, după care preţul va urca fulgerător.
Orice
sistem care pune banii şi profitul mai presus de orice are un călcâi
al lui Ahile: profitul net. Profitul net e generat de consumator.
Consumatorul devine, astfel, atotputernic; modul în care
consumatorul înţelege să-şi cheltuiască banii poate schimba
totul. Cum ar arăta băncile la care nu mai vine nimeni pentru
credit?! Cum ar arăta toate instituţiile financiare nebancare la
care nu mai vine nimeni pentru credite?! ş.a.m.d. Nicio companie nu
va mai oferi un serviciu pe care consumatorul nu-l mai cumpără.
Consumatorii care refuză un produs sau un serviciu al unei companii
care nu-şi respectă anagajaţii, îi exploatează, nu oferă nimic
înapoi societăţii (burse de studii, sponsorizări la spitale etc.)
pot scoate de pe piaţă o astfel de companie. A se înţelege
aceasta conferă consumatorilor puterea de a schimba în bine ceva în
lumea în care-şi cresc copiii. Companiile sunt sensibile la
achiziţionarea produsleor / serviciilor lor pentru că de nu le
cumpără nimeni ajung în faliment. Comapaniile nu-şi doresc aşa
ceva. Când consumatorii îşi cheltuiesc banii în mod responsabil e
probabil că şi companiile vor deveni responsabile. Dacă o companie
poluează mediul sau are practici oneroase de afaceri dacă nimeni nu
cumpără produsele aceste companii îşi vor schimba atitudinea.
Bineînţeles, nu este cazul acelor firme "de carton" ai
căror proprietari încheie contracte numai cu statul – acestora te
poţi împotrivi mai greu. Poţi să strigi că e revoltător (dar o
faci cam degeaba) să achite comunitatea milioane de euro pentru
panseluţe sau borduri de care nu e neapărată nevoie pentru că cei
care au contractat cu statul - de obicei pe termen lung, de 5-10 ani
- îşi iau banii, ori pentru panseluţe şi borduri ori din
penalizări dacă cineva s-a găsit să rezilieze un contract sau
altul considerat nefast pentru bugetul unei comunităţi.
Cine
nu doreşte alimente cu chimicale nu trebuie decât să le lase pe
raft - nici nu trebuie plătite sume enorme pentru campanii de
conştientizare a răului produs de alimentele care au "gust
de…", ca exemplu. La fel şi în cazul alimentelor modificate
genetic: nu le dorim nu le cumpărăm. Când nimeni nu mai cumpără
mâncare fast-food sau litri de detergenţi casnici când un săpun
biodegradabil face acelaşi lucru poate fi salvat - într-o mai mică
sau mare măsură - mediul înconjurător (ca tot se dau foarte mulți
ecologişti).
Cumpărătorul
are puterea de a falimenta o companie care foloseşte prea multe
chimicale în produsele pe care le produce.
Când
consumatorii îşi vor cheltui banii cu înţelepciune orice
politician, orice corporatist, orice lider al lumii va înţelege că
oamenii s-au trezit. Toate abuzurile unui sistem se întâmplă doar
pentru că cei mai mulţi fac sluj şi le acceptă. Când, însă,
cetăţenii se implică şi iau decizii juste totul se poate schimba.
Consumatorii
au puterea de a bloca profiturile corporaţiilor necinstite şi de a
le susţine pe cele care se comportă corect.