John Locke si natura cunoasterii

Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.

Puterea, bogăția, cunoașterea

Mușchii, banii și mintea, le zice, între altele, Alvin Toffler în „Puterea în mișcare” publicată în anul 1990. Am citit-o în 1995, publicată la Editura Antet; din păcate, editorul a renunțat la notele bibliografice și la index „pentru a facilita cursivitatea lecturii” – ce l-o fi determinat să creadă că așa ceva doresc toți cititorii? În fine.

Cărțile din trilogia lui Alvin Toffler („Șocul viitorului” - 1970, „Al treilea val” - 1980) și „Puterea în mișcare” - 1990) au ca subiect central schimbarea – ceea ce li se întâmplă oamenilor când întreaga lor societate se transformă brusc în ceva nou și neașteptat. „Șocul viitorului” este despre procesul schimbării – felul în care schimbarea afectează oamenii și organizațiile. „Al treilea val” e despre direcțiile schimbării – încotro ne duc schimbările de azi. „Puterea în mișcare” este despre controlul schimbărilor care urmează – cine le va da formă, și cum.

Puterea răsare din țeava puștii, zicea Mao Tse-Tung.

Banul vorbește (zice un anonim)

Cunoașterea în sine înseamnă putere, ne învață Francis Bacon.

Banii, cultura și violența nu sunt singurele surse ale puterii din viața de zi cu zi - dar reies ca fiind cele mai importante - iar puterea nu e nici bună, nici rea. Este o dimensiune a virtualmente tuturor relațiilor umane. Este, de fapt, reciproca dorinței și de vreme ce dorințele omenești sunt infinit variate, orice lucru care poate îndeplini dorința altcuiva reprezintă o potențială sursă de putere. Traficantul de droguri care se poate abține de la „fixație” deține putere asupra consumatorului.

Violența, bogăția și cunoașterea iau, fiecare, diferite forme în jocul puterii. Violența, de exemplu, nu are nevoie să acționeze la modul propriu; amenințarea recurgerii la violență este adesea suficientă pentru a determina supunerea. Amenințarea cu violența se poate ascunde și îndărătul legii.

Violența, avuția și cunoașterea sunt sursele fundamentale ale puterii sociale. (...) Toate trei pot fi folosite la aproape toate nivelurile vieții sociale, din intimitatea locuinței și până la arena politică.

Indiferent ce alte instrumente ale puterii pot fi exploatate de către o elită conducătoare sau de către indivizi în relațiile lor particulare, forța, bogăția și cunoștințele sunt nivelurile de bază. (...)

Puterea funcționează în grade variate, iar unele puteri au, categoric, o cifră octanică mai joasă. În luptele crâncene care vor cuprinde curând școlile, spitalele, afacerile, sindicatele și guvernele, aceia care înțeleg „calitatea” (puterii) vor câștiga un însemnat avantaj strategic. (...) Violența, chiar și atunci când dă rezultate (orice guvern se bazează pe armată și pe poliție pentru menținerea sistemului în funcțiune) violența generează rezistență. Victimele sau supraviețuitorii ei așteaptă prima ocazie de a riposta. Principala slăbiciune a forței brute sau a violenței, însă, constă în absolută ei inflexibilitate. Nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Pe scurt, violența este putere de calitate inferioară.

Bogăția, prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Un portofel gras e mult mai versatil. În loc să amenințe cu aplicarea unei pedepse, el poate oferi și recompense gradate fin – avansuri sau lichidări, în bani sau natură. Averea se poate folosi fie în mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mai flexibilă decât forța. Bogăția deține o putere de calitate medie.

Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii. (...) Puterea de înaltă calitate nu este simplă constrângere. Nu reprezintă doar capacitatea de a-ți atinge scopurile, de a-i determina pe alții să facă ceea ce vrei tu, deși s-ar putea ca ei să prefere contrariul. Înalta calitate implică eficiența – folosirea celor mai reduse resurse de putere pentru a atinge un țel. Cunoașterea poate fi adesea folosită spre a face ca celeilalte părți să-i „placă” agenda ta de acțiune. Ba chiar poate convinge partenerul că el însuși se află la originea ei.

Prin urmare, dintre cele trei surse fundamentale ale controlului social, cunoașterea, cea mai versatilă, poate servi și ca multiplicator al averii și forței.

Puterea maximă le stă la îndemână celor aflați în poziția de a folosi toate cele trei instrumente în conjuncție inteligentă unul cu altul, alternând amenințarea pedepsei și promisiunea recompensei, deopotrivă cu persuasiunea și inteligența. Pentru a-i calibra pe feluriții participanți într-un conflict de putere – fie negociere, fie război – ne este de folos să discernem cine comandă accesul și la care dintre instrumentele fundamentale ale puterii.

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Cunoașterea și sistemele de comunicare nu sunt antiseptice sau neutre în relație cu puterea. Virtualmente fiecare „fapt” folosit în afaceri, viața politică și relațiile umane cotidiene derivă din alte „fapte” sau supoziții care au fost modelate, deliberat sau nu, de către structura de putere preexistentă. Astfel, fiecare „fapt” are o istorie-a-puterii și ceea ce s-ar putea numi un viitor-al-puterii – un impact, mare sau mic, asupra viitoarei distribuții a puterii.

Non-faptele și faptele disputate sunt în egală măsură produse și arme în conflictul de putere din societate. Faptele false și minciunile, precum și faptele „adevărate”, „legile” științifice și „adevărurile” religioase acceptate, reprezintă în totalitate muniția jocului-puterii în curs de desfășurare, fiind prin ele însele o formă a cunoașterii.

În carte, termenului „cunoștință” (de la cunoaștere) i s-a acordat un înțeles lărgit față de definiția din dicționar, și se referă la informații, date, imagini și imagerie, la atitudini, valori și alte produse simbolice ale societății, fie că sunt „adevărate”, „aproximative” sau chiar „false”. Toate acestea sunt folosite sau manipulate de căutătorii-de-putere, după cum au fost dintotdeauna. La fel se întâmplă și cu mijloacele de transmitere a cunoștințelor: căile de comunicație, care, la rândul lor, dau formă mesajelor ce se scurg prin ele.

O diferență crucială distanțează violența și averea de cunoaștere, pe când ne avântăm spre era denumită a informației: prin definiție, atât forța cât și avuția sunt proprietatea celor puternici și bogați. Caracteristica realmente revoluționară a cunoașterii este aceea că le poate fi accesibilă și celor slabi și săraci. (...) Indiferent de prăpastia care desparte bogații de săraci, un hău și mai mare îi separă pe cei înarmați de cei neînarmați, și pe neștiutori de cei cultivați.

Cunoașterea este cea mai democratică sursă de putere. Trăsătură care o face să reprezinte o continuă amenințare la adresa celor puternici, cu toate că o folosesc și ei pentru a-și întări propria putere. Mai explică și de ce fiecare deținător-de-putere – de la patriarhul unei familii pană la președintele unei companii sau prim-ministrul unei națiuni – vrea să controleze cantitatea, calitatea și distribuția cunoștințelor în domeniul său.

Dacă nu înțelegem cum și spre cine se scurg cunoștințele nu putem nici să ne protejăm contra abuzului de putere, nici să creăm societatea mai bună, democratică, pe care o făgăduiesc tehnologiile zilei de mâine.

Controlul cunoașterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituțiile omenești.